OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„…Ziua inainta catre amiaza fara ca trupurile noastre s-o urmeze, eram neclintiti si poate de aceea vesnici, priponiti pe scaune si privind in gol…“ Iata un fragment de fraza emblematic pentru proza lui Stefan Agopian, „administratorul“ unui univers in care corpurile (prizoniere mincarii, bauturii si somnului) se caracterizeaza printr-o existenta mai inceata decit aceea a timpului meteorologic, in care incremenirea gesturilor, reveria buimaca, saltul aleatoriu din cotidian in miraculos, contemplatia lipsita de scop sint fenomene curente. Discursul narativ e capricios, monoton, egal cu sine, cvasi-incontinent. Nu da semne ca – dincolo de spectaculosul in sine al scriiturii – ar urmari sa ajunga undeva.

Nici ca ar crede in durabilitatea articularii sale. Scriitura autorului pare incurabil atinsa de autofagie.
Putem insa vorbi in cazul lui Stefan Agopian despre o scriitura? Nu e mai proprie prozei sale notiunea de stil? Nu este el unul dintre mostenitorii directi ai operei lui Odobescu, Ghica, Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale? Stilul este orfevrerie, o matematica a cuvintelor potrivite, in ultima instanta o forma particulara de stereotipie lingvistica. Stilul nu se asuma existential, ci estetic. Scriitura, in schimb, e energetica, instabila, proteica. E o functie a fiintei celui care scrie. Scriitura disloca si absoarbe in fuxul ei straturi semnificative de subconstient si visceralitate. E corporala, e modificatoare si de cele mai multe ori sparge granite si tabuuri estetice. Se afla mereu in cautarea unor limite ontologice ale scrisului si intra frecvent in conflict cu semnificatiile date, cu modelele literare preexistente.

Conditia scrisului lui Stefan Agopian e una destul de particulara. Desi promotor al unui soi de realism magic cu frecvente interventii auctoriale directe (facute intr-o maniera care incearca sa-l impace pe Laurence Sterne cu Mircea Nedelciu), autorul nu este un imaginativ de prima instanta, ci un manierist operind bricolaje intr-un spatiu de obiecte non-reale selectate cu un redutabil rafinament. Intr-un context istoric care pare sa ramina mereu acelasi (anii 1700 si perioada de sfirsit a Evului Mediu) autorul creeaza un fel de jocuri pe calculator viu colorate, violente cu masura, seducatoare, care-si dezvolta continuu implicatiile si par mereu sa uite sa ajunga la un final.
Naratiunile sale sint fascinate de ideea stagnarii si par anume facute pentru amorsarea, reprimarea oricarei miscari (ceea ce nu inseamna ca, in planul actiunii, in Tache de catifea, Tobit si Sara, nu exista schimbari, transformari).

Autorul isi concentreaza fortele spre a pune la punct o poetica a starii pe loc, o stiinta a inactiunii sau a actelor repetabile, reflexe. De altfel, este evident ca in cartile sale personajele sint agenti, nu actanti. Ele dau substanta actiunilor si nu invers. Mobilul prim al scrisului e descriptiv, nu narativ. Actiunile sint conventionale (ele pot fi inscrise oricind intr-un repertoriu de nuclee epice medievale: comploturi, ucideri, pedepse, disparitii etc.), pe cind personajele sufera toate de complicatii metafizice, inexplicabile, cu puternice determinari somatice. Actiunile sint prin urmare niste forme goale in care a fost turnat lichidul unor caractere pline de ciudatenii, prizoniere ale poftelor, fantasmelor si propriilor instincte. Adept al manierismului, cum aratam si la inceput, autorul isi joaca personajele pe sfori, in contexte configurate cel mai adesea de lumina, meteorologie, vestimentatie, fizionomie, viscere. Capacitatea lui de a trece dincolo de pielea acestor personaje e uneori cu totul neobisnuita.

Iata un singur exemplu: „…are o tinuta dreapta, usor rigida, e totusi o oarecare moliciune abia ghicita in arcuirea gitului si, si mai multa in privirea ei, din care parca lipseste ceva. Ochii ei rotunzi si negri par lipsiti de ceva foarte important, par negri din lipsa de culoare, iar nu din cauza prea multor culori amestecate si care, in umbra sau poate in amurg, sa ti se para negri, ei fiind peste zi, in alte imprejurari si stari, de la catifelatul caprui amestecat cu galben si putin verde, pina la un caprui inchis si umed, dar totusi cald, in ciuda umezelii. Irisul, in totalitatea lui, pare o deschizatura spre interiorul acestei femei, e ca si cum te-ai uita prin niste orificii de marimea unui banut spre un hau noptatec si prin orificiile alea lumina este absorbita ca o apa, pravalindu-se aproape, facindu-te sa te infiori si poate sa te intrebi ce ar putea fi si altceva dincolo de acest vid luminos, in hau. Si totusi, moliciunea despre care am vorbit mai inainte nu te poate face sa nu te gindesti, si la asta contribuie in primul rind aspectul ca de ghips bine lustruit, mai bine spus de alabastru, acel ghips strabatut de firisoare transparente, al fetei ei, sa nu te gindesti spun, la o oarecare mortificare a carnii, dar mai ales a pielitei fine, care acopera carnea fetei, o pielita intinsa pina la transparenta, dar fara sa lase impresia efortului, ceva foarte fin si foarte intins, aproape o stare naturala a transparentului organic, o vitrificare a celulei, dar mai ales a lichidului osmotic cuprins in ea, nici o pulsatie, nimic care sa sugereze vreo clipa efortul invierii unei structuri anorganice, dar stiind, simtind asta, ca sub toate aceste aparente, sub ele nu se poate sa nu se ascunda pulsatia nelinistita a singelui si a adevaratei carni si ca aparentele nu fac decit sa ascunda inca o data ceea ce este cel mai important in noi: sufletul.“

Putem vedea si din acest fragment faptul ca laboratoarele Agopian sint profilate pe productie de serie mica si nu pe cautari experimentale nesigure, eficiente poate doar pe termen lung. Autorul nu are nimic de cautat, pentru ca el pare sa fi gasit totul de la inceput. Gindirea analogica, metafora si comparatia sint elementele sale de sprijin in traversarea zonelor albe. Pentru el nu exista falii de sens, situatii ireprezentabile, stari care nu-si gasesc cuvintele. Scrisul sau e o forta uniliniara, stereofonica, densa, compacta, autotelica, sufocanta pentru orice alta prezenta semiotica aflata intimplator in calea sa. Oprirea pe loc a discursului devine de multe ori sinonima cu simplificarea existentei pina la detaliu. E vorba de placerea de a zabovi in spatiul detaliului, de a aprofunda lipsa lui de semnificatie ideologica pina la conturarea unei ontologii a nimicului. E vorba de a te lasa zidit in paradisul static al perceptiilor interioare si exterioare, prescrise aprioric.

In enunturile lui Stefan Agopian toate cuvintele isi ocupa locurile ce le-au fost repartizate de tiparul sintactic initial. Discursul poarta cu el, oricit de accidentate ar fi peisajele geologice pe care le strabate, toate acele forme de fascinatie care vin din repetitie, eufonie, inversiune, enumerare, arhaizarea si poetizarea lexicului, specifice textelor ritualice sau initiatice. E vorba insa de o ritualizare participativa (ca la Neculce sau Creanga), in doi timpi, care pune din cind in cind in contact lumea scriiturii cu cea a aventurii. Ca un veritabil prozator optzecist, Agopian ramine tot timpul suspect de lucid si pune in actiune vocea unui narator solidar cu cititorul, fiind intr-un fel reprezentantul sau privilegiat. Chit ca nu face figura unei prezente pur decorative, acest narator e lipsit de omniscienta, nestiind niciodata mai mult decit protagonistii cartilor. In discursul romancierului intrebarile: de ce? cind? in ce scop? din ce cauza? sint permanent invaluite in mister. In felul acesta asteptarile cititorului pot fi contrazise cu si mai multa indreptatire. El devine prizonierul unei frumuseti convulsive care integreaza feericul, burlescul, fantasmagoricul, grotescul, magia, metamorfoza. O muzica morbida, atroce se aude de multe ori in fundal. Corpul e organicul, mintea e crima, desertaciunea si moartea, frumusetea e diabolica, iubirea, salbatica, binele e o valoare gregara, intemeiata pe solidaritate, care asigura supravietuirea in prezent. Istoria e produsul unui cotidian fantast, cu insi care pot prevedea viitorul, cu pisici si ciini care vorbesc, cu metamorfoze animaliere ale umanului, stari de levitatie si de bulimie, evadari halucinante in vis.

Lumea cartilor lui Stefan Agopian e rezultatul unui mare model primordial, construit cu migala si rafinament, pus in miscare si lasat sa functioneze sub diferite titluri: Tache de catifea, Tobit, Sara etc. Eficienta lui creste de la o carte la alta. Cartile sint de fapt niste variante ale modelului, un fel de baloane cu gaz de moda veche. Lectura le depliaza, le umfla, le sporeste volumul, densitatea, le individualizeaza si le inalta de la pamint. Agopian e un romancier seducator, promotor al unui manierism clasic de foarte buna calitate. Cert este ca scrisul autorului nu atinge corpul personal, nu cuprinde justificari somatografice de sorginte autobiografica. Din punct de vedere personal, Stefan Agopian nu are sa ne comunice nici un mister, nici un adevar legat de fiinta sa. In scrisul lui se afla ascunse si autismul si cinismul. E un constructor de efecte exterioare, asa cum cereau E.A. Poe si T.S. Eliot, pentru poezie. Desi marcata de narcisism, proza lui e lipsita de pasionalitate. Ea contine, in schimb, suficienta morbidete si incetineala paralizanta pentru a-si supune cititorul si a face din el un client sigur al laboratoarelor de productie de serie mica Agopian.

2 octombrie 2002