OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Realul este obsesia secolului nostru; euforia acumularii de experiente inedite, setea de autenticitate, nevoia de adevar si nevoia de simulacru, fascinatia lucrurilor privite intens si de foarte aproape, incontestabila putere de seductie a ceea ce este mai real decit realul (in termenii lui Baudrillard – hiperrealul), toate acestea nu aveau cum sa ramina fara ecou in teritoriul de nisipuri miscatoare al receptarii poeziei. Producatorii si consumatorii de literatura, scriitori, critici, teoreticieni manifesta, in aceasta epoca a permisivitatii si performativitatii, un interes tot mai mare pentru acele strategii ce conduc la o reacomodare amicala intre text si realitate (reacomodare care – mai e nevoie sa o spunem? – implica ea insasi un mod propriu de detasare).

Printre cei care s-au ocupat, in ultimul timp, de cercetarea fenomenului poetic, Gheorghe Craciun a adus citeva binevenite precizari in legatura cu tipul de poezie intemeiat pe redare, pentru care conotatia, ambiguitatea, metafora nu mai reprezinta valori fundamentale (cf. In cautarea referintei, Editura Paralela 45, 1998). Demersul sau teoretic se dovedeste foarte interesant si util prin conturarea unei tipologii poetice, in functie de prevalenta unuia dintre cei doi termeni (denotatie, respectiv, conotatie), si mai ales prin interesul fata de o poezie a realului si a contingentei, ignorata adeseori. Profilul de Ianus Bifrons al liricii moderne este pus in lumina printr-o serie de exemple care contrazic pozitia absolutizata de majoritatea teoreticienilor, dupa care functia poetica ar fi exclusiv autoreferentiala si non-referentiala. De la Wordsworth la Williams, de la Bertold Brecht si Eugenio Montale la Francis Ponge, de la obiectivisti la Frank O’Hara, Charles Olson si Robert Lowell, poetii nu au incetat sa caute poezia „in afara“, in individualitatea obiectiva si in valorile denotative ale limbajului, ne demonstreaza cu argumente convingatoare Gheorghe Craciun.

Pe de alta parte, poezia indreptata spre real, spre valorile eului biografic („din poemele unui modernist, chiar remarcabile estetic – nota undeva Mircea Cartarescu –, nu putem sti cine este, de fapt, acel poet, cum traieste, ce gindeste despre viata“), echivaleaza cu o repunere in drepturi a umanului, cu intoarcerea „la comunicare, la placerea lecturii, la caldura si catifelarea vocii“. Din aceasta perspectiva poezia de acest tip se infatiseaza ca o reactie fata de acel proces de „dezumanizare“ a artei (pe care l-a teoretizat si Ortega Y Gasset in celebrul sau eseu). Prin Rimbaud sau Mallarmé, discursul liric a accentuat ecartul dintre eul empiric si cel poetic; la toti poetii antologati de Hugo Friedrich in Structura liricii moderne se remarca forme (mai mult sau mai putin radicale) de distantare a discursului poetic in raport cu umanul. Poezia, care in descendenta simbolista, a impus utopia esentei atemporale a limbajului, pare sa se comporte – in incercarea de a se indeparta de limba comuna – ca si cum nu ar urmari sa asigure trecerea mesajului de la emitator la receptor, ci mai curind sa o impiedice. Prin contrast, poezia fidela fata de referent, fata de lumea reala, tradeaza un reflex al intensificarii nevoii de comunicare si de autenticitate (cu tot ceea ce presupune aceasta, inclusiv abolirea unui set de conventii si adoptarea, in mod fatal, a altora). De altfel, dintotdeauna resurectiile literare s-au facut in numele realului (observatia are deja o virsta respectabila); rezulta de aici ca actul literar a fost preponderent gindit sau intuit macar, ca instituire a unei relatii de adecvare la ceea ce Genette a numit „transcendenta extratextuala“. Fiecare noua generatie a pretins ca, in sfirsit, a reusit sa se conformeze nevoii de directitate si autenticitate, sa isi armonizeze discursul cu pulsul viu al lumii, intr-un cuvint sa obtina o adecvare deplina cu realul. O asemenea pretentie ar putea parea ca frizeaza iluzoriul pur; cu toate acestea, ea isi gaseste justificarea, fie si numai prin interventia mediatoare a sistemului de presupozitii ideologice care actioneaza efectiv, chiar daca uneori inconstient, in timpul elaborarii operei.


Replici „realiste“ cu efect polemic

Pentru a ilustra consideratiile de mai sus (poate un pic prea „tehnice“), ne vom opri la productiile a doi poeti contemporani apartinind unor generatii diferite: Petre Stoica si Mircea Cartarescu (un argument in plus in favoarea ideii ca, in definitiv, in delimitarea teritoriului poeziei enuntiative, criteriul tipologic prevaleaza asupra celui cronologic).

Aparitia in literatura romana a acestui tip de poezie poate parea un fenomen paradoxal; in primul rand pentru ca la noi, spre deosebire de literaturile de mare traditie, cu o dezvoltare organica si o succesiune normala a virstelor poetice, o astfel de poezie, orientata spre real, intemeiata pe redare, indiferenta la mijloacele de potentare, intr-un cuvint suprasaturata de „poetizare“, nu reprezinta o reactie explicabila exclusiv in plan estetic. Ne dam seama ca la aparitia fenomenului a contribuit o dubla reactie polemica: pe de o parte, in plan politic, oroarea fata de tot ceea ce presupunea mistificare si falsificare a realului (experienta traumatizanta a realismului socialist era inca destul de recenta), iar, pe de alta parte, in plan estetic, oboseala provocata de supralicitarea paradigmei poetice impuse in literatura de modernismul saizecist (cu tot ceea ce implica acesta: intoarcerea la modelele interbelice, increderea in capacitatea unui subiect fenomenologic activ de a structura existentul, mecanica destul de previzibila a transcenderii realitatii etc.). Si, mai ales, trebuie sa insistam asupra modului cu totul diferit de a se raporta la limbaj al celor doua tipuri de poezie. Daca pentru generatia lui Ioan Alexandru, Nichita Stanescu, Ana Blandiana acesta era valorificat in valentele sale simbolice (exista chiar un soi de fetisism al limbajului), pentru Petre Stoica (poet care debuteaza tot pe la mijlocul anilor ’60), ca si pentru majoritatea optzecistilor, limbajul este valorificat mai curind in latura sa tranzitiva, este mai degraba transparent decit opac. Esentiala este, din punctul lor de vedere, adecvarea limbajului la concret, a expresiei lingvistice la perceptie. Ca si in cazul poetilor americani (de la Williams si Wallace Stevence la obiectivisti si „beatnicii“ lui Ginsberg), restabilindu-se astfel puntea dintre text si referent.

Diferentele dintre cei doi poeti pot parea uneori mai frapante decit asemanarile; caci daca pentru Petre Stoica importante sint nu atit proliferarea obiectelor, cit mai ales neimplicarea cu care sint descrise, nu atit prioritatea data intimplarilor banale ale vietii, cit setea de autenticitate, la Mircea Cartarescu, dimpotriva, vertijul de cuvinte antreneaza, in turbionuri ametitoare, o serie de lucruri familiare omului de la sfirsitul secolului douazeci, multe tinind de domeniul tehnicii si al stiintelor exacte, dar cu toate acestea, in spatele lor se formeaza imaginile altei realitati decit cea comuna. Intr-un cuvint, interesul pentru cotidian ii apropie, dar motivatiile si implicatiile pe care le presupune sint diferite. Vom incerca sa vedem care sint acestea, in cele ce urmeaza.


De la realul alb-negru la realul in culori…

In cazul lui Petre Stoica, interesul pentru real, fascinatia obiectelor caduce si umile din sfera cotidianului nu pot fi despartite de o anumita tendinta de privilegiere a vizualului. „Obiectivul cinematografic“ este suveran. Lucrurile sint inregistrate la intimplare, tratate egal, aproape fara nici o preocupare pentru ordonare si directionare intr-un sens anume. Atunci cind poemul incearca sa paraseasca spatiul realitatii prozaice si sa exploreze tinuturile „de dincolo de apele timpului“, scriitorul isi cenzureaza elanurile metafizice, evita cu consecventa patetismul, introducind imediat un amanunt derizoriu, eventual insotit de accente ironice sau autoironice: „…din sicriul cu fotografii si miresme duioase/ am rasturnat pe masa nuantele anilor vibrind/ usor cafeniu, priveam pantalonasi cu dantela/ si malacoave sau dulame de ofiteri cercetasi/ pe seara cind afara toate se intuneca brusc/ mi se parea ca vorbesc cu o fiinta/ ramasa dincolo de apele timpului, vii, apoi am mincat/ din prajitura dulce cu mac“.

La Mircea Cartarescu, in schimb, interesul pentru realul palpabil, concret, perceput in toata complexitatea sa extraordinara se imbina, cum nu se poate mai armonios, cu o constiinta acuta a realitatii literaturii. La prima vedere, nimic nu pare mai indepartat de problematica realului decit un text care atrage atentia asupra lui insusi si asupra faptului ca participa la comedia literaturii. In fapt insa, chiar atunci cand alcatuieste un astfel de text, care isi indica propriul alfabet genetic si face necontenit aluzie la propria traditie culturala, poetul postmodern se orienteaza, intr-un fel, tot catre realitate, e drept, aceea a literaturii, de asta data. Intr-o critica a Cantos-urilor lui Pound, William Carlos Williams vorbea, pe buna dreptate, despre o tendinta predominanta in literatura contemporana, de „trecere de la cuvintul considerat ca simbol, la cuvintul considerat ca realitate“. Pe de alta parte, in poezia lui Cartarescu, uimeste modul ingenios in care amestecul de teme, stiluri si tehnici este pus sa serveasca realitatea inconjuratoare, se muleaza nevoii de autenticitate a fiintei umane, incearca sa reabiliteze toate ingredientele (biologic, biografic, social, sexual, cultural) care compun existenta individului.

La Petre Stoica, mai importanta decit apetenta pentru experiment si fronda de pe terenul estetic este, chiar daca prin ricoseu, imixtiunea factorilor social-politici. Astfel, volumul Un potop de simpatii, din 1978, inregistreaza egal, ca o pelicula alb-negru, secvente deconcertante dintr-o realitate imposibil de ignorat – lumea satului ceausist, zugravit cu o cruzime pozitivista: „O femeie tricoteaza in strada din cind in cind/ intra in casa si trage o dusca de rachiu/ un copil mina o capra cu burta plina de pietre/ si autobuzul lasa pe ranile gardurilor pansamente de praf/ pe linga moara parasita de aproape doua decenii/ alearga o coroana mortuara din flori de hirtie/ profesorii fac naveta au in servieta usturoi si caiete in care/ crapii incurca timpul prezent cu timpul trecut/ soseste si dupa-amiaza torida clipa in care nu mai tresari/ si toate au gust de motorina“.

Poezia face loc descriptiei, naratiunii, enumerarii, iar notatia neutra si proliferarea neistovita a lucrurilor contribuie la atingerea unui grad inalt de adecvare la real (de altfel, adecvatio rei isi face loc ori de cite ori vointa subiectului se diminueaza sub presiunea factorilor externi). In mod similar, la Mircea Cartarescu, in strinsa legatura cu orientarea continutului catre problematica eului biografic, forma poemelor devine preponderent epica; narativitatea nu mai este exclusa din cimpul poeziei, dimpotriva ea ofera o solutie de iesire din impasul liricului. E drept, elemente narative existau si in poezia modernista (mai ales in spatiul anglo-saxon, la Yeats, Eliot sau Stevens), dar cel mai adesea ele apareau intr-o forma inchisa si egocentrica, slujind exprimarii unui moment de intuitie absoluta, de emotie cristalizata in tipare atemporale. Dimpotriva, in poezia postmoderna se remarca o deschidere spre ceea ce este vag, contingent, neformat, nedesavirsit in limbaj si experienta. Spre ceea ce este, cu alte cuvinte, foarte uman. Francis Ponge anticipa, intrucitva, aceasta tendinta, atunci cand invoca „divina necesitate de imperfectiune, divina prezenta a imperfectului, a viciului si a mortii“ in paginile scrise, ca garantie pentru umanizarea artei. Poemele postmoderne asigura o noua inductie a umanului in semnele deja prea tocite, ne invata sa redescoperim afectivitatea, sa luam aminte la farmecul prezent in orice lucru, oricit de umil, la forta de seductie a tot ceea ce este real: „Totul ma emotioneaza – marturisea intr-un articol Mircea Cartarescu – pentru ca totul exista cu aceeasi intensitate. Iar daca vad niste bilute cu elastic de prins parul pierdute de vreo scolarita pe trotuar, si ele imi par poetice, esentiale, de neinlocuit pentru intelegerea uriasei lumi. Ba chiar mi se pare ca descrierea lor este mai umana decat proiectarea pe retina (care e pagina) a unei infinitati de astri…“
Intr-adevar, elogiul acesta explicit al realului cotidian, al obiectelor, sentimentelor si lucrurilor din viata de zi cu zi isi gaseste numeroase ecouri in toata poezia sa. Nicaieri nu intilnim o mai mare preocupare pentru cartografierea spatiului bucurestean. Numele de strazi, restaurante, cofetarii, piete, cinematografe sau magazine functioneaza ca niste puncte de reper in aceasta geografie cartaresciana. De la cofetaria „Minerva“ la „Circul de Stat“, de la intersectia „Doamna Ghica“ la stadionul „Dinamo“ si soseaua „Stefan cel Mare“, de la „Bucur Obor“ la „Piata Galati“, cititorul parcurge o intreaga „odisee“, alaturi de autorul-personaj al „romanului“ in versuri. Caci poemele lui Cartarescu depasesc dominatia liricului, miscarea lor este ampla, de epopei in miniatura.

La Petre Stoica, enumeratia si descriptia prevaleaza asupra elementului narativ. Una dintre tentatiile irepresibile ale poetului se dovedeste aceea de a inventaria obiecte, stari sufletesti, personaje. Oaspetii prezenti la o nunta par coboriti din Antologia oraselului Spoon River a lui Edgar Lee Masters. Dar acolo unde poetul american se lasa cuprins de sentimentalism, Petre Stoica se multumeste sa prezinte, cu obiectivitatea unei camere de luat vederi, o intreaga galerie de figuri comune sau pitoresti, prozaice, dar expresive in extraordinara lor diversitate: „…au sosit luminarile, paznicii, bradul/ au sosit mai cu seama nasul si nasa/ priviti, minunati-va/ a sosit unchiul miresei, inginerul/ da mina cu unchiul mirelui, si el inginer/ a sosit o matusa cu ochi de brindusa/ a sosit finul, fotbalist in divizia C/ a sosit finul finului, fumeaza numai Kent/ a sosit un var, poet cu versurile refuzate pe nedrept…“. Pe de alta parte, nu putem ignora faptul ca perspectiva demitizanta asupra satului romanesc le este comuna celor doi poeti. In Georgicele sale, Mircea Cartarescu insceneaza, de pilda, o parodie fantastic-ironica, agrementata cu elemente de absurd, in care taranul vizioneaza filme „cu galinacee“, asculta „cintecul greierilor si al lui Ioan Alexandru“, citeste „din greu o revista cu benzi desenate/ gasita sub brazda fertila“, „se indigneaza gratios in mijlocul pogoanelor sale/ de situatia din cipru si liban“ sau face reclama, ca intr-un spot publicitar, anumitor produse ca „gerovitalul“ sau „conserva de fasole cu cirnaciori produsa la fetesti“. Diferentele sint si ele numeroase, daca ne gindim doar la nuantele ironiei, care la Petre Stoica aluneca mai mult spre o meditatie amara asupra degradarii lumii taranesti, in timp ce la Cartarescu gustul parodiei si apetenta pentru ludic imping in plan secund sensul grav al meditatiei. In cazul poetului saizecist, mai puternica decit vocatia ludicului este cea „muzeistica“.

Tocmai in legatura cu aceasta vocatie trebuie sa privim fascinatia pe care o exercita asupra sa motivul fotografiei. Numeroasele albume, sertare, casete din care se revarsa o puzderie de fotografii (sepia sau alb-negru), protocolul vizionarii unui film mut intr-o sala de cinematograf de pe timpuri, dagherotipul etc. anticipeaza nu numai postmoderna apetenta pentru artificialitate, dar tradeaza si un sentiment particular al desuetudinii, al demodarii oricarei mode, un fel de perplexitate in fata lucrurilor cu patina, a obiectelor vechi si devenite, vrind-nevrind, prin concursul imprejurarilor si eroziunea timpului, extravagante. Ceea ce pare insa, la prima vedere, un simplu motiv poetic se dovedeste, in fapt, o aluzie la insasi tehnica pe care o foloseste scriitorul. Nu numai ca fotografia functioneaza ca o oglinda fidela, ce nu isi propune nici sa modifice, nici sa infrumuseteze realitatea, dar ea indeplineste, cum spuneam, si un rol muzeistic, recupereaza esantioane de viata. In mod similar, in numeroase poeme ale lui Petre Stoica, se observa incercarea obstinata de a extrage anecdotismul – element legat, prin excelenta, de literatura – dintr-o reprezentare plastica; fotografia se vrea, totodata, o incercare de dezvaluire a tainei care se ascunde in orice imagine, o explicatie a ei prin multiplicare. De aici, caracterul pregnant vizual al poemelor – o vizualitate aproape cinematografica, obtinuta printr-o privire „literala“ asupra obiectelor, o privire rece, neutra, care concureaza obiectivul camerei de filmat. Dar in relatia aceasta „concurentiala“ dintre literatura si pelicula, literatura nu poate decit sa insele asteptarile. E trasa in jos de interventia mediatoare a cuvintelor, nu poate renunta la aceasta mediere fara a se sinucide. Mai mult decit atit, adeseori indirjindu-se sa redea cit mai fidel si mai exhaustiv realitatea, scriitorul obtine efectul invers, al departarii de ea.


De partea lucrurilor. Invitatie in „bric-à-brac“

Obiecte marunte, articole vestimentare, indicatoare de sens giratoriu, zaharicale, mobile, robinete, mape cu plicuri, lozuri necistigatoare, toate se aglomereaza intr-o vesela neorinduiala in poemele pline de culoare ale lui Mircea Cartarescu. Iata, de pilda, acest inventar amanuntit al unei garderobe cochete: „Cotrobai prin sifonier, ii si lamé-uri si fuste-nflorate si veste matlasate de matase si cordoane si poleieli de discoteca si camasi de pinza topita si gulere fanteziste si patru perechi de blugi originali si rochite romantioase de primavara si un taior aproape barbatesc de stofa ecosez pe care te-am vazut de zeci de ori purtindu-l cu cravata si basmaua ta neagra cu banuti de alama si cele doua esarfe preferate, una plisata, portocalie, alta de un visiniu foarte frumos si rochia larga de plaja, practic transparenta, facuta dupa neckermann si furouri, intre care cel cu dantela neagra in care te-am vazut si palarii si vulpi si pardesie si baticuri si museline si cozondragi“.
Procedeul enumerarii ne duce cu gindul la interminabilele liste ale lui Rabelais, de o diversitate monotona, dar si la veritabilul carnaval al obiectelor din poezia lui Dimov. In acest bric-à-brac, obiectele aglomerate unele peste altele, ca intr-un paradis colorat al cotidianului, par sa isi prelungeasca existenta in planul purei gratuitati estetice: „era frig/ imi inchipuiam satele mirosind a covrig,/ oraselul copiilor mirosind a vata de zahar si amandine,/ fondante, sarailii si praline/ si frigoriferele din cofetarii, incarcate/ cu diplomaturi cu frisca si coji de portocale insiropate/ zaceam linga masina de scris si visam…“

Ca si in Vis cu bufon al lui Dimov, enumerarea variantelor creeaza impresia de cantitate enorma. Cu o dexteritate de magician, poetul topeste laolalta elementele cele mai eteroclite; ne trezim, citind aceste versuri, intr-un „Wonderland“ sui-generis, un univers de zaharicale in care limbajul pare sa-si valorifice integral resursele carnavalesti (ca si in Tiganiada lui Budai-Deleanu). Puterea de inventie lexicala, aglomerarile de obiecte asociate de regula, arbitrar, dezvaluirea laturii halucinante a lucrurilor, convertirea realitatii in vis, himerizarea realului sint elemente prezente, deopotriva, la oniristi si suprarealisti; dar daca la acestia versurile ni se infatisau ca o poezie visata, la Mircea Cartarescu transpare cu claritate faptul ca avem de-a face cu o poezie construita in asa fel incit sa para visata.
Petre Stoica ia si el „partea lucrurilor“ in felul sau. Ca si in cazul lui Francis Ponge sau William Carlos Williams, procesul este simplu: exista ochiul si exista obiectele pe care le priveste; relatia care se stabileste intre ele este un poem. Dar daca pentru Williams obiectele erau percepute exclusiv in aspectul lor exterior (roaba rosie, hirtia de ambalaj, patul, scaunul etc.), in spirit imagist, in cazul poetului nostru, desi lucrurile se situeaza tot sub regimul perceptiei concrete, totusi uneori ele favorizeaza o anumita deschidere simbolica.

Nu este deloc intimplator faptul ca poetul isi intituleaza un volum Sufletul obiectelor. Obiecte in aparenta banale si umile ca batatorul de covoare, damigeana, fierul de calcat, nasturii, florile de hirtie sint prezentate cu dezinvoltura ca intr-o expozitie pop-art. Citind Damigeana sintem tentati sa ne gindim la un ready-made expus de Marcel Duchamps cu citeva decenii mai devreme: suport pentru sticle sau spatula pentru inghetata; iar Nasturii ne-ar duce cu gandul la ironia discreta a lui Williams – care intr-o culegere de observatii amuzante, intitulata, autoironic, Ginditorul, facea observatii „grave“ despre papucii roz cu ciucuri verzi ai sotiei lui – daca la Petre Stoica n-ar interveni o tonalitate grava cu adevarat, nedisimulata, chiar in final: „Dupa zilnice aventuri traite laolalta cu noi/ aceste obiecte marunte din rasa distincta a patratului sau a cercului/ cu ochii umpluti cu fire de ata divers colorate/ sint abandonate de propria noastra neglijenta/ poposesc in cutii ponosite si nu o singura data/ cad pe marginea trotuarului si matura harnica/ le mina spre bazarul gunoiului/ si cit de mult le-am dori prietenia/ din clipa cind nu mai avem ce incheia in pamint/ acolo sub iarba“.
Exista in lirica lui Petre Stoica un segment care il situeaza (prin gustul clovneriei, prin aplecarea catre cotidianul prozaic si bufon, prin tonul glumet) foarte aproape de Mircea Cartarescu. Aceasta Ciuperca, desigur banala pare scrisa de poetul optzecist: „Cum de nu-ti amintesti in memorabila clipa/ ti-am oferit un manual de botanica si impreuna/ am patinat cu viteza pe marile bulevarde inghetate [...]/ iubindu-ne cu ardoare am ajuns la tarmul oceanului/ erai monumentala in costumul de baie extrem de ermetic / si ornat cu o suta de panglici albastre, albe si mov/ crabii veneau sa-ti mingiie gleznele de antilopa nervoasa/ spre noi crestea un vuiet fantastic de parca in zare/ se desfasura un meci de box cu Philadelphia Jack…“

Poezia aceasta anticipeaza miscarea de la prozaic la fantastic, punctata cu accente ironice, pe care o vom regasi in majoritatea poemelor lui Mircea Cartarescu. Poemele sale pornesc si ele de la notarea unor fapte cum nu se poate mai banale („ascult beatles. maninc ciocolata chinezeasca. citesc o antologie de poezie canadiana“) si ajung la dezvoltarile cele mai fanteziste: „ceata adunind toate rufele din balcoane si/ cosindu-le una de alta ca sa acopere cerul/ cu o spuma de maiouri si chilotei/ in ceata mincind bucurestiul ca pe un strudel cu brinza“.
Observatiile de pina acum ne conduc spre concluzia ca in poezia celor doi scriitori seductia realului pare sa se converteasca in pretext pentru investigarea celeilalte realitati, proiectate pe retina ochiului vizionar; se prefigureaza o lume magica, miraculoasa, de cuvinte la care cititorul participa vrind-nevrind, prada aceluiasi tip de fascinatie pe care o incearca un mic vizitator in fata minunatiilor Disney Land-ului.
In ultima instanta ajungem sa ne intrebam, o data cu Stefan Lupascu, daca nu cumva exista un punct dincolo de care opozitia dintre real si imaginar se neutralizeaza: „Poate ca exista un grad de percepere – afirma acesta – pentru care realul si imaginarul sint un tot: o stare de observare clar-vazatoare, accesibila sau poate accesibila poetului, sau mai curind poetului celui mai subtil“.


Sub semnul lui Midas…

Optiunea pentru o poezie incartiruita mai degraba in experienta decit in forma presupune, cum am vazut, o anumita inclinatie spre prozaism (in sensul lui Frank O’Hara, care, se stie, aseza la loc de cinste poemul biografist, spontan si aleatoriu), o doza considerabila de dezinvoltura, directitate si sinceritate. Poetului postmodern, retorica inalta, ca si nevoia de ordine si coerenta nu i se mai par prioritare; dimpotriva, el se gaseste in postura regelui Midas, care, descoperind ca tot ceea ce atingea (hrana, femeile, pina si vorbele sale) se prefacea in aur, se roaga sa i se ia acest dar. In mod similar, poetii realului combina cunosterea rigida a celei mai rele incoerente si alienari cu o toleranta blinda, bine armonizata cu acestea. Indecizia in privinta semnificatiei lucrurilor sau a relatiilor dintre ele (iesita din extraordinara lor complexitate) este egalata, la poetul postmodern, de dorinta de a trai in aceasta incertitudine, „de a tolera si in unele cazuri de a intimpina cu bucurie o lume perceputa ca aleatorie si multipla, iar uneori chiar absurda“. Afirmatia ii apartine lui Allan Wilde si spune multe despre atitudinea poetilor care se situeaza sub semnul regelui Midas, facindu-si un titlu de noblete din renuntarea la orice blazon. Din punctul lor de vedere, realitatea devine – in cuvintele aceluiasi Allan Wilde – „un loc comod, primitor, care, in conditiile unei atitudini pozitive corecte fata de ea, se modeleaza intr-un gen de armonizare cu individul, urmarindu-i contururile ca o plapuma confortabila“.