OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Personajele lui Mircea Nedelciu nu sint corpuri, ci energii: verbale, volitive, actionale, anamnetice etc. In cartile autorului, corporalitatea e la o prima vedere un element de decor, acea materie descriptiv-analitica ce confera traiectului epic consistenta, concretete, aparenta vietii. Lucrurile sint insa mai complicate decit par, mai ales in cazul unui teoretician atit de redutabil cum este acest mare prozator.
Toata poetica sa, cu temele, obsesiile, structurile compozitionale si formele retorice care l-au consacrat, se afla depozitata, la vedere sau printre rinduri, in volumul de debut Aventuri intr-o curte interioara (1979). Tinind seama de continutul acestei carti si urmarind implicatiile subiacente ale titlului, descoperim ca sintagma „curte interioara“ este un echivalent al ideii de „univers narativ“ si chiar al conceptului de „literatura“. Pe de alta parte, „aventurile“ sint tot atitea forme de adecvare sau inadecvare (cu implicatii de multe ori riscante!) a naratorului la un sistem de referinte dat in care esentiale sint vechile modalitati de perceptie si reprezentare a cotidianului si traditia epica.
Un cititor care accepta fara sa stea prea mult pe ginduri etichetele genurilor si ale speciilor ar putea sa ia de buna precizarea „nuvele“ aflata dedesubtul titlului acestei carti. Fapt care ar face din Mircea Nedelciu un prost nuvelist. Ceea ce nu este cazul. Se stie ca nefericita idee a incadrarii textelor cuprinse in carte intr-o specie data i-a apartinut editorului si nu celui care semneaza volumul. Aventura editoriala a acestui volum de debut incepe, iata, chiar cu refuzul lui de a se subsuma unei categorii literare anume.
Multe alte forme de refuz ar putea fi inventariate in continuare (in primul rind, toate acele elemente care fac din falsele nuvele pur si simplu niste texte), insa ceea ce mi pare simptomatic in scrisul lui Mircea Nedelciu chiar de la inceputurile sale este refuzul corpului intim, a corpului subiectiv ca alternativa identitara la presiunile lumii exterioare. Nu este vorba despre un refuz de facto, nici despre un deficit de inzestrare somatografica a autorului, ci de sesizarea conflictului ireductibil dintre corp si limbaj. Acest conflict nu sfirseste insa intr-o problema, el nu devine substanta a scrisului. La acest nivel, autorul nu se grabeste sa acorde prea mult credit gindirii speculative sau mijloacelor psiho-poetizante mostenite din proza antecesorilor. Corpul este un obiect netransparent.
In cartile lui Mircea Nedelciu, corpul individual e sesizat si descris in formele lui socializate, de actiune si prezenta publica, dar si in acest caz elementul genealogic sau cel economic sint mai importante decit resorturile psiho-pulsionale ale existentei. Sugestia apartenentei corpului individual la un corp-masa, ghidat de stereotipii fundamentale, cu puternice insertii istorice, este si ea prezenta. Personajele autorului se constituie in cupluri, grupuri, neamuri, categorii, secte. Ele accepta inscrierea lor in tot soiul de ritualuri cu caracter distinctiv si subordonarea fata de imaginarul colectiv, cu miturile si fantasmele lui. De ce, in circumstante date, omul procedeaza intr-un fel si nu in altul, determinindu-si astfel destinul, e o alta problema pe care autorul si-o pune si pe care el stie bine ca nu are cum sa o rezolve. Tocmai de aceea exista povestea, dorinta si placerea de a povesti. In cartile lui Mircea Nedelciu, nevoia de fabulatie e un element fundamental in ecuatia umanului. Zmeura de cimpie (1984) – „roman impotriva memoriei“, cum precizeaza autorul – permite o lectura si in aceasta grila.
Corpul intim (cu toate reactiile, frustrarile si aspiratiile sale) e un obiect imposibil de verbalizat, pentru ca verbalizarea e rezultatul unei relatii sociale si nu un privilegiu al subiectivitatii. Mai mult decit atit, orice vorbitor al unei limbi se poate intreba daca descrierea sa a ceva ii apartine sau nu, daca el stapineste limbajul sau, dimpotriva, se afla la cheremul acestuia. In scrisul autorului, iesirea din aceasta dilema se produce prin ingenioasa solutie a transformarii textului/textelor intr-un conglomerat de mijloace particulare de comunicare verbala. In absenta unei corporalitati urmarite in sine (fie si in ipostaza unei cutii de rezonanta a faptelor din social), avem peste tot semnele ei subsecvente dialogului polifonic al limbajelor. Or, cite limbaje, tot atitea forme de corporalitate (individuala, de grup si de masa). De aici procedeul „transmisiei directe“, menit a surprinde stereofonia existentei cu semiozele ei comunicative, orale si dialectale, si contextele ei perturbatorii.
Cum am vazut, din proza lui Mircea Nedelciu lipseste omul interior. Limbajul pare facut in exclusivitate pentru omul din afara, nu pentru cel dinauntru. Cind se priveste pe sine, acest om exterior se vede cel mult ca un reflex a ceea ce-l inconjoara. Pe de alta parte, autorul sesizeaza si faptul ca omul nu poate gindi liber intr-un limbaj a carui armatura se sprijina pe semnele posesiunii (Claustrofobie). Cind vorbeste despre raportul a fi/a avea (una din temele sale obsedante), Mircea Nedelciu nu cade in speculatie ontologica, ci reduce inca o data totul la social, vazut mai degraba ca un context intimplator, acceptat de nevoie, al individualitatii. Aceasta lume din afara e in permanenta conotata de o nota de stranietate. Si nu e vorba aici – cum s-a spus – doar de privirea de tip cinematografic a autorului, ci si de apetenta sa pentru insolitare. Oricit de banale ar fi lucrurile si fenomenele pe care individul le descopera in jurul sau, acestea poarta cu ele o aura metafizica numai a lor, par independente, intangibile, si de o sau prospetime sau noutate care tulbura corpul, inchizindu-l in funciara sa incapacitate de exprimare verbala.
Am putea lua acest exemplu (din proza intitulata Si ieri va fi o zi) in care personajul perceptor ajunge la constatarile sale datorita unei distorsiuni temporale:
„Am lasat toate aceste mici nimicuri sa pluteasca in ceata lor sau in aceea din capul meu (pentru prima data mahmur in sensul propriu al cuvintului) si m-am intors in dormitor sa ma imbrac in viteza. Eram convins ca am intirziat la serviciu si timpul, ca de obicei in astfel de cazuri, se scurgea cu o repeziciune mult mai mare, nedorita, stresanta. Imbracindu-ma, am mai adresat peretilor, mobilelor, imprejurimilor trupului si alte priviri atente, mai putin distrate decit de obicei. In lumina ce parea sa creasca imperceptibil nu mi-a fost greu sa descopar tot felul de semne, crapaturi in zugraveala peretilor, nuante si forme noi ale unor obiecte de serie. M-am gindit ca asa trebuie sa vada aceste lucruri orice strain, orice om care nu le vede in fiecare zi, poate eu insumi le-am mai vazut asa atunci cind le cumparasem si le pusesem in dormitor. O senzatie de lucru strain care urmeaza sa-ti devina familiar si sa-l uiti incetul cu incetul, senzatie citita insa, in aceasta dimineata mahmura, de la coada la cap. Ceva care seamana cu o propozitie tradusa din latina in romana de cineva care nu stie sa faca si cuvenitele transformari ale topicii si lasa cuvintele traduse in locurile lor din fraza latina. Cit de strain trebuie sa fie sau sa devina cineva fata de lumea in care traieste zi de zi pentru a incerca o astfel de senzatie – m-am intrebat si jocul m-a prins imediat“.
Insa aproape intotdeauna personajele lui Mircea Nedelciu ascund in sensibilitatea lor nebanuite capacitati contemplative.
E, poate, o forma de compensatie fata de propria lor nestatornicie geografica. Cel mai adesea, corpul se autoexprima actional, ambulatoriu. Toate cartile autorului sint pline de personaje care strabat distante, cauta ceva, schimba locatii, evolueaza pe itinerarii ciudate, aparent fara un scop precis. Ele sint lipsite de constiinta apartenentei la un loc si par sa traverseze spatiile doar pentru a le descoperi configuratia, particularitatile. E aici o foame de lumea concreta care se confunda cu foamea de viata si stiinta impacarii cu imediatul, indiferent de cadrele lui politico-istorice. Totul este privit cu atentie, inregistrat, comprimat in memorie. Unele personaje se aventureaza in cautarea limitelor memoriei (Zmeura de cimpie), altele sint obligate sa experimenteze ineditul lumii concrete si capacitatile terapeutice ale artei in conditiile izolarii de concret (Claustrofobie). In Excursie la cimp, citiva tineri convalescenti care refuza ideea operei de arta ca mijlocire incearca sa experimenteze artistic formele si fenomenele Naturii. Experimentele sint translatate uneori in fantasmatic, pina la dereglarea simturilor si pierderea instinctului de orientare (Luca in Tratament fabulatoriu), aruncind totul in fabulos si confuzie, dar evitind patrunderea in amanuntele organicului. Mai mult decit corpul sensibil, organicul e o alta zona inchisa in propria-i opacitate, care refuza analiza.
Intre somatografie si sociografie, Mircea Nedelciu alege intotdeauna fara sa ezite primul tip de demers. Despre corp nu se poate vorbi, pentru ca spusele (ca si... scrisele) sint mistificatoare. Vorbele maimutaresc faptele si nu sint in stare sa exprime autenticitatea unei trairi. Folosind o notiune poate prea pretentioasa, am putea spune ca autorul crede doar in somatopoeza, in trairea corporala luata in sine. Desi chiar si aici apare inconfortul existential. Imbogatirea omului cu cunostinte si experiente noi duce la alienare: „Nemaiputind stapini multitudinea de tandari in care ne-am scindat, nu mai tronam peste ele, ci alergam ametind de la una la alta si astfel acestea ne subjuga“. Omul lui Mircea Nedelciu este un prizonier al imediatului, iar lumea autorului, una a diseminarii.
O alta caracteristica deriva de aici. Nu exista, in toata proza noastra postbelica, o substanta sociala atit de diversificata si ilustrativa pentru omul nou produs de comunism ca la acest autor. Acest om e un hibrid social, marcat de noi deprinderi, noi tipuri de comportament, noi forme de perceptie. Nu se confunda neaparat cu o suma de mecanisme, chiar daca el exprima o categorie sociala. Isi are si el momentele lui de contemplatie, placerile lui simple, dar inefabile. Nu se identifica cu simpla forta de munca si nu este nici exponentul fara scapare al unei traditii degradate. Notind reactiile, gindurile, scopurile vitale ale acestui tip de om, autorul atrage in acelasi timp atentia asupra lui, ii dezideologizeaza imaginea propagata de mecanismele puterii oficiale din anii ’80-’90 ai secolului trecut si sugereaza destule dintre motivele care au contribuit la capacitatea sa de supravietuire. S-ar putea initia o lectura a cartilor autorului si in aceasta directie.
Pe Mircea Nedelciu nu-l intereseaza in mod special nici experimentele la nivel de limbaj (in acest sens, DEX 305 din volumul Si ieri va fi o zi, 1989, e doar o demonstratie de virtuozitate), cum se intimpla in cazul colegului sau de generatie Gheorghe Iova, nici cele care au in vedere distorsiunile poetice ale perceptiei (Stefan Agopian), ci efectele scrisului literar asupra cititorului. Scriitura lui Mircea Nedelciu, desfasurata intr-un evantai de limbaje foarte diferite, e atit de obsedata de pactul cu cititorul, incit ea devine expresia unui nou tip de functionalitate literara.
Cred ca tocmai aceasta repunere in discutie a functiilor literaturii in lumea moderna a scapat criticii noastre atunci cind aceasta a dat semnale ca nu prea intelege rostul prefetei teoretice a romanului Tratament fabulatoriu (1986), care este o carte nu doar a unei utopii sociale, ci si a unei utopii corporale, in varianta corpului actional si a corpului-masa. O carte despre zoon politikon la propriu!

4 noiembrie 2002