OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind publica, in 1996, volumul de „stories“/povestiri Cross Chanel, Julian Barnes are deja 50 de ani. ii implinise in ianuarie si poseda mai mult decit doi dinti in gura, precum mult-admiratul-sau-prieten Gustave Flaubert. Era un prim volum de proza scurta, ii va mai urma un altul, abia in 2004. Sub aceeasi formula narativa si structura textuala, nici foarte scurte, pentru a le cataloga schite, nici foarte lungi, pentru a fi inventariate ca nuvele sau miniromane, povestirile lui Barnes aglutineaza o lunga si bogata experienta de jucator narativ.

Sigur ca aplicatia teoretica in exces il irita, nu are prea mare incredere nici in somitatile de la Oxford, nici in aerele scortoase ale universitarilor de la Cambridge. De altfel, tot ce este institutionalizat si poarta aura mitico-mitizanta a gloriei si traditiei strabune nu-l satisface pe deplin. Este mai degraba o atitudine sceptica, ce releva un bun instinct artistic, decit programul unui literat care cauta succesul si celebritatea.
Barnes traieste si scrie ca un om liber. Liber de trecutul poporului din care provine, liber de constringerile societatii careia, vrea- nu vrea, ii apartine, liber de propria sa biografie.

Aparent. Ca si Flaubert, de la care preia o sumedenie de idei, acel Flaubert de care se desparte dupa ce publica un extraordinar studiu-proza-eseistica-roman numit Papagalul lui Flaubert. Are deja o prolifica activitate si experienta literara, cind surprinde din nou lumea literara cu un volum de povestiri. Povestirile sint altceva decit romanele, dar biografia unui om difera de la individ la individ. Barnes este extrem de discret cu biografia lui. Nu-i place sa se afiseze cu ea, nici sa se confeseze prea mult. La ce bun? O biografie misterios-discreta, ne-o putem imagina in detaliile politico-istorico-cotidiene din Regatul Unit de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, WW2, cum grafiaza anglo-saxonii razboiul care l-a facut celebru pe Churchill si a nefericit alte milioane de cetateni ai Europei, ai lumii; desigur, nu despre Anglia este vorba, ci despre Julian Barnes. Chiar daca England, England se retipareste la Bucuresti chiar in aceste zile.

Trece prin Oxford, studiaza, citeste, are simpatii puternice de stinga si, se pare, va trece chiar si printr-o faza angajata, cind si noi citeam la Bucuresti Daily Worker (alaturi de Miroir Sprint, se gaseau la chioscuri, pina nu s-a mai gasit nimic, cam pe vremea cind o mare jucatoare de tenis britanica era in stare sa cistige Wimbledon-ul purtind ochelari, Billie Jeane King, acum aflu ca e lesbiana, pe vremea aceea nu stiam cuvintul si nici nu ne prea puteam imagina multe fantezii sexuale) si cumparam cu 21 de lei Istoria literaturii engleze, de un anume Anixt – imposibil de uitat un asemenea nume de autor –, Barnes isi vedea de treaba lui, in lipsa unor informatii precise ne putem imagina mult mai usor diverse alte lucruri si momente din viata lui. A inceput sa scrie direct romane? Sau a inceput tot cu o povestire, scrisa pe ascuns si nepublicata inca, dar care in mod cert va fi cuprinsa in editia „Pléiade“ din 2050, cind vor aparea texte comentate savant de savantii literari ai viitorului. Are o utila si pasagera experienta de lexicograf – se vede si se simte in toate prozele lui, mai ales in cele scurte –, o alta de redactor literar (acuratete stilistica bine si temeinic asezata in constructia frazelor si organizarea ideilor), plus o intensa activitate publicistica. Comentator TV – adica scrie „despre“ sau face emisiuni, we are not so sure…? – plus rubrici mondene unde, evident, isi face mina pentru romanul cu care debuteaza in 1981, Metroland.

Era deja o lume cu „Free Cinema“ si Vietnam, apareau si se consumau ani deja cu Beatles si Rolling Stones, cu My Generation (The Who) si nelinistile unei intregi generatii care nu prea stia ce vrea, stiind insa mai bine ce refuza, lucrurile se precipita in viata lui Barnes, nu doar a lumii, si destinul literar ii bate la usa. Pendulind intre Franta si Anglia, asimilind literatura franceza si existenta britanica, atent la ce se petrece in jurul sau si ce s-a lasat trecut in bibliotecile rasfirate de-a lungul si latul propriei curiozitati si pasiuni intelectuale, Barnes da lovitura cu Papagalul lui Flaubert. Devine un nume pe ambele tarmuri ale Canalului. O metafictiune cu papagalul Lulu si scriitorul Flaubert, extrem de elaborata si densa sub toate aspectele, devoaleaza un program, o ideologie si o strategie literara. Ce e literatura, ce facem cu ea; cind istoria si imediatul ne coplesesc, la ce bun toate aceste vinzoleli cu oameni si evenimente cind viata pare atit de simpla si frumoasa? Merita doar traita. Si atit, uneori.

Alteori lucrurile se complica, chiar daca Flaubert moare la 58 de ani si marile lui carti sint tocmai cele pe care nu le-a scris. Sau le-a modificat, sau ar fi putut sa le schimbe cursul. Un autor are o sumedenie de drepturi si posibilitati pe care un simplu cetatean nu le are. Si atunci de ce publica atit de tirziu fragmente de proza, decupaje epice numite „stories“? Epicul, scurt sau lung, a fost, este (Arthur & George abia a intrat in circuitul international – in Romania este deja tradus si urmeaza sa apara in aceasta primavara) un teren fertil pentru fel de fel de cautari. Inovatii. Barnes incearca mereu ceva nou, dupa ce si-a insusit o temeinica lectie a clasicitatii. Talentul marii arte franceze de a scoate o capodopera din nimic: de la Racine la Flaubert, se pot utiliza si valorifica diferite procedee si forme de expresie, consistente si elastice, de-o incredibila varietate. Imaginatia fictionala a lui Barnes este secondata de buna stiinta a utilizarii documentatiei de biblioteca si arhiva. Arta de a selecta, analiza si puncta esentialul tine de combustia erudit-sceptica, lipsita de iluzii in ce priveste istoria si progresul lui Barnes. Poate din acest orgoliu de artist i se trage refuzul premiului Nobel. Nu e bine sa sfidezi „establishment“-ul. iti va purta mereu un dinte impotriva.

Iar daca te revolti, trebuie ceva iesit din norma, un scandal, un eveniment care sa violenteze, sa socheze, sa creeze un punct de inflexiune. Acolo unde, in matematica, o curba isi schimba panta. Suna cam pretentios, dar Julian Barnes ne poate invata sa valorificam dictionarele si enciclopediile. Cel putin doua din cartile lui trimit la Danilo Kis (Enciclopedia mortilor) sau Milorad Pavic (Dictionarul khazar). Dar prozele scurte, despre ele era vorba? il definesc pe autor si-l reprezinta ca prozator. Toate, fara exceptie, sint citabile, lucrate meticulos, precum se dadeau cele sase straturi de vopsea pe automobilele Rolls-Royce. Care parcurgeau apoi 5.000 de kilometri si se dadeau alte sase rinduri de vopsea. Totul manual. Trebuie sa ai rabdare de pirat englez infometat care asteapta zile in sir ca sa prinda o pasare sau sa apara un vas la orizont si sa fie salvat. Barnes nu creeaza tinuturi imaginare, ca Faulkner sau Marquez, el lucreaza cu ce-i ofera hirtiile si cartile lumii. Istoria Angliei in viziunea lui Barnes este dincolo de cele strict consumate pe insulele arhipelagului britanic (ne aducem aminte ca Istoria Angliei, a lui Trevelyan, o carte groasa de-o palma si cu multe poze, cumparata intr-o librarie de linga gara din Sinaia, am carat-o in spate intr-un drum de aproape 14 ore, cind am urcat si am coborit Bucegii, in aceeasi zi, pe traseul Cota 2000-Babele-Omul-Malaiesti-Gura Diham-Busteni si negasind loc de dormit, era trecut de zece seara, am revenit in Bucuresti, cu Istoria Angliei si amintirea unei femei frumoase ratacita pe platoul Bucegilor).

Disponibilitatea lui Barnes pentru doua culturi si inapetenta lui pentru a se fixa in cliseele rigorismului si ale superficialei moralitati de conjunctura nationalist-patriotica (serparul Norma Tensing are aceleasi merite ca si E.D. Hillary cind sint amindoi pe Everest, ca bravi reprezentanti ai unei Commonwealth ajunsa sa rasufle din greu, si asta cu multi ani inainte ca Sun si The Guardian sa aplice spaimoase previziuni despre romanii si bulgarii care vor napadi insulele britanice si vor strica atmosfera intelectuala din pub-urile si stadioanele din Cardiff sau Liverpool). Franta, Anglia si Flaubert sint un fel de triunghi al Bermudelor unde dispar navele imaginatiei autorului si avioanele disponibilitatii sale ludice. Doua pasiuni si jumatate (Anglia), constante si prolifice obsesii ce vor da contur unei opere si vor alimenta prestigiul unei cariere de literat european.

- Ironie discreta si cinism aristocratic
Exista o vie, o tulburatoare curiozitate de a intelege resorturile lumii. Si ale oamenilor. Tepos ca toti cei cu sensibilitate in vesnica alerta, Barnes nu vrea sa schimbe lumea. Macar de-ar reusi sa o inteleaga. Si sa-i faca placere pentru tot ceea ce face. Scrie, calatoreste, joaca sah, citeste, isi vede de viata de familie, se mai amuza cu cite un roman politist, privit cu un zimbet superior de literatii lumii. Pacat. Si Agatha Christie si Sir Conan Doyle si George Simenon si atitia altii lasa o dira puternica, marea, nu intotdeauna calma, a literaturii de buna calitate. Recuperarea unor genuri si formule epice il incita pe Barnes. Acolo, in literatura, este, traieste el cu adevarat. Restul este istorie, politica, economie, tot ce vreti. Tot ce ne trece noua prin cap. in aceasta lume, pe care nu o ignora, dar o primeste/priveste cu deferenta, ii este lui dat sa traiasca.

in ea au trait stramosii lui. Ai nostri. Ai lui Flaubert. Istoria lumii are mii de ani, dar doar doua-trei decenii din secolul al XIX-lea il intereseaza pe Barnes. Acolo se simte bine. England si Flaubert sint doar pretexte complexe pentru a da la o parte crusta subtire si putin transparenta a lui ce-se-vede-dincolo-de-ce-se-vede. Ironia discreta si un aristocratic cinism, cumva bine strunite, ii confera lui Barnes o anume siguranta a incertitudinii. El poarta acest panas al relativismului si indefinitului cu orgoliu nedisimulat. Mitizarea istoriei nu-l copleseste: el este un muncitor intelectual (traieste din scris si nu din afaceri imobiliare) si nu se lasa usor dus de nas de exaltarile indivizilor. Popoarelor. Istoriei. Si-a gasit un drum, literatura, si nimic nu-l mai sustrage.

Julian Barnes are acum 60 de ani. Sintem in 2007 si Anglia si Romania sint membre ale Uniunii Europene. Certitudinile lui Barnes sint cele mai complexe incertitudini. Rigoarea spiritului francez, studiata si asumata ca profesie, precum operau specialistii de la MI6 cind venea vorba de armele secrete ale lui Hitler, vine peste pragmatismul spiritului insular. Ca scrie tensionate romane sau elegante eseuri, ca produce povestiri cu tilcul ramas in afara textului sau face analize politice pentru The New Yorker, Barnes ramine consecvent siesi. Precum strategia bine stabilita si cu tenace traditie urmata de bijuteria Coroanei Britanice: The Navy. Flota. Mindria unui popor insular si sprijinul ei de nadejde: nu arunci niciodata in lupta toate fortele, ca sa-ti epuizezi rezervele pentru a cistiga rapid o batalie, mereu pastrezi cite ceva si pentru ce va urma. La fel procedeaza si Julian Barnes cind scrie proza. Englezii stiu bine ca nimic nu se sfirseste. Panta Rei, mereu va urma ceva. And tomorrow is another day. Acest gen de prudenta militara, cu tenta de psihologie colectiva si individuala in plan civil, care a salvat Regatul Unit din multe situatii dificile si a dus la esecuri de moment, precum debarcarea ratata din Gallipoli. in timpul Primului Razboi Mondial, cind prudenta si teama unui Lord al Amiralitatii pe nume Churchill, care avea sa primeasca si Premiul Nobel pentru Literatura, refuzat lui Barnes, a dus nu doar la moartea a mii de soldati australieni si neozeelandezi, „atunci“, in timpul real al evenimentelor, ci a schimbat brutal chiar destinul unui popor.

Armenii n-ar trebui sa-l uite pe Churchill pentru cinismul lui, nepasarea cu care a dispus incetarea atacului asupra unui oras ramas fara aparare. Greu de banuit si de crezut ce consecinte teribile, nu doar militare si politice, a avut aceasta decizie a lui Churchill. Barnes nu pomeneste de ea, dar Toynbee s-a ocupat serios si insistent de acele evenimente. Istoria nu e literatura, doar literatura e literatura si se poate ocupa de mult mai multe decit pare la prima vedere. De aici si interesul lui Barnes pentru arta literara – singura certitudine. Cea care, eventual, poate dainui. Din textele lui Julian Barnes nu se pot trage concluzii, moralizatoare sau filozofice. Luciditatea lui coroziva lasa deschise toate oportunitatile: va mai urma mereu cite ceva, am mai spus-o, care nu a fost spus, dus pina la capat, de pus din nou in discutie. De ce i-a placut atit de mult lui Flaubert la Constantinopol?


Dar povestirile?
La o analiza mai atenta si repetate lecturi, unele de placere, altele pentru confirmarea unor idei – prozele lui Julian Barnes nasc idei la tot pasul, asa cum palariile Reginei pot alimenta mereu  surisuri generoase –, putem spune de la sute de kilometrii de Londra ca acolo, in acele nevinovate stories stau modulii de baza ai prozei/textelor lui Barnes. O proza extrem de elaborata si bine articulata – in spiritul Scolii de la Tirgoviste romanesti, Barnes putind fi lejer asimilat acesteia, prin ingemanarea celor doua directii principale numite Radu Petrescu si Mircea Horia Simionescu, dar avind ceva si din rafinamentul poetic al lui Petru Cretia din Norii si apetenta lui Alexandru George pentru despicat firul in patru. Arta compozitiei ramine un element de baza nu doar in plastica sau muzica, ci si in sau poate mai ales in literatura. Iar gradul de sintetizare maxima se poate deslusi in muzica de camera. intr-un cvartet sau o sonata. Nimic in plus, nimic in minus. Constringerile formale ale lui A-B-A dintr-o sonata obliga la simplitate, concret, esential si in marea arta a prozei scurte. Si atunci de ce au popularitate si succes mai mult romanele? Chiar si in cazul marilor prozatori care scriu romane de dimensiuni apreciabile, monumentale chiar, textele de mici dimensiuni cad de multe ori, intr-o oarecare masura, desigur, unui interes secund. Ca apoi sa fie redescoperite, recitite in alta cheie valorica si redefinite ca tot atit de importante capodopere in opera autorilor, precum marile blocuri narative numite romane.

Asa s-a intimplat cu Moarte la Venetia a lui Thomas Mann, despre care scrie elogios Vargas Llosa, poate tot atit de maiestuoasa ca si Muntele vrajit sau Moartea lui Ivan Ilici, teribila povestire a lui Tolstoi, nu mai prejos decit Ana Karenina si care poate concura, sub toate aspectele, Razboi si pace. Dar, iata, ne aducem aminte si de Hagi-Murad, ca tot sint in actualitate cecenii si Putin, sau de Parintele Serghei, o alta minunatie tolstoiana in vremurile de azi, cind patimile nu se pot infrina si Billie Holliday sau Janis Joplin pier neimpacati pentru ca n-au avut forta sa se impotriveasca unei patimi care i-a biruit. Cui nu-i place Jucatorul, Netoska Nezvanova sau Eternul sot ale lui Dostoievski daca ar fi sa le comparam, oricit de inutil, cu Fratii Karamazov sau Crima si pedeapsa. Ce sa mai spunem de schitele si povestirile lui Cehov, vizavi de popularitatea teribila a pieselor marelui doctor de suflete, care a cedat un an din viata doar ca sa intreprinda o calatorie in Insulele Sahalin, loc de detentie pentru 10.000 de ocnasi si sa vada cum traiesc (sau mor) acesti nefericiti ai sortii. O lista cu marii maestri ai genului scurt ar fi tot atit de impresionanta ca si a celor care scriu si nu se mai opresc. Vorba vine, cum sa-i pui sa dialogheze pe Proust, Joyce sau Musil cu Raymond Carver si John Cheever?

Dar Julian Barnes?
La 50 de ani Julian Barnes, un englez cu pasiuni si admiratii franceze, este deja un autor cu notorietate internationala. Are sapte carti publicate si suficiente premii pentru a intra in linia intii a numelor de circulatie si rezonanta internationala. Ar fi si n-ar fi asa, este, si totusi ceva nu este dus pina la capat. Despre receptare si raportare la jocurile lumii literare internationale si conjuncturile/oportunitatile ei este vorba.
Papagalul lui Flaubert (1984) si O istorie a lumii in 10½ capitole (1989) il plasasera  ca autor de prestigiu. Si totusi. Nici inainte de debutul lui ca producator de (short)stories, nici dupa aceea, cind si-a diversificat si mai si oferta scripturala, Barnes nu reuseste sa-si convinga contemporanii ca este un autor de locul intii. Macar o singura etapa din turul ciclist al Frantei sa-l gaseasca pe primul loc si sa poarte faimosul tricou galben. „Devin sentimental cind intilnesc claritate in gindire si ratiunea ma emotioneaza“, clameaza naratorul din Gnossiene (Caffe au lait – Cross-Channel), care precede chiar o povestire cu ciclism si ciclisti, unde eruditul autor ne relateaza o patanie din Marea Bucla, in care un ciclist, care urma sa prezinte o proba de urina la controlul antidoping, are nesansa sa iasa curat la analiza, dar i se comunica, incredibil, ca a ramas insarcinat!!! Nefericitul prezentase o proba data de iubita lui, undeva pe traseul sportiv si pe traseul narativ al lui Barnes. Se poate asa ceva? Sigur ca se poate, faptele consemneaza si gestul altui ciclist, Brambilla, un italian, care a pierdut „Tour de France“ in ultima zi de concurs.

Un mare ciclist, altminteri, in vremurile cind Barnes mergea la gradinita si Stalin era pe cai mari in Estul Europei. Ca apoi, dincolo de temerile, nelinistile si partiala ticneala, ce-l incerca la sfirsit de cariera, s-a dus si si-a ingropat in pamint bicicleta, pentru ca, considera el, „nu mai era vrednic sa o incalece. Domnul Douglas mi-a zis sa nu uit niciodata povestea asta, si nu am uitat-o.“ Povestea lui Barnes se numeste Brambilla. Nu ne mai aducem aminte de acest ciclist, dar ne aducem aminte de Poulidor, care s-a tot clasat pe locul doi, intr-o, altminteri, frumoasa cariera de mare ciclist. Anquetil sau Eddie Mercks, doi mari campioni de locul unu au unit laurii a doua generatii. Exista oare si campioni de locul doi? Se pare ca da. Cine face diferenta? in secunde, premii, tiraje, kilograme, victorii, sport sau arta, vieti sau literatura? Sa fii un cistigator sau un perdant, un loser, anglo-saxonii au acest termen care are o doza de „tristete de lamiie“, decit o rautate incisiva cum se poarta in lumea mediteraneana a lui „totul“ sau „nimic“. Parca urcind spre Nord ramine loc pentru toata lumea. Si pentru cei care cistiga Premiul Nobel, ca Orhan Pamuk sau Golding, si pentru Julian Barnes, caruia i-a fost refuzat. Poate si-a facut-o cu mina lui: nu ai voie sa sfidezi prea tare istoria si sa-ti iei peste picior contemporanii.

Povestirile din Cross-Chanel, ca si cele din The Lemon Table, sa o spunem raspicat, ni se par exceptionale. Asa, fara a fi spectaculoase si cu focuri de artificii care sa sparga piata si sa incite milioane de oameni sa le citeasca, precum o confesiune a doamnei Hillary Clinton sau a Madonnei. Nu credeam sa mai descoperim atita simplitate stilistica, combinata cu o exceptionala disponibilitate fictionala. De cind televizorul domina mentalul nostru diurn, capacitatea imaginativa a scazut vertiginos: ce sa mai fictionezi, daca iti vine totul de-a gata prin mijlocirea non-fictiunii internetului si a buletinelor de stiri? Daca Madame Bovary avea cele doua mijloace de a-si umple sufletul si imaginatia, nu s-ar fi intimplat ceea ce se tot intimpla pina la aparitia ei si nu avea nume. Sau se numea altfel: Barnes stie sa se joace cu istoria si destinul oamenilor. Joaca/a se juca nu este cea mai fericita expresie, dar o anume lejeritate si un firesc al prezentarii variatelor personaje, de toate categoriile si virstele, dau cursivitate si autenticitate evenimentului din pozitia lui. Timpul si spatiul se rarefiaza: cuprind o gama variata de stari si sentimente, iluzii, vagi urme de melancolie ce le marcheaza destinul. De o zi sau de o viata, in Anglia lui Cromwell sau in Franta lui Malraux si Camus. Este o buna lectie de rigoare si discretie anglo-saxona, cind o discutie despre vreme poate masca, o nefericire, poate ascunde in faldurile politetei conventionale o disperare.

O drama. O tragedie. Mai apropiati, ca latini, de confesiune si strigatul-nefericirii-in-gura-mare, rareori ne chinuim, ne straduim sau chiar reusim sa ne abtinem sa nu ne afisam sentimentele. O remarcabila scoala a introspectiei psihologice si a dezvoltarii epice pe spatii restrinse. Dar nu foarte, stilul lui Barnes nu se condenseaza intr-atit pentru a se concentra in tablete/pastile/momente/schite, narativitatea prozei lui are un suflu mai amplu. Dincolo de propozitia sacadata si ritmica frazelor bine articulate de catre rigoarea ideilor. Textele lui Barnes sint suficient de lungi, de ample, pentru a fi repede dezvoltate in mici/mari romane, daca am vrea neaparat sa le gasim o anume continuare. in acelasi timp, ele ofera si momente de buna reflexie. De meditatie, semn al marii arte.
O simpla naratiune despre adulter sau batrinete, despre singuratatea in doi sau neputinta de a ne depasi propria conditie ne poate pune pe ginduri si ne poate obliga (invita, cu un termen mai soft) sa ne raportam la propriile noastre existente. Sigur, nu acesta este rolul si menirea literaturii. Barnes stie bine asta si nu avanseaza in etica si morala, pe el il fascineaza doar esteticul. Si atit. Unde se termina viata si incepe literatura, unde se sfirseste literatura si nu mai incepe decit visul.

Sau nu mai urmeaza nimic. The End. Ca in filmele de la Hollywood, ca in romanele lui Cortazar: avind o buna stiinta de carte si o temeinica experienta de calator prin biblioteca, om cu un mare antrenament al luciditatii critice in stiinta textului franco-britanic – experimentele structuraliste sau de alt gen, oricit de musculoase pe moment, nu l-au marcat – Julian Barnes nu mai are incredere in ce numim in mod curent, „teoria literaturii“ si „identitate nationala“. Doua puncte de reper in identificarea unui autor de mare suprafata epica. Este prozator pe cont propriu, iubeste atit Anglia, cit si Franta, dupa criterii personale si in doze bine cumpanite – nici vorba sa-si doreasca un mandarinat chinezesc precum Flowtest, cel vesnic la pinda in subteranele lui Barnes – si nu vrea, totusi, sa-si sacrifice identitatea egotista pentru „idealurile“ unei/unor natiuni. Privit ca autor cosmopolit, un „frantuzit“ pentru cei din West End si autorii de manuale cu Dickens si Thackeray, admis ca simplu „britanic“ in Franta lui Balzac si Stendhal, fara sa-si achizitioneze casa in „Midi“ si castel in Normandia, Julian Barnes ramine el insusi. El insusi. incercind sa-si fixeze locul in literatura europeana, dincolo de incercarile altora de a-i gasi un plasament in noua geografie a prestigiului literar. Gazele naturale si petrolul au alt pret decit literatura, iar interesele geostrategice sint altfel prelucrate decit cele teoretico-estetice.

Doar cind este vorba de vinzari lucrurile se pot intersecta si „cerintele pietei“ sa se supuna aceluiasi limbaj comun, cel al banilor. Barnes nu are un loc fixat in literatura Europei sau a lumii. Poate ca din aceasta fermitate de a nu se lasa prins in mrejele jocurilor de culise i se trage mereu refuzatul loc unu. La Londra sau Stockholm. Nu este un „spectator angajat“ si nici o „constiinta-vie-a-cetatii“. il atrag mai mult cetatenii, indivizii, el, ea, noi, o anume rezerva il mentine mereu in plasa unei intense alerte. Corespondentele pentru The New Yorker, trimise din Londra si adunate in volum chiar sub genericul „Letters From London“ denota acelasi spirit fin si coroziv la imediat. Ca si la trecut, trebuie sa adaugam foarte repede, analizele/glosele lui politico-istorice au mereu cite o raportare rapida la trecut, la ce a fost. M-me de Sevigné ii scrie in acelasi mod fiicei sale, M-me de Grignan. Nu se mai citesc scrisorile acestei distinse cucoane din secolul al XVIII-lea in secolul XXI: pacat. Ironia subtila a lui Barnes este foarte britanica, iar eruditia discret afisata poate atrage surisuri blajine celor cunoscatori intr-ale lui Vauvenargues sau Montaigne.

Nu se face caz de „anglicitate“ si nu se pune accentul pe virtutile „yeoman“-ilor si ale Arhiepiscopului de Canterbury, ba din contra, se pastreaza o deferenta rezervat-critica chiar si fata de simbolurile unei natiuni. Casa Regala, toleranta democratie britanica, jocurile parlamentare/politice vechi de pe vremea cind absolutismul continental facea ravagii. Viata de zi cu zi este cea care niveleaza restul. Publicistica densa, de cursa lunga si iz propriu in acelasi timp, ceva din Barnes trece in analizele lui, articole, eseuri mai greu digerabile in afara lumii anglo-saxone. Lipsesc expresiile frustre, directe si colorate, atacul la persoana si limbajul coroziv spumos si ritmul de Blitzkrieg alert al articolelor care nasc pasiuni si dusmanii pe alte meridiane. in jurul Mediteranei, de-a lungul Dunarii sau al Nilului. O fi fost Barnes sa priveasca cerul de pe piramide, precum Flaubert, Napolen si alte citeva milioane de turisti care se inghesuie sa afle ce nu e de aflat, „acolo“, pe teren: noi cine sintem?

Eseurile din Something To Declare sint in mare parte dedicate lui Flaubert, iar savurosul spumos erudit „Pedantul din bucatarie“ o mica jucarie pentru gurmanzii de texte inedite, nascuta din nebunia lumii moderne pentru arta culinara si cultul unui corp privat pe zi ce trece de cultura spiritului. O carte aparte, inca-o-carte-mai-altfel in bibliografia autorului care creste pe Tamisa si ar putea fi receptat si pus in falanga prozatorilor romani din asa-numita Scoala de la Tirgoviste. Unde, in afara literaturii, nu mai ramine decit literatura. Tirgoviste, veche capitala domneasca dintr-o zona colinara a Carpatilor Meridionali, bun si tihnit loc pentru savante digresiuni si suculente peripatetizari printre vechi monumente medievale – viata si istoria se subsumeaza literaturii. Tirgovistenii. Barnes. Poate de aceea si de aici i se trage lui Barnes refuzul premiului Nobel. Fara sa strice/altereze/sparga casa din aceasta indiferenta la contingent, armonie stilistica si unitate compozitionala, Barnes nu va accede la Nobel. Poate nici nu tinteste la asa ceva. in general, l-au obtinut cei care si l-au dorit cel mai putin. Sau au fost indiferenti la farmecele lui.

Greu de presupus ca Barnes se „va implica“ in procesul de pace din Orientul Mijlociu, va lua atitudine militanta in favoarea femeilor musulmane tratate barbar de barbatii din Sudan. Nu-l vedem atras de chestiunea tehnologiei nucleare iraniene sau a gazelor rusesti. Barnes in vizita la Ahmadijenad pentru a-l convinge sa renunte la programul nuclear in schimbul scrierii unei istorii a bazinelor cu pesti rosii din Isfahan si a turlelor din Qom. Teme s-ar gasi, si Bush ar interveni pe linga regele Suediei cu un „biletel“, asa cum se practica de cind lumea: „Sir, why not Barnes?“ Ce a facut si ce face insa Barnes in tot acest rastimp? isi vede de viata si cartile lui.
Cel mai frumos lucru posibil. Fara sa-ti pese de UE si candidatura Turciei, de transferul lui Beckham in SUA si situatia din Insulele Falkland. Un razboi pentru o bucata de pamint. Pentru o idee. Frecventarea lui Flaubert si o buna intuitie a existentei il fac pe Julian Barnes – oare nu i-am pomenit de prea multe ori numele? – il fac sa fie sceptic, lucid si lipsit de iluzii. Nu e aparat nici de ego, nici de biografie. Viata merita sa fie traita si fara detalii biografice. La ce bun sa scormonesti prin dormitor si sa numeri femeile pe care le-a/le-ai cunoscut? Traim in statistica si pentru faptul ca ne dovedim lipsiti de imaginatie.

La ce bun sa stii viata lui Barnes – sau a lui Edward Heath, care cinta bine la orga, un prim-ministru care cinta la orga suna putin exotic intr-o lume unde a juca golf si cricket face parte din politica de stat; acolo se iau marile decizii, nu la Royal Albert Hall, – cind ti-o poti imagina extrem de simplu. Poate de aici dorinta lui Flaubert&Barnes&Noble (sic!) pentru putinatatea datelor (auto)biografice si saraca exhibare (auto)narativa. Mereu apar, in textele lui Barnes, desigur, alte si alte voci auctoriale care cu greu pot fi identificate cu cele ale autorului britanic. Treaba buna pentru MI6, traind prin literatura, Barnes se lasa scris/trait de propriul text. Avem de-a face cu un exemplu dintre cele mai fericite, de ceea ce numim, fara sa stim chiar bine, autor postmodern.
Postmodernitatea lui Barnes este una implicita. Nu face caz de teorie si teoretizari, am mai spus-o, dar sa repetam, repetitia este mama invataturii, o stie orice Tommy, fiecare ostas britanic, cu toate ca are suficient aparat teoretic la indemina. Se poate deslusi cu claritate din Papagalul, dar si din uluitoarele, neasteptatele si abundentele jump si bridge – valabile si in jazz – referinte raspindite prin toate textele. Fara sa avem de-a face cu o plictisitoare proza livresca: nu din carti se nasc cartile lui Barnes, ci din experienta de viata. Un story, doi story, stories unul dupa celalalt. Povesti. Povestiri.

Doua englezoaice se muta in Franta si traiesc propria lor existenta intima in afara oricaror constringeri si imixtiuni (Ermitaj). Moartea unui compozitor devine prilejul unei lungi introspectii prin viata acra-amar nefericita a sotiei (Interferenta). Nod de cale ferata este un plonjon ca un donjon din secolul al XIX-lea; ii place mult lui Barnes acest „secol al natiunilor“, o si declara deschis, poate de aceea isi alege teme si personaje din acest fragment de timp, refuzind actualitatea stricta, imediata, cotidiana, contemporana si aparent inconsistenta care i-a atins pe Cehov si Raymond Carver sau prozatorii romani Mircea Nedelciu sau Gheorghe Craciun, dar si pe hiper si neoneorealistii tinerei generatii. Unde relatiile franco-britanice se discuta altfel, puse, subtil si ironic, intre paranteze deschise.
De remarcat varietatea tipologiilor personajelor. Si canavaua geografica. Istorica. Prin care si pe unde se plimba, traiesc, mai si mor (Istoria lui Mats Israelson) personajele. Nimic, sau prea putin, nu se repeta in prozele lui Barnes. De apreciat in mod particular acest efort de a fi, de a incerca mereu altceva. Precum Picasso, care spunea senin ca, atunci cind ii iese bine ceva, se apuca de altceva. Dar nu oricine poate sa deseneze ca Ingres si sa iubeasca femeile precum cinta la violoncel Pablo Casals, cu daruire totala. Muzica este si ea prezenta prin textele lui Barnes. Dincolo de o anumita „muzicalitate“ a frazei, a unui anume „ritm“, sincopat in ??? Hm hm, languros in Lettres…, unde un text de mare savoare este o analiza fina si ironica a luptei dintre doi mari maestri de sah pentru titlul mondial: Muzica si Sport.

Unde cosmopolitul Garry Kasparov (pe jumatate evreu, pe jumatate armean) originar din Baku, Azerbaidjan, se lupta cu foarte „britanicul“ Nigel Short. inca o buna ocazie pentru Barnes de a contribui la demitizarea a ceea ce numim pompos&ritos uneori, chiar de fiecare data, „mindrie nationala“. Luindu-i partea lui Kasparov, Barnes se pune de-a-ndoaselea cu nationalistii britanici, nu neaparat suporterii lui Manchester United sau Liverpool, nu neaparat iubitorii lui Turner sau Oscar Wilde. Istorie si oenologie, Istoria tunsului fictionata este o contrapartida la „istoria partidului laburist (varianta scurta)“ si sexualitate si o buna cunoastere a psihologiei umane, cumva auto-reflexiva (Liniste, care incheie The Lemon Table) fac din povestirile si eseurile lui Barnes un mare roman al lumii la zi. Coelho, cu tirajele lui ametitoare, este un simplu asistent pe linga chirurgul Barnes: unul aduce si spala instrumentarul, celalalt il utilizeaza. Merge si cite un Johnny Walker dupa operatia fara anestezie. Am avea ceva de invatat, pentru uz intern si abuz retoric, din „raceala“ lui Barnes de a nu se lasa furat de entuziasme. Am avea de meditat asupra rostului si locului literaturii (am mai spus-o, ei si?!) in vietile noastre, ca sintem doar simpli cititori sau ambitiosi practicanti. (Mai ales pentru acestia, o buna scoala a spiritului, decrispat si senin, dar atent articulat in acelasi timp la esential, la cele doua vertebre in plus pe care le adauga Ingres la Marea Odalisca pentru a spori elongatia unui trup greu de gasit in realitate, dar lesne de inregistrat pe pinza, dupa cum s-a si realizat.)

Ce am mai putea invata, prelua, iubi, admira din textele lui Julian Barnes. Care nu este nici Mauger (?) pentru balcanici (?), nici Eckesley pentru germani. Ca Europa Unita, cu Anglia si Franta „lui“ nu pot fi intelese fara o buna radiografie a vietii launtrice a fiecaruia dintre noi.
That’s all. The rest is… literature. Sau ce anume? Mai este si o buna chiar foarte buna intelegere a lumii de azi. Radiografiile aplicate de Barnes vietii politice – in special – engleze, dar si puterea lui de a releva esentialul dintr-o sumedenie de evenimente si portrete bine conturate. Margaret Thatcher, John Major si atitia alti politicieni, de ieri si de azi, un „azi“ mobil, ce devine pe nesimtite ieri, astfel ca analistul politic poate beneficia de arta de a detalia a prozatorului, sint pusi sub lupa bine lustruita a unui spirit vesnic in alerta. Detectiv intr-ale istoriei politice, Barnes se dovedeste un bun realizator si (dez)legator de sarade enigmistice. in 2006, cind deja a implinit 60 de ani – in ianuarie, un capricorn tipic, Julian Barnes publica Arthur&George.

Un masiv si dens roman, vag enigmatic si misterios, mult mai profund in ce se vrea serios din viata lui Sir Connan Doyle si in nemuritoarele lui fictiuni cu Mr. Sherlock Holmes si Dr. Watson. Daca dirza si viguroasa primministreasa „Doamna de Fier“ a Angliei prefera romanele lui John Le Carré – oare ar fi suportat sa citeasca si Doamna cu catelul?, sau in plin delir administrativ, cum ni s-a intimplat si noua la New York, ar fi trebuit sa ofere critici subalternilor&colaboratorilor ca nu-si fac treaba cum trebuie daca au timp de lectura?! – amestecul de fictiune si nonfictiune administrat in doze homeopatice de Barnes da o excelenta „pasta narativa“ ce ar putea fi utilizata si de premierul Tony Blair. Pentru a solutiona situatia trupelor britanice dislocate in Irak si a se raporta eficient la anuntarea candidaturii Dnei Hillary Clinton la Presedintia Statelor Unite. Daca la Casa Alba au ajuns un tata si un fiu, de ce n-ar urma un sot si o sotie: nu ar suna frumos „My Dear former-president“, in indoor-ul familiei Clinton, in timp ce seful „in charge“ i-ar scoate pantofii sotului? De aici si vesnica alerta la care ne obliga scrisul lui Barnes: ce sa facem cu realitatea daca jocurile imaginatiei au o putere de penetrare mult mai intensa? Si se dovedesc chiar mai active.

Ca si in prozele scurte, in romanul/romanele lui Barnes isi dau mina frateste ironia si eruditia, trimiterile livresti si glosele in jurul unui cuvint/obiect/personaj/atitudini/stari sufletesti, echilibru firesc si natural dintre fictiunea propriei imaginatii si metafictiunea realitatii nonfictive. Este miezul tare al prozei de o asemenea factura. O formula deja bine experimentata. Cam asa se amesteca lumea de azi, ce vedem la televizor cu ce visam si calatorim nocturn dupa ce inchidem toate aparatele electrocasnice si electronice. Imaginatia a fost si a ramas un remarcabil factor de comunicare. Chiar si atunci cind este bombardata de real, realitatea este masluita de fantasmele a ceea ce ar putea fi, intimpla, consuma, in ziua de miine. Nu, nu putem renunta la imaginatie/imaginar, oricite rigori ar impune procedurile/regulile/ordinele de uz intern. La bursa sau in budoar, in sufragerie sau in bucatarie. Nimic nu e sigur insa, nimeni nu mai este singur intr-o lume in care „so someone is lying“ (J. Barnes, „The Guardian“ – ziar britanic de stinga, 12 aprilie 2003) sau, ca sa rimeze in limba romana, limba oficiala in UE, „is dieing“. Ce mai ramine?

„Dupa ce eliminam imposibilul, ramine adevarul“, declara Sir Connan Doyle, citat de expertii americani in balistica, incercind sa studieze traseele gloantelor trase impotriva JFK. Au trecut atitia ani de la Moartea unui presedinte si tot mai sint intrebari ramase in suspensie. Expertiza lor si testele cu laser, experimentul de reconstituire, uluitor si fabulos pentru locuitorii planetei care nu stiu sa utilizeze arme de foc, chiar daca se aprind repede – realizat chiar la Dallas (intre timp s-a dovedit ca au crescut si copacii, introducind noi elemente de rezolvat ale ecuatiei) au confirmat traiectoria gloantelor si locatiile de tragere deja stabilite de comisiile Warren si ale FBI-ului. Semn clar ca nu au aparut indicii noi care sa incrimineze decisiv KGB-ul, ca in cazul lui Litvinenko sau al misterioasei lichidari a premierului suedez Olof Palme. Iesi de la un film, si pac!, gata, s-a terminat. Pleci de acasa cu bicicleta si nu te mai intorci. Cum, ce, cine? S-a intimplat. Ce legatura au toate astea cu J. Barnes? „Dupa ce eliminam imposibilul, ramine adevarul“. Poate. Dar cu literatura este altfel. Cum? Nici Barnes nu stie exact. De aceea continua sa scrie si sa citeasca, sa traiasca asa cum vrea. Romane politiste? Poftim, dar nu este o solutie valabila pe termen lung: viata noastra este un roman politist. Nici asta nu stim bine ce este. Roman politist. Viata.

Cind l-am intilnit ultima oara pe Julian Barnes era cu o anume Ema la New York. Tocmai se bucura ca-i aparusera povestirile din The Lemon Table – nu am inteles de ce intr-o limba vorbita de locuitorii de la nordul Dunarii i s-a spus cartii Tristeti de lamiie, in fine, nu sintem experti in citrice si nici in limbi de sorginte latina – Barnes, neschimbat, cu acelasi aer indiferent si surizator cum apare in putinele poze existente – el chiar explica de ce – venise la BARD College. Undeva pe valea Hudsonului, trenul se ia din Central Station, nici nu se face prea mult pina acolo, venise ca sa stea o luna de zile si sa beneficieze de toate onorurile lenevelii universitare invelite in staniolul cercetarilor aprofundate asupra literaturii. Ne-am placut de la inceput, asa a inceput prietenia noastra care continua si azi, cind deja l-am vizitat la Londra, sta in Campden, acolo i-a batut la usa si Glenda Jackson, nu e chiar simplu sa te pomenesti la usa cu astfel de zeitate. Dupa gustul meu, eu as fi preferat-o pe Sandra Bullock, in fine, la NY Barnes si-a dat repede seama ca nu am facut parte din cabinetul de barbati ai doamnei Margaret Thatcher si nici cu John Major sau Tony Blair nu am avut contacte prea dese. Sah joc prost, i-am spus-o, si nici la gatit nu ma pricep, a suris ingaduitor. De secolul XIX si ingerul Britanic nici vorba sa fiu prea atasat, doar la Tate Gallery mi-a placut sa vin si sa revin de mai multe ori. Fiecare are curiozitatile si ciudateniile lui.

Pe mine ma parasise norocul si incercam sa gasesc ceva mai bun de facut decit sa ma ocup de Flaubert sau Proust. Un exemplu rar din Amintiri literare de Turgheniev ne-a facut sa ne imprietenim. Cine isi poate imagina cum o carte de confesiuni a unui literat rus ce a trait multi ani in Franta si a fost nu doar un companion epistolar al lui Flaubert poate apropia doi oameni la New York? Dar au si cartile destinul si rolul lor in istoria lumii. Ne-am placut de la inceput si prietenia noastra dureaza si azi. Dincolo de tot ce ne desparte, in timp si spatiu. Si chiar daca ne vedem rar, uneori la mari intervale de timp, este clar ca nu timpul este cel care ne leaga, oricum trece repede, iar Premiul Nobel nu este chiar atit de usor de obtinut. Ce sa faci cu un short list daca ai insomnii, dureri de stomac sau daca femeia-la-care-te-tot-gindesti-ca-ai-putea-sa-i-spui-intr-o-buna-zi-si-altceva-decit-how-are-you?-stii-bine-ca-nu-poate-sa-ti-raspunda-decit-cu-un-suris-ca-un-vals-trist-de-Sibelius. De dincolo de ochelarii ei cu rame subtiri si pantofii din piele moale pe care-i poarta tot timpul, probabil „Bali“ sau „Moschino“, in nici un caz „Burberry“, ti-ar fi cazut imediat.

Sint incurabil, ce mai! Iar pantofii noi iti dau alta speranta de viata, nu doar la mers sint odihnitori. Si bareta de la o sanda, care ii tot cadea, si pentru tine avea un farmec deosebit, stingacia ei avea o anume demnitate majestuoasa, asa gasim noi fel de fel de detalii ca sa ne agatam de o persoana sau alta, atunci cind vibreaza ceea ce nu se vede la prima vedere. Da, e greu sa improvizezi in marginea sentimentelor noastre. Julian Barnes are acest indefinibil talent de a prinde si a scoate, extrage esentialul din te miri ce nimicuri. Asa cum a facut-o si Proust, asa cum a reusit si un scriitor rus, putin cunoscut in Occident, unul dintre „marii siberieni“, care a trait, a scris si a murit sub comunisti, l-am numit pe un anume Vassili Suksin. Nu mi-ar fi displacut sa-l traduc in englezeste pe Suksin si sa dezvolt calitatile acestui mare prozator studentilor americani care au avut norocul sa-i cunoasca pe Nabokov si Berberova inaintea celor din tara lor de bastina. Cam asa. Acum ne vedem si mai rar de cind eu m-am mutat in sudul Frantei, Julian ajunge des la New York si Paris, dar nu coboara in sud, sudul este salvarea celor care au obosit sa mai spere, acum avem preocupari diferite, e adevarat. El s-a instalat confortabil, poate nu, dar asa pare de la distanta, literatura e soata si sensul vietii lui. Iar eu sint din ce in ce mai putin atras de literatura. Nu ma mai atrage, o iubesc la timpul trecut, ca o mare pasiune consumata, ii pastrez un profund atasament, dar, azi, acum, nu mai stiu ce sa fac cu ea. Pur si simplu ma incurca.

Nu mai sint sigur ca m-ar tenta ce era inainte. Ca sa te apuci sa faci literatura cind ai 60 de ani si ti-e gindul la „the Beatles“ si acel nostalgic „When I’m Sixty Four“? Sigur, am din ce sa traiesc, slava Domnului, dar ceva trebuie sa fac, legat poate de arta sau obiecte de arta, sau de femei frumoase, New Yorkul era un loc unde nu sint atitea femei frumoase ca la Londra, Paris sau Bucuresti, undeva in Balcani. Dar te simti natural si firesc la NY in preajma lor. A femeilor. in Central Park, pe Madison sau Fifth Avenue, la „Sacks“, ca si la „Sims“, nu conteaza ca la primul misuna bogatancele, iar la cel de-al doilea amatorii de chilipiruri. Ba, daca ai noroc si nu te plictisesti sa scotocesti, mai poti achizitiona un Valentino sau Cavalli la jumatate sau sfert de pret, nu, nu totdeauna este vorba de bani. De cind am divortat, femeile constituie un subiect extrem de atragator pentru mine. Si am inceput sa si gatesc, mult mai des decit o faceam inainte, cind eram insurat. Baietii tineri nu ma atrag, asa cum i-a fost dat lui Proust sau chiar Flaubert, chestia asta de actualitate azi nu se prea comenta in urma cu mai bine de 100 de ani, erau lucruri traite si facute „cu?“, scandalul devenea iminent si consecintele extrem, dar extrem de neplacute.

Ce-au patit Oscar Wilde sau Verlaine nu e chiar de neglijat, putina discretie nu strica. Abia acum am aflat de amorul tainuit al lui Ceaikovski, de la profesorul Botstein, seful lui Norman Manea de la BARD College, cu care Julian este in bune relatii, in fine poate incurc eu lucrurile si incurc colegiile, directorii si dirijorii intre ei, n-as vrea sa supar pe nimeni. Ah, era sa uit! Emma, Ema, ce-a mai ris cind am atins acest subiect! Emma, Ema, nici nu mai stiu daca se scrie cu un „m“ sau cu doi, in fine, nu conteaza daca are picioare frumoase si stie sa zimbeasca si mai frumos, a zimbi frumos poate sa insemne mult mai mult decit un corp bine alcatuit, da, stiu, toata lumea prefera corpul, trupul, ce sa faci cu sufletul, cea-care-nu-exista, Ema, cum ziceam, era noua iubita, se pare ca mai veche, a lui Julian Barnes, faptul ca tot timpul vorbea de „Pat“ si-i dedica si cartile nu insemna nimic. Sau cine stie. Adica tocmai el, atit de discret cu viata lui privata, ca si Flaubert, altminteri, mereu se mai descopera cite o scrisoare, cite un petic de hirtie sau fotografie care sa ne faca si-mai-si-mai-curiosi, acolo unde nu ar trebui sa ne virim nasul: viata lui. A lui Flaubert.

A lui Barnes. Ce sa cautam acolo?
L-am intilnit prima data la „Café Mozart“, undeva pe Amsterdam Avenue, in Upper West End, cartier mai rasarit din Manhattan, cu niste chirii ingrozitoare. Chiar daca podul Washington e la doi pasi de Harlem si Bronx si orice greseala de pilotaj si ratarea unei benzi te pot arunca in cea mai neagra disperare, asa a patit-o si eroul lui Tom Wolfe din „Rugul desertaciunilor“, o carte scrisa febril si traita la aceleasi cote, doar cine a fost la NY poate intelege asta, da, Barnes inca nu publicase in The Guardian noul final din Madame Bovary, unde ea nu mai moare si continua sa traiasca, un fragment de proza independenta, i-a iesit bine lui Barnes schimbarea asta de destin, ramine limpede faptul ca-l framinta destinul acelei femei. Fara prea mult noroc, dar cine se poate lauda ca-i prisoseste? Preturile la restaurantele si cafenelele din zona nu sint mai mari decit cele din Greenwich sau Soho, dar lumea e mai alta. Parca. Asa mi se parea mie, ca pe strada, la televizor sau in carti existentele oamenilor sint altfel decit ni le putem noi imagina. Le imaginez, exista o certa diferenta dintre ei si eu.
Care realitate, care adevar?

Si la ce bun, nu sintem doar la tribunal sau in fata autoritatilor federale sau a istoricilor literari care tot scormonesc ca sa dovedeasca ce? Nimic.
Ema remarcase si ea zimbind ca nu-i displacea o anume atmosfera europeana. Acolo, la „Café Mozart“. Beam cafea facuta si adusa la ibric, chiar se putea minca si un snitel vienez. Regret ca nu am facut-o. Acea discutie in trei ar fi durat mai mult. Cred. Cred eu acum. Sau incurc lucrurile, oamenii, personajele, timpul actiunii, memoria imi joaca uneori feste, da, asa e. S-a intimplat ca Norman sa zica: „N-ar fi cazul sa si mincam ceva?“, tocmai el, da, a fost cel care a fortat aceasta intilnire cu Julian, voia sa-l cunoasca, stia ca sintem prieteni vechi, de pe vremea cind eu lucram la New Stateman, iar o fosta logodnica a lui Julian Barnes era iubita secreta a lui Norman. Ma rog, chestii din astea newyorkeze, pe care nu le mai desluseste nimeni cu precizie. Care Norman era si el insurat si fericit in casnicia lui long-distance, dar, ca toti muritorii ce poarta pantaloni, mai ales cei din domeniile umaniste, nu pot rezista la infinit asalturilor atitor masterande si doctorande. Da, sigur, nu conteaza toate detaliile vietii lor.

Chestii din astea incilcite ii placeau lui Julian, poate de-aia a si scris romane politiste, ca sa-si limpezeasca ideile, dar il exasperau pe Norman. Un tip serios si cind facea glume, uneori ii placea sa amestece povesti din propria lui viata printre celelalte intimplari care se consumau alaturi de noi. Biografie. Biograful. Viata unuia, viata altuia, nu semanam, nu sintem nici stol de cocori, nici banc de scrumbii, tot ce vezi la Discovery si Animal Planet iti taie cheful de filozofie. Ramin, asta da, ramin pataniile, intimplarile, evenimentele, toate ale tale si numai ale tale si-nici-nu-mai-stim-bine-ce-si-cum-sa-numaram si ce nu ni se intimpla in viata, unora si altuia, unora sau altuia sau cite si mai cite ne trec noua prin cap, cu atitea „informatii“ si „breaking-news“ unde nimic nu ni se mai pare nou, prin televiziuni si pe la ziare si mobilul care nu ne da pace nici la „Carnegie Hall“, nici la „Ritz“, de parca am ajunge vreodata si pe acolo altfel decit cu gindul. Asa ca eu personal am renuntat la el, nu are cine sa ma sune, nici de la The New Yorker, nici de la FAZ, acel „Frankfurter Allgemeine Zeitung