OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Politica, istoria şi religia sînt ingrediente esenţiale ale celor 34 de romane şi aproximativ 350 de nuvele publicate de singurul scriitor arab care a cîştigat vreodată Nobelul – Naghib Mahfuz. Fie că a încercat să redea în creaţiile sale esenţa lumii egiptene tradiţionale (propunîndu-şi un ciclu de treizeci de romane, dintre care a scris doar trei), sau pe cea specifică unui Egipt modern, dar decadent, raporturile conflictuale dintre individ şi marea istorie rămîn mereu în prim-plan.

 

Naghib Mahfuz, Pălăvrăgeală pe Nil, Traducere din limba arabă şi note de Nicolae Dobrişan, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 200 p.

 

Ca şi unele personaje din nuvelele lui Eliade, care se întreceau cu vorba pentru a se apăra de valurile unei istorii stranii ce îi invada, purtîndu-i iremediabil în direcţii nedorite, şi eroii lui Naghib Mahfuz, din microromanul Pălăvrăgeală pe Nil (1966), încearcă să-şi păstreze nealterată identitatea şi să se opună lipsei generalizate de sens a lumii burgheze printr-un soi de escapism ale cărui ingrediente sînt cuvintele şi ameţeala provocată de haşiş.

 

Un funcţionar în Ministerul Sănătăţii, foarte cult, a cărui unică avere este o bibliotecă impresionantă, o traducătoare la Ministerul de Externe, un director din domeniul afacerilor, un avocat-filozof, un critic de artă şi un scriitor formează grupul de preteni, aflaţi la jumătatea vieţii, ce duc o existenţă dublă, încercînd să iasă din categoriile sociale ordinare, pentru a se simţi, în singurătatea lor, doar „oamenii bacului“. Dacă viaţa de zi, ipocrită, sufocată de formalisme şi de obligaţii serbede, este la vederea celorlalţi, amurgul naşte o relativă formă de libertate, căci toţi se strîng pe un misterios bac ce pluteşte liniştitor şi singuratic pe apele nu mai puţin tainice ale Nilului. În acest spaţiu, deşi mai limitat decît cel de pe suprafaţa pămîntului, narghileaua, iubirea (palidă, ca şi gelozia) şi pălăvrăgeala oferă o anesteziere iluzorie menită să facă uitat praful automatismelor cotidiene sau să facă suportabile amintiri mumificate. Pe acest bac suspendat între pămînt şi cer, privîndu-şi locatarii de fermitatea solului de sub picioare, şi care ar putea fi lesne scufundat, „drogaţii“ dau frîu liber unui periculos dans pe sîrmă, lipsit însă de orice urmă de eroism, sfidînd şi divinitatea şi legile. Ca şi în filozofia lui Nietzsche, asistăm la refuzul uscatului preconceput ca stabil, preferată fiind apa, o apă a primejdiei, dar şi a raţiunii. Admonestat de şef pentru că scrisese un raport asupra corespondenţei, fără să observe că i se terminase cerneala din stilou, Anis reia scrierea acestuia, constatînd absurdul existenţelor: „Mişcarea corespondenţei! De fapt, nu există nici o mişcare! O mişcare circulară, smintită de propria-i lipsă de utilitate. O mişcare în cerc al cărei rezultat inevitabil este numai ameţeala. În năuceala ameţelii dispar toate valorile şi toate lucrurile cu greutate“. Ideea inutilităţii actelor revine deseori în text: „Auzim atîtea minuni şi uite că lumea merge înainte fără să se întîmple cu adevărat ceva senzaţional“.

 

Tocmai aceste valori şi lucruri cu greutate pierdute se vor recuperate şi conservate în discuţiile lor împrăştiate în fumul narghilelei, deşi impresia lăsată de ironiile şi de zeflemeaua lor este că nimic nu mai contează. Cu înţelepciunea şi inconştienţa drogaţilor, vorbesc despre toate – absurd, absolut, revoltă, răspundere, despre carnea de ţară etc. – şi despre nimic, apărîndu-şi astfel precara insulă de libertate a cărei armonie se vede ameninţată din exterior atunci cînd în grup este introdusă o tînără şi serioasă ziaristă, pasionată de literatură. Recurgînd la acest truc (nu tocmai original), Naghib Mahfuz oferă în paginile sale spaţiu pentru confruntarea dintre conservatorii şi anarhiştii „descompuşi de modernitate“. Ziarista le tulbură cu întrebările sale inconştienţa fericită indusă de fumul gozei, iar Anis, patronul bacului şi al plăcerilor, descoperă că tînăra îşi dorise apropierea lor pentru a se documenta în vederea scrierii unei piese de teatru. Ideea centrală a acesteia era notată în carnetul pierdut: „Ideea centrală a piesei este seriozitatea în opoziţie cu jocul absurdului. Absurdul este pierderea sensului, sensul oricărui lucru, şi prăbuşirea credinţei, a oricărei credinţe, trecerea vieţii doar sub impulsul necesităţii imediate, fără convingeri şi fără speranţă“, explicitînd astfel chiar ideea de bază a romanului. Privindu-se în oglinda acestor priviri exterioare, bărbaţii nu se recunosc, zăresc o imagine care le era străină. Sfîrşitul „nebuniei“ este adus de moartea unui necunoscut pe care o provoacă în timpul unei plimbări nocturne cu maşina, hotărînd de comun acord să părăsească locul accidentului. Urmează cîteva zile de coşmar, în care oamenii bacului sînt încolţiţi de bănuiala trădării precum meşterii lui Manole, Anis ameninţînd că va merge la poliţie, o ameninţare cu motivaţii de sorginte dostoievskiană: „Am vrut de fapt să încerc să spun ceea ce trebuia spus! [...] Poate pentru a vedea care este efectul“.

 

În ciuda acţiunii minimale, dinamica romanului este asigurată prin întreruperea dialogurilor de monologurile interioare şi de călătoriile imaginare ale lui Anis, devenit personaj al unor scene istorice din trecutul îndepărtat sau al unor scene religioase, imaginea obsedantă fiind aceea a peştelui care l-a înghiţit pe Iona şi care pîndeşte cu gura larg deschisă, deasupra bacului. Bine calculate sînt şi focalizările repetate pe persoana atemporalului şi uriaşului paznic, despre care nimeni nu ştie de unde vine sau cîţi ani are şi care, atunci cînd nu conduce rugăciunea, se ocupă de procurarea haşişului şi a femeilor. Mereu ameţit, aflat în stare de imponderabilitate, căci treaz nu ar mai fi ştiut pentru ce trăieşte, în mintea lui Anis, trecutul individual (fantoma transparentă a soţiei şi a fiicei moarte cu mai bine de douăzeci de ani în urmă) şi cel colectiv (cultura şi istoria arabă) nu cunosc frontiere, oferind o imagine circulară a timpului. Finalul este deschis, Anis refuzînd să răspundă întrebărilor pragmatice ale jurnalistei de care se îndrăgostise, pentru a spune, în schimb, o poveste alegorică despre evoluţie sau despre involuţie, ultima imagine fiind aceea a maimuţei care „a luat cu o mînă o creangă de copac, iar cu cealaltă o piatră şi a înaintat cu precauţie, scrutînd cu privirea drumul nesfîrşit din faţa ei“.