OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu este o noutate ideea de a iesi cu opera de arta in spatiul public sau privat, altfel spus, de a crea lucrari destinate exteriorului fara a avea statutul monumentului de for public. Este vorba despre lucrarile cu destinatie ambientala, menite a articula, a defini un spatiu, o constructie, de a crea un punct de interes cultural. Chiar daca in lume acest gen de lucrari este ceva obisnuit in preocuparile arhitectilor si urbanistilor, in ultimii ani, febra constructiilor de la noi este departe de a avea in vedere si ceea ce se intimpla cu spatiul din preajma, fie el public sau privat. in mod obisnuit, acesta este folosit la o densitate maxima, eliminind de multe ori intimitatea, natura din preajma, ceea ce face ca noile cartiere de lux din zona Bucurestilor sa aiba mai degraba statutul unor ghetouri, sa sugereze o existenta ce se desfasoara doar in interiorul constructiei, sa fie, altfel spus, o prelungire a vietii de la bloc. Nu sintem siguri cui apartine vina, proiectantilor sau beneficiarilor, dar ceea ce se vede arata o necunoastere a culturii ambientului, a faptului ca exteriorul este la fel de important ca si interiorul. in acesti ani nu mai putem vorbi despre o oferta in domeniul artelor monumentale, ma gindesc la un intreg segment al artelor plastice, de la tapiseria destinata, desigur, interioarelor, la lucrari de sticla, dar mai ales la pictura monumentala, la mozaic, la ceramica monumentala, toate acestea destinate mai cu seama spatiilor exterioare.

Pentru arta romaneasca, anii ’70 au reprezentat in aceasta zona o adevarata explozie. Comenzile veneau din partea statului, fara a domina, asa cum am fi dispusi sa credem, lucrarile cu caracter propagandistic. Importante au fost performantele realizate in zona tehnologiilor, faptul ca ne inscriam – asa cum am spune astazi – intr-un trend al epocii, ca un limbaj bazat pe tehnici complexe, ce tin de un anume tip de industrializare, s-a putut afirma, ca am putut vorbi si la noi despre zone ambientate cu lucrari de arta.
De la inceputul anilor ’90, lucrurile s-au degradat mult in acest domeniu al artelor plastice, a carui dezvoltare a tinut si va tine intotdeauna de un comanditar, fie ca acela vine din zona privata sau oficiala. Este o arta care impune o cultura a spatiului, a ambientului si la care, probabil, cu greu ne putem gindi astazi, cind, la nivelul comportamentului civic, ne intilnim cu grave abateri – de la elementara curatenie, la respectul pentru celalalt, pentru spatiul public. Asadar, imi veti intelege surprinderea cind am fost invitata la vernisajul expozitiei Danielei Fainis – Padurea de portelan –, deschisa in spatiul Gradinii Botanice, cu lucrari monumentale destinate ambientului, in special gradinilor si parcurilor.

Sansa de a-si putea pune in aplicare ideile, de a le concretiza, Daniela Fainis o datoreaza sponsorilor, celor care au sustinut realizarea acestui proiect. Ea nu se afla la prima cercetare in aceasta privinta. O expozitie impresionanta, deschisa in 1998 la Galeria 3/4 a Teatrului National, ne-a facut sa privim altfel posibilitatile de expresie ale unui material asa cum este portelanul. Atunci ea prezenta o reuniune de personaje, aflate la granita dintre uman si vegetal, realizate in portelan, ale caror dimensiuni atingeau marimi nebanuite. Tehnologic, acest tip de lucrari este dificil de realizat, ele sint conditionate de executarea lor intr-o fabrica, cu utilaje speciale, cu costuri mari, in dorinta de a duce expresivitatea acestui material peste limitele obisnuite.
Am putea spune ca Daniela Fainis prefera sa mearga contra curentului, mai precis fara a tine cont de „cererea si oferta“ pietii romanesti, ea gindeste in spiritul unei valorificari a potentialului sau artistic, iar tot ceea ce a facut de-a lungul anilor s-a inscris in aceasta tendinta, de viziune monumentala, spectaculoasa, asupra unui material dificil de lucrat si costisitor, asa cum este portelanul, cultivind o conceptie deschisa, in spiritul contemporaneitatii, asupra ambientului.

Daniela Fainis si-a bazat proiectul, devenit de acum realitate, pe cateva calitati esentiale ale materialului in care lucreaza. Fragilitate, transparenta, capacitatea de a fi modelat, de a fi purtator de semne, de a fi supus intimplarii si accidentului, de a rezista intemperiilor si de a putea fi asociat si cu alte materialitati. As spune ca este un discurs contrapunctic, ce pune in valoare mai multe fete expresive ale portelanului. Chiar faptul de a-l gindi pentru exterior, imaginind obiecte la dimensiuni mari, de a-l asocia cu flexibilitatea metalului, de a elabora forma atit ca element solid, consistent, ce sugereaza trunchiurile de copaci, cit si ca element fragil, destructibil, asemenea lumii vegetale, este o demonstratie complexa asupra posibilitatilor lui de expresie. Toate acestea s-au inchegat intr-un spectacol surprinzator, pe care ea il ofera vizitatorilor Gradinii Botanice din Bucuresti, in perimetrul gradinii italiene, o „padure de portelan“, fascinanta prin capacitatea acestor lucrari de a se integra organic mediului, de a rezista alaturi de o natura spectaculoasa. Este o demonstratie directa a felului in care putem articula spatiul din preajma caselor, din gradini sau din parcuri, putem personaliza ambientul ce are, fara sa ne dam seama, o importanta atit de mare in definirea personalitatii noastre. Putini sint cei care constientizeaza astazi faptul ca spatiul in care traim ne defineste. Casa, strada, orasul sau satul sint oglinda noastra, iar daca am privi mai atenti, cu foarte mici exceptii imaginea Romaniei de astazi este una trista, dominata, contrastant, de saracie si de opulenta. Este expresia unei inculturi fundamentale, din care lipseste buna cumpatare, respectul pentru celalalt, un sentiment civic fara de care nu putem gindi viitorul.

Atitudinea Danielei Fainis este una responsabila, profesionista, ea isi construieste discursul din perspectiva unei pozitii ce tine de normalitatea vietii noastre, in care casa si gradina alcatuiesc o unitate ce trebuie sa ne exprime. Demonstratia ei rastoarna vechile principii care despart artele in „minore“ si „majore“, readuce in plastica noastra un discurs ce s-a bucurat de mult succes in anii ’70, demonstrind rolul esential pe care artele decorative il au in spatiul arhitecturii si urbanismului contemporan.