Palatul Cotroceni deschis psihanaliştilor, gînditori ai urii şi ai violenţei

Autor: Daniela LUCA | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Eram la Paris, pentru studiile doctorale în psihanaliză şi psihopatologie, în 2004. În acea toamnă, Societatea de Psihanaliză din Paris organiza o conferinţă amplă despre Ură, despre ura „personală“ – intrapsihică, maladivă, patologică, autodistructivă –, dar şi despre ura împotriva celuilalt – fie el un altul semnificativ, părinte, familie, grup de apartenenţă, social, istorie, ţară. Mi-am spus atunci că, dacă într-o bună zi, la noi, în Bucureşti, în cadrul Societăţii Române de Psihanaliză, ar fi posibilă o asemenea dezbatere ştiinţifică şi culturală pe tema urii, îndeosebi a urii în social, probabil că ar fi unul dintre momentele cu adevărat terapeutice, sanogene şi de reală ieşire a spiritului românesc din umbra istoriei traumatice, care încă – inter- şi transgeneraţional – ne împietreşte.

După nici trei ani, ceea ce îmi părea a fi atunci doar wishful thinking sau un simplu vis, un ideal dificil de atins, a început să capete realitate, concreteţe, prin proiectul unui Colocviu Internaţional de Psihanaliză la Bucureşti. Sentimentul de bucurie şi de împlinire – ca om al acestei ţări şi ca psihanalist într-o societate în care psihanaliza a fost cînd repudiată, cînd interzisă şi eradicată – este greu de pus în cuvinte, chiar dacă, în calitate de psihanalist şi de om de litere, ar fi trebuit să „găsesc/creez“ cuvintele simple şi potrivite pentru a-l exprima.

Prin întîlnirea instituţiilor psihanalitice, medicale, culturale, istorice, academice şi politice şi prin legăturile stabilite, cooperarea şi comunicarea între numeroase personalităţi şi instituţii româneşti şi franceze, s-a desfăşurat zilele trecute la Palatul Cotroceni Colocviul Internaţional de Psihanaliză – simbolistica istorică (anunţată de unele lucrări, îndeosebi la deschiderea şi la închiderea manifestării) fiind marca restaurării identităţii româneşti. S-a creat astfel un spaţiu amplu de gîndire a urii şi a violenţei, de gîndire a „negînditului“, a nereprezentabilului, a fantomaticului inter- şi transgeneraţional, a nonfigurativului. Ne-am reunit mulţi forţele şi spiritele (peste 10 instituţii, peste 250 de participanţi) pentru a reflecta psihanalitic, filozofic, etic, religios asupra acelei forţe din natura umană care se întoarce împotriva ei, împotriva corpului, minţii, sufletului, filiaţiei, socios-ului, care poate lua „o mie şi una de feţe“ ale răului.

„Le aduc ciuma“, le spunea Freud, în 1909, lui Jung şi Ferenczi, pe pachebotul ce traversa Atlanticul, vorbindu-le despre psihanaliză, pe care o „ducea“ americanilor. Şi astăzi, în societăţile noastre supraaglomerate, supraconsumiste şi suprainformate, psihanaliza îşi păstrează încă forţa subversivă din primele ei zile şi... „aduce ciuma“. Fiindcă psihanaliza se confruntă, poate cel mai profund şi intens, cu acea forţă distructivă existentă în om (ce provoacă de la războaie, crime, paricid, infanticid pînă la depresie, suicid, toxicodependenţe sau abuzuri, un întreg caleidoscop de maladii şi suferinţe umane), forţă pe care ne străduim, prin eforturile continue de gîndire şi de tratament, să o limităm, să o metamorfozăm, să o sublimăm, respectiv să o aducem în serviciul şi în beneficiul vieţii.

Ura şi violenţa i-au preocupat pe filozofi, pe istorici, literaţi, psihologi, sociologi, pe toţi cei care explorează şi încearcă perpetuu să cunoască, să înţeleagă, să atingă cît mai multe dimensiuni şi forme ale psihicului uman. A gîndi ura, într-un spaţiu psihanalitic şi cultural, este un travaliu „fără sfîrşit“ (în sens freudian), fiindcă ura este anihilantă, exterminatoare, rupe legăturile. Ea se fondează pe o negare a celuilalt şi a subiectivităţii lui. Ura seacă fiinţa pe care vrea să o distrugă „comme un sirocco toride“, afirma Ortega y Gasset (Eseu despre iubire). Ea „secretă un fluid virulent şi coroziv“. Te ţine la o distanţă radicală şi „deschide o prăpastie“. Este distructivă şi mortiferă. „A urî pe cineva înseamnă a resimţi o iritare chiar şi numai fiindcă există“, înseamnă a pretinde dispariţia lui. „A urî înseamnă a ucide fără sfîrşit.“

Suferinţa psihică marcată de ura distructivă ce apare în diverse patologii-limită, psihotice, psihosomatice, narcisice, de un „traumatic fără sfîrşit“, pare să fie din ce în ce mai prezentă în clinica actuală. Aceasta necesită o adaptare continuă a cadrului terapeutic, a corpusului teoretic şi tehnic pus în lucru, a gestionării relaţiei analist-pacient, încît caracterul distructiv al urii să fie din ce în ce mai atenuat. Acest „fără sfîrşit“ al urii, al răului, este cel care „zguduie divanul“, permisă fie-mi metafora: ura care distruge, ura care rupe legăturile, care fărîmiţează, desubiectivează, aneantizează, ura care sparge orice spaţiu intern, orice timp, ura care ucide spirit-suflet-corp este cea care, în orice tip de patologie gravă i se înfăţişează analistului, devine glacială, anihilantă, mortiferă. Există şi „o ură necesară“, cum scria Claude Janin în cartea sa La haine nécessaire, ura aceea inerentă vieţii, cea care ne apără în faţa unei ameninţări reale sau imaginare, o ură care vine în sprijinul autoconservării, care se pune la lucru atunci cînd Eul este în pericol de a fi vătămat/deformat/spart; dar nu despre această ură necesară supravieţuirii este vorba atunci cînd ni se paralizează gîndirea/reflectarea, ci despre acel caracter distructiv, anihilant, care desfiinţează, care nu permite travaliul intern, autoreflectarea, a fi şi a gîndi, a analiza împreună.

Reflectarea şi autoreflectarea, creativitatea, extinderea spaţiului de gîndire, de simbolizare, de creaţie/creativitate, gîndirea asupra tuturor formelor de ură (faţă de sine însuşi, ca şi corp/eu/spirit/verigă a unei filiaţii, faţă de celălalt, ca obiect intern/obiect extern, ura faţă de iubire sau iubirea urii, ura faţă de istorie şi faţă de spaţiul natal etc.), dar şi asupra formelor şi indicaţiilor terapeutice adecvate şi a perspectivelor de cercetare ştiinţifică, a reunirii diverselor arii şi perspective, interdisciplinare, care să se alieze în acest demers. Fiindcă psihanalistul este conştient de faptul că trebuie să utilizeze, în acest scop, toate instrumentele lui conceptuale. Totodată el trebuie să iasă din cabinetul său pentru a se reuni cu specialiştii din ştiinţele medicale şi din cele umaniste, cu oamenii de cultură, pentru o deschidere cît mai amplă a perspectivelor, a privirilor asupra „invizibilului“, „inimaginabilului“, „ireprezentabilului“ existent în orice mişcare şi formă a urii.

Cred că dintre „momentele sacre“ – preiau aici metafora lui Donald W. Winnicott – ale Colocviului Internaţional de Psihanaliză de la Bucureşti cel mai intens resimţit a fost momentul de închidere, atunci cînd, dincolo de necesara desprindere, separare, s-a simţit întreaga forţă vitală a organizatorilor şi a celor care au participat cu lucrări pe tot parcursul celor trei zile, iar acel „vivre créativement“, care a fost „le fil rouge“ al acestui eveniment, a rezonat în fiecare dintre noi, indiferent de spaţiul şi timpul personal de viaţă, de gîndire şi de creaţie.

Daniela Luca este doctor în psihanaliză şi psihopatologie, Université Paris 7 „Denis Diderot“, psihanalist, membru direct Asociaţia Psihanalitică Internaţională, membru fondator şi formator al Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, membru fondator al Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată (AIPsA), Bucureşti.