OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marc Chagall
Viata mea
Editur Hasefer. Traducere de Oana Popescu. Bucuresti, 2000, 228 p., f.p.


„Eu nu-mi mai aduc aminte – mama mi-a povestit chestia asta. Chiar in momentul nasterii mele, in imprejurimile Witebskului, intr-o casuta, linga sosea, in spatele unei inchisori, a izbucnit un incendiu grozav.
Orasul – chiar cartierul bietilor evrei – era inghitit de foc.
Au transportat patul si salteaua, mama si bebelusul de la picioarele ei intr-un loc sigur, la celalalt capat al orasului.
Dar mai intii de toate, eu am fost un nou-nascut-mort. Nu am vrut sa traiesc. Imaginati-va o bila alba care nu vrea sa traiasca. Ca si cum s-ar fi saturat de tablourile lui Chagall.
Bila asta a fost intepata cu ace, aruncata intr-o caldare. In fine, s-a auzit un miorlait slab.
Dar principalul era ca ma nascusem mort.
As vrea ca psihologii sa nu traga de aici concluzii neplacute. Va rog!“

Fraze scurte, rapide, percutante, nervoase. Crochiuri genuine (chiar si cind isi iau ca subiect revolutionarii bolsevici) si tuse aproape fluide. Umor, tandrete, ironie, o anume – nedisimulata ci travestita in stil – stingacie si mai ales o fantezie teribila. O imaginatie exuberanta, ingenua, care rastoarna proportii, reasambleaza detalii, redeseneaza chipuri, intimplari, fapte, istorii. Forta de a inaripa cotidianul si a-l colora dupa propria subiectivitate. De a gasi putere, vitalitate, o insatiabila pofta de viata chiar si in mijlocul dramelor, printre pogromuri, suferinte, frustrari si injustitii. Un hedonism care, ascultat si transformat instinctiv in principiu creator, se dovedeste uneori o conditie daca nu suficienta, oricum esentiala pentru originalitatea in arta. Si pentru succesul venit ca de la sine si primit cu ochii pe jumatate inchisi. Intr-un cuvint – Marc Chagall. Una dintre acele personalitati masculine marcate de o nevoie permanenta de confirmare si de iubire, chemind dragostea femeilor tocmai prin aerul lor vulnerabil, stingher si indecis, prin imperfectiunile prea-umane si asimetriile launtrice neindoielnic mai sensibilizante si mai adorabile decit siguranta emfatica sau promisiunea vreunui viitor stralucit. O astfel de femeie sensibila la datele temperamentale ale lui Chagall, capabila sa-si asume nenumaratele privatiuni pe care acestea le aduceau cu ele, a fost Bella, prima lui sotie. Sau logodnica mititica, dupa cum ne-o infatiseaza autorul, provenind dintr-o familie de burghezi evrei (sceptici in privinta barbatului pe care ea si-l gasise), umbrita de eternul loc secund al sotiilor de artisti, dar cu un rol de prim receptor intotdeauna important pentru lucrarile inclasabile ale pictorului. Ea a fost si cea care a tradus din rusa in franceza autobiografia artistului, aparuta in 1931, la Paris – Ma vie –, versiunea de la Librairie Stock aflindu-se la baza recentului volum de la Editura Hasefer.

Paginile lui Chagall, plutitoare, imponderabile ca personajele din tablourile lui, mustind de culori si inrudite cu lumea Cinticelor tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu, sint saturate de o hipersenzitivitate niciodata ipocrita, de copil inapt sa se lase imblinzit si falsificat de rigorile educatiei. Nesatui, devoratori ai realitatii, ochii lui filtreaza nealterat, neincarcat de dramatismul altminteri afectat al adultului, spectacolul vietii din cartierele evreiesti; traind in vecinatatea macelariilor, familiarizat cu singele curgind din belsug, sacrificarea animalelor ii evoca in primul rind hrana, si abia apoi, daca mai raminea loc si pentru gravitate, moartea. Modelat de scenele crude ale vietii din care insa retine mereu pitorescul si bucuria de a trai, imaginarul lui Chagall e puternic indatorat traditiilor evreiesti si folclorului rusesc. „Daca arta mea nu juca nici un rol in viata parintilor mei, in schimb – viata lor si tot ceea ce faceau ei au influentat mult arta mea“. Primit cu greutate la o scoala buna, din cauza originii semite, intimidat de bilbiiala incontrolabila a adolescentei, vizibila mai rau ca oricind in fata clasei, Chagall isi reprima strigatul de revolta spre a-i rezerva tisnirea pe pinzele care ii vor aduce gloria pariziana:

„O vibratie dureroasa ma crispa cind mergeam spre tabla si ma innegream ca funinginea si ma inroseam ca un rac.
Gata. Uneori si eu zimbeam.
Era extazul ametelii mele.
Bineinteles, in zadar imi suflau din prima banca.
Si totusi invatasem bine lectia. Dar ma bilbiiam.
Un ciine roscat, ca un basm insingerat, mi se parea ca alearga si latra peste corpul meu trintit jos. Gura imi era plina de praf. Dintii mai erau vag albi.
La ce bun toate lectiile astea?
O suta, doua sute, trei sute de pagini din zdreanta de carte le-as fi smuls fara mila si le-as fi aruncat in vint.
N-aveau decit sa susoteasca intre ele toate cuvintele limbii ruse, dinspre toate tinuturile si dinspre toate marile!
Lasati-ma in pace!
Eu vreau sa ramin salbatic, sa ma acopar cu verdeturi, sa strig, sa pling, sa ma rog“.
Dictata de imperceptibile, fine dar trainice intuitii, aceasta sete de salbaticie, de naturalete si – cu un cuvint deja irelevant, prin conventionalizare – autenticitate reprezinta pretiosul secret al supravietuirii lui Chagall si sursa evidenta a puterii lui creatoare. Incapatinarea de a nu renunta la nimic din ceea ce l-ar fi putut defini, specifica doar adevaratelor naturi de artisti, nedispusi la vreo pervertire denaturanta, se manifesta la Chagall intr-o armonie pe cit de fireasca, pe atit de rara si admirabila, unind coerent viata si arta. Nu sacrificindu-i-o pe una celeilalte, precum multi altii.

Dar pina ca Rusia razboaielor civile sa ramina in urma si creuzetul de tendinte al „Scolii din Paris“ sa il adopte, nesfirsite cautari, rateuri, complexe si minuscule victorii transpar cu discretie din aceasta autobiografie neasteptat de consonanta – stilistic, poematic – cu viziunile colorate ale lui Chagall. Notatiile sale exultante, de o veritabila poezie imagistica, decongestioneaza tristetile si domesticeste atrocitatile: „Sufletul meu, asemanator unei camere umede, transpira usor“; „Armata inainta si, pe masura ce se intimpla asta, populatia evreiasca se indeparta, parasind orasele si micile periferii. As fi vrut sa-i pun pe pinzele mele, ca sa fie in siguranta“. Invaluie faptele intr-o gratie care le face suportabile si apte sa se transforme in poveste. Intr-un leac stravechi si o replica nobila, adica, la cortegiul de interminabile parasiri, peregrinari si resemnari prin care i-a fost dat sa paseasca. Atita seninatate a trairii si convertire a nenorocului in sansa numai in rindurile autobiografice ale unei Nina Berberova, dintre toti exilatii rusi, se mai poate gasi.