OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu Petrescu este primul mare prozator roman pentru care la limitele fiintei se afla scrisul, actul de a scrie si – ca un reflex al lor – literatura. Drept urmare, toate energiile scriitorului sint concentrate asupra acestor limite. Fiinta e livrata cu voluptate acestor limite si lasata sa-si defineasca sensibilitatea, reactiile, „puterea de lupta“, capacitatea de a genera limbaj si de a impune semnificatie. Cel care scrie este el insusi si tot ceea ce-l inconjoara. Din cuplarea subiectului cu lumea se naste eul. Limbajul acestui eu permite confruntarea cu multiplicitatea lumii. Sa ajungi la aceasta multiplicitate poate fi un scop al scrisului (vezi scoala Noului Roman francez), si inca unul foarte dificil, cita vreme cel care scrie are nevoie de un limbaj propriu, numai al sau. Salvarea de literatura care exista deja nu e posibila decit printr-o baie de concretete.

Astfel, orice scriitor e ca si obligat sa-si ascuta perceptia, sa-si extinda repertoriul de mijloace prin care investigheaza realul. Vazul lui Radu Petrescu e monstruos, vointa lui de a depasi descoperirile imediate ale acestui vaz e enorma. Orice contingenta, orice eveniment empiric isi cauta transcendenta. Prozatorul fuge de ceea ce este dat, pentru a cauta chiar in aceasta evidenta ceea ce este ascuns. Jurnalele sale propun o metafizica a cotidianului, romanele sint scrise in umbra mitologiei greco-latine si a celei biblice. Scriitura lui Radu Petrescu descopera si traverseaza alte scriituri, unele canonice, altele doar simptomatice si novatoare, pe care le integreaza sau le respinge, aspirind sa le depaseasca mai ales la nivelul viziunii. Nimeni pina la Radu Petrescu nu a vorbit la noi despre omul cosmic (divin), despre viziunea telescopata a sensurilor unui text si despre scrierea in transparenta. Exista, totusi, un manual de autor, Meteorologia lecturii, carte de o subtilitate coplesitoare – de care unii critici fug si azi ca dracul de tamiie. In general, poeticile de autor sint suspectate de fals. Dar enorma putere de cuprindere a vazului autorului nu serveste doar scrisul propriu. Ea inseamna si o atroce stiinta a lecturii, cu repere culturale deosebit de vaste.

Rar prozator, in toata cultura noastra moderna, care sa-si asume cu atita decizie si ambitie de continuator toata traditia literaturii europene renascentiste, realiste, naturaliste si moderne, inclusiv formele ei de avangarda sau experimentale din primele decenii ale secolului XX! Rar prozator si cu atit mai pretios pentru o literatura ca a noastra, care de 200 de ani incoace se zbate sa-si construiasca un fundal, un spatiu cultural de reverberatii majore, saturat de acumulari si de suprapuneri de straturi de sens, cum se intimpla, in general, in celelalte spatii europene. Fara prea multe sanse, se-ntelege, pentru ca in proza noastra totul incepe cu Slavici, daca nu chiar cu Rebreanu, si se termina de obicei cu Marin Preda, Hortensia Papadat-Bengescu fiind (vezi autorii canonici din noile programe scolare) o romanciera de luat in seama „facultativ“. Destinul de a fi scriitor roman…
Radu Petrescu crede insa ca proza romaneasca reprezinta mai mult, ca traditiile ei europene ascunse au nevoie de o lectura proprie, de noi contexte critice si intuitii interpretative.
Nu voi intra acum in amanuntele teoriei lui Radu Petrescu cu privire la directiile majore ale prozei romanesti si la continuitatile ei posibile. Ce ma intereseaza aici e grundul somatic al scrisului sau, intimitatea constructiilor sale narative, conceptul sau de om cosmic si posibilitatile concrete prin care acest concept se intrupeaza in personajele anumitor carti.

Biografic vorbind, Radu Petrescu e o fiinta cu totul speciala. Pentru el, o durere de masea e o forma de plictiseala, dar e de ajuns sa vada la Londra, in Tate Galery, Meninele lui Velasquez in original pentru a-l apuca durerile abdominale. E o natura haptica (sensibila la cele mai mici pulsiuni si reprezentari ale corpului interior), pe care insa cultura, lectura, caligrafia, desenul, scrisul in act o disciplineaza (o geometrizeaza, imi vine sa spun, in acord cu Herbert Read ca adevaratele reprezentari plastice ale lumii apar in obiectivitatea lor abia o data cu descoperirea geometriei). Componenta corporala a scrisului lui Radu Petrescu e vizibila mai ales in jurnale, in Catalogul miscarilor mele zilnice si Ocheanul intors cu precadere. Primul jurnal (din anii liceului si ai facultatii) are o pronuntata componenta bacoviana, cu nervi care dor, cu sonoritati care fac sa vibreze atomii si cu peisaje apasatoare, cind nu dezolante, desi privite cu o stranie ingenuitate. Latura de genuin a fiintei autorului apare in toata splendoarea ei in cel de-al doilea jurnal (care contine si o multime de notatii teoretice, toate deosebit de interesante), intr-un context meteorologic si geologic de inceput de lume (Prundul Birgaului si Petris). Aici, pentru tinarul scriitor, lucrurile sint idei, iar privirea un instrument de lucru de o mare precizie. Totul e sa stii sa elimini aerul dintre lucruri si sa descoperi cum pot fi depasite, una cite una, treptele apropierii sau ale departarii.

In lumea localitatii Petris, suveran e corpul privitorului care savureaza totul (laptele, fructele, peisajele, chipurile oamenilor, norii, vegetatia). Primele jurnale ale lui Radu Petrescu au in ele o componenta gidiana (vezi Fructele pamintului si Noile fructe), fara exaltarea retorica a scriitorului francez, dar urmind acelasi patos metabolic al cuceririi spatiilor experientei. Literatura propriu-zisa a autorului (in primul rind cele doua mari romane ale sale, Matei Iliescu si Ce se vede) pare departe de aceasta prima treapta corporala. Ceea ce deruteaza si inhiba e caracterul lor foarte lucrat. Pe de alta parte, textele fictionale contin si zone in care cuvintele primesc incarcaturi speciale, carnale, facindu-te sa simti in ele susurul singelui. In romane, corporalul e turnat in alte tipare, drumurile descriptive catre semnificatiile unor fizionomii si medii obiectuale sint altfel croite. Si cind e vorba de personajele terestre si de senzatiile lor contingente, si cind e vorba a lasa sa se intrevada in transparenta textului cealalta lume, conceptuala si transumana a mitologiei grecesti sau a Sfintei Treimi biblice, transferul de corporalitate se manifesta discret, intr-o tehnica a acumularii detaliului ce mimeaza (neintentionat) realismul stendhalo-balzacian sau materialitatea scrisului flaubertian.

La Radu Petrescu insa secventele perceptive se intretaie, se lipesc in continuitati mari, marcate de contraste facute mai intotdeauna sa puna in opozitie pamintul si cerul:
„…il conduse in casa, in fata unei mese acoperite cu lina neagra si rosie, crosetata cu ochiuri enorme, pe masa era o fotografie, inramata cu scoici lipite pe carton si date cu bronz argintiu, infatisind un barbat si o femeie asezati alaturi pe scaune, femeia privind fix la fotograf, barbatul cam intr-o parte, voinic si gros, in casa mirosea a sulfina, a busuioc si a gutui dar si a lesie de frecat podelele. O femeie foarte trecuta, cu mustati, ii aduse, pe o tava neagra pictata cu ingeri, o farfurioara de dulceata si un pahar cu apa. Din casa si de afara nu se auzea nimic, doar ciriitul unei gaini, scirtiitul unei cumpeni. Era mai mult decit liniste, lumea parea zidita, mistuita in aer, lumina eliminase sunetul din univers. Lovind in praf, copitele cailor abea se auzeau, butucul rotilor docarului, frecindu-se de osii, si scirtiitul hamurilor cailor care isi scuturau capul de muste venisera doar ca un ecou indepartat si derizoriu al lumii ochilor ei, pe care i se oprisera ochii. Lumea aceasta careia ii fusese smuls un organ esential, sunetul, era moarta, barbatul cel gras, femeia cu dulceata, varul Savel, baba si calugarita aveau aerul unor supravietuitori singuratici. Eliade isi invirtea precaut, cu virful limbii, prin gura, dulceata de trandafir, nu se hotara s-o inghita, femeia se retrasese fara un cuvint si era din nou singur, timpanele ii erau asediate de liniste ca de albine, pe fereastra mica, pina la jumatate acoperita cu o marama, vedea afara, printre salcimi, un sul de fum, sau de praf, ridicindu-se la cer. Atunci incet, prevenitor, pentru ca Eliade se uitase, cu gura plina de trandafiri, privind prin fereastra, omul tusi“.

Ce se vede, de fapt, la o privire de ansamblu, in scrisul lui Radu Petrescu?
In primul rind, o teribila grija fata de fiecare cuvint asternut pe hirtie. Nu putem vorbi aici, ca in cazul poetilor, de un cult al cuvintului, de o preocupare calofila pentru expresivitate. Le mot just, cuvintul potrivit la locul potrivit, asta cauta prozatorul. Evident, modul lui de a scrie inseamna la tot pasul calcul, matematica sintactica si sonora, joc al echilibrelor, totul intr-o viziune organica, sublimata in spiritual, cosmo-antropocentrica.
Avem apoi ocazia sa descoperim ca limbajul prozei nu este un limbaj direct, instrumental, cum se tot spune. Prin multe trasaturi, el se apropie de limbajul poeziei – fara poetizarile implacabile de acolo. Fugind de poezie, de repetitii, de sentimentalisme, Radu Petrescu pune in practica o scriitura taiata (exact asa cum sint taiate mingile la jocul de tenis), sincopata, permitind salturi temporale si spatiale intre punctele de tensiune ale universului sau romanesc.

Scriitura aceasta nu o gasim si in jurnale, care par mai aproape de tiparul notatiei traditionale, depasit printr-o infuzie enorma de concretete.
Romanul, in schimb, e genul suprem, genul in care se pastreaza in lumea moderna memoria fictionala a speciei. Innoirile sale sint posibile doar din interior, prin constructie si scriitura. Radu Petrescu crede in epic. In acel epic al detaliului, cu mare putere de acoperire, de sorginte realist-naturalista. Vorbeam la inceput despre decizia cu care Radu Petrescu intelege, inca de la primele sale scrieri, sa se implanteze in cimpul literaturii europene. Nu este vorba aici de o adeziune formala, exterioara. In Sinuciderea din Gradina botanica sint pastisate si actualizate prin replici stilurile si scriiturile traditiei. Inclinatia parodica va lipsi mai totdeauna din scrisul autorului. Pastisa, in schimb, e o forma de intelegere si transgresare spre altceva. O data descoperite marile modele transcendente de valorizare si „optimizare“ a fiintei umane, cel al mitologiei grecesti (om-zeu-destin) si cel al mitologiei crestine (Fiul-Sfintul Duh-Dumnezeu), apare datoria de a compune romane care sa vorbeasca simultan despre contingent si transcendent, despre antropologizarea cosmosului si risipirea umanului in tot ceea ce-l inconjoara. Mai departe, scrierea in transparenta permite circulatia nestinjenita a semnificatiilor si simbolurilor intre etajele textului. Astfel, scriitura lui Radu Petrescu se personalizeaza pina la ermetism.

Autorul stie ca trebuie sa faca jonctiunea intre linia livresca, ludica si intelectualista a prozei noastre (Miron Costin, Mateiu I. Caragiale, G. Calinescu) si cea autenticista, empirica, obsedata de trairea in imediat (Camil Petrescu, M. Blecher, A. Holban). Aceasta e o problema literara, dar la fel de importanta e problema ontologica. Nu s-a observat inca destul ca toate preocuparile conexe ale autorului (critica de arta, desenul, observatiile despre metafizica arhitectonica a unor orase) nu fac decit sa dea mai multa forta scrisului sau, care constituie un continuu razboi cu dezordinea, demonicul, visceralitatea, morbidul, absurdul gesturilor, uritenia, detitrusul uman. Scriitura atinge nenumarate forme ale exorcizarii prin exhibare. Teluricul in general (cu obsesia prafului si a pamintului degradat) e tratat in regim infernal, spre deosebire de vegetatie, cer, nori care dobindesc semnificatii celeste. Acestea la un loc, surprinse de o privire tactila de mare acuratete, alcatuiesc masa de carne ce inveleste, diferit de la un caz la altul, scheletele de idei si simboluri ale celor doua romane. Ambele ascund si redutabile componente teoretice. In Ce se vede, de pilda, pe un fundal narativ de o puternica consistenta sociala si existentiala sint plasate teorii referitoare la scris, la caracterul divin al scrisului, o intreaga demonstratie „textualista“ asupra relatiei autor-scriiturz-cititor.

24 septembrie 2002