OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Julian Barnes este un scriitor la moda, premiat, in virf de creatie, debordind chiar – scrie romane politiste sub pseudonimul Dan Kavanagh –, si este, fara indoiala, unul din beneficiarii norocosi ai postmodernismului. Un postmodernism ceva mai popular, sa-i zicem asa. in volumul sau de proze scurte Cross Channel (tradus in romaneste tot la Nemira, sub titlul Café au lait), gasim o bucata superba, Experiment, in care unchiul Freddy sustine ca a fost protagonistul unui exercitiu ciudat, ca imediat ce a ajuns la Paris intr-o calatorie de afaceri, reprezentind o mica firma producatoare de ceara de parchet, a fost pescuit dintr-un bar unde savura un pahar de vin alb si dus la una din intilnirile suprarealistilor, sesiune de altfel consemnata intr-o anexa a documentelor intilnirii, intitulata Recherches sur la sexualité, janvier 1928-août 1932.

Participa nici mai mult mai putin decit Yves Tanguy, Raymon Queneau, Jacques Prévert, Georges Duhamel, Pierre Unik si Andre Breton insusi. Unchiul Freddy trebuia sa le comunice inaltilor suprarealisi care sint, dupa parerea lui, din punct de vedere sexual, diferentele dintre o englezoaica si o frantuzoaica. Diferentele nu s-au putut lamuri pe loc, nici macar dupa criteriile laxe ale suprarealismului, din cauza faptului ca, abia sosit la Paris, unchiul Freddy n-avusese inca timp sa cunoasca din acest punct de vedere o frantuzoaica – asta dupa propriile-i spuse. Cu ironie si inteligenta, credibila si incredibila in acelasi timp, povestirea se desfasoara elegant ca un exercitiu de stil.

Cum experimentele grupului nu se limitau a fi eminamente teoretice si cum determinarea stiintifica primeaza, unchiul Freddy este legat la ochi si dat pe mina a doua tacute companioane, o englezoaica si o frantuzoaica. Reuseste sa se pronunte fara gres: frantuzoaica este aceea care-i linge de pe fata picaturile de ploaie. O anecdota oarecum galanta, veti spune, dar in aceasta mica perla de inteligenta si scriitura, in aceasta miniatura, gasim toate elementele cu care lucreaza de obicei si pentru care este apreciat Julian Barnes, inclusiv elementele definitorii din mult mai complexul roman Papagalul lui Flaubert. Un roman care constituie deliciul oricarui critic: un eseu, un roman, o exegeza, o parodie, o constructie postmoderna, o aiureala incintatoare, pe alocuri serioasa, dar nu foarte serioasa, in pofida tonului grav, inteligent facuta, dar mimind uneori lipsa de humor (ca Flaubert insusi in Bouvard si Pécuchet). Nu stiu daca ludicul livresc exista printre conceptele criticii, dar ne-ar fi in cazul de fata de folos. Un manual de genul ghidurilor practice pentru „citit Flaubert“ cu exercitii si teme pentru acasa.

Romanul nu se poate reduce la anecdota, in nici un caz acest roman, apreciat si salutat la aparitie de John Fowles, care considera Papagalul lui Flaubert de departe cel mai bun roman publicat in Anglia in 1984. Multi romancieri au fost apreciativi de la bun inceput (Graham Greene si Joseph Heller printre acestia). John Fowles, care a studiat el insusi franceza la Oxford si recunoaste intre romanul sau The Magus si Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier mai multe paralelisme decit au gasit criticii, face un experiment oarecum asemanator in „Eliduc“ (in Turnul de abanos). Ce vad romancierii in acest roman? De ce, in locul invidiei, acestia isi exprima entuziasmul? Am intilnit si confrati de-ai mei, prozatori romani, care nu fac exceptie.

- Cine este papagalul lui Flaubert?
Doctorul Geoffrey Braithwaite, medic si scriitor diletant, are o pasiune pentru Flaubert. („M-am gindit si eu, cindva, sa scriu carti. Idei aveam; chiar incepusem sa-mi fac insemnari. Numai ca eram medic, om insurat, tata de familie“. Flaubert nu fusese nimic din toate acestea, renuntase in favoarea scrisului la orice l-ar fi putut lega de lume altfel decit cuvintul scris.) Multe personaje ale lui Barnes au pasiune pentru investigatii pe teritoriul Frantei.

Geoffrey Braithwaite colinda Franta, zona Rouen, ca acei veterani ai primului razboi mondial, sau rudele lor, care revin la vechile cimpuri de batalie ca sa vada locurile unde atitia camarazi englezi si francezi si-au gasit moartea. Ca si personajul din Evermore – in Cross Channel. Doctorul Geoffrey e preocupat de papagalul pe care il avusese sub ochi Flaubert cind scrisese O inima simpla si care fusese impaiat si se gasea acum la muzeul personal. Daca e cel adevarat sau fusese inlocuit cu un altul, papagalii fiind pentru multa lume cu totul asemanatori.
Metafora papagalului e complexa, el e un obiect al iubirii noastre pe care nu ni-l ia nimeni, pentru ca nu-l jinduieste, nu vede in el ce vedem noi (pentru Félicité, din O inima simpla, lipsita de darul vorbirii articulate, in clipa mortii, papagalul Loulou este intruparea Duhului Sfint, porumbelul Buneivestiri), nici papagalul nu stie ca este obiectul iubirii noastre, sau nu-i pasa, si asta ne fereste de nerecunostinta lui.

Pasarea aceasta e botezata Loulou, nume sacrosanct pentru Flaubert, pentru ca era numele de alint pe care i-l daduse Louisei Colbert. Altfel o imagine perfecta a grotescului flaubertian. Poate aceasta e forma prin care ne putem poseda himerele. Asa iubesc mizantropii. Sa nu uitam ca interpretii cartaginezi din Salammbô aveau tatuat pe piept un papagal, ca simbol al meseriei. Geoffrey investigheaza pe cont propriu, cu instrumentarul biografului amator. Exista o tendinta de-a vina un autor, de-o scotoci in viata lui intima pentru a deconspira resorturile cele mai intime ale creatiei, fie acestea si amanunte aparent lipsite de importanta, sau mai ales acestea. Timpul adauga ecrane. Portretul lui Flaubert-omul se destrama si se reface permanent, istoria parca lupta impotriva lui: statuia originala de la Rouen a fost ridicata de nemti si, probabil, topita pentru insigne si caschete, casa scriitorului de la Croisset a fost demolata dupa moartea proprietarului, in locul ei ridicindu-se o fabrica de alcool. „Aproape nimic din ceea ce avea vreo legatura cu Flaubert n-a durat. E mort de peste o suta de ani, iar de pe urma lui nu ne-a ramas decit hirtie. Hirtie, idei, sintagme, metafore, structuri de proza ce se transforma in sunet. intimplator asta si-a si dorit…“. Interzisese posteritatii sa se intereseze de viata lui particulara.

Pentru uzul propriu si al cititorului personajul lui Barnes face o cronologie a vietii lui Flaubert pe trei etaje: intii succesele, apoi infringerile, si apoi ecourile interioare, meditative, ale trairilor provocate de acestea, cam asa cum isi face eroina unui roman celebru de Doris Lessing, The Golden Notebook, insemnarile, in caiete de culori diferite, deconstructia unui palimpsest. Apoi se face un bestiar, face chiar si un „Dictionar de idei acceptate“, foloseste toate strategiile literare cu care maestrul incercase sa circumscrie realitatea, s-o transforme in text si pe calea aceasta din nou in realitate, realitatea cea mai durabila, cea pe care o cunoastem si o cercetam noi astazi. Avem si glose la texte flaubertiene, folosindu-se pasaje din fabuloasa corespondenta sau din notele de calatorie (zorile la piramide) in care se amesteca banalul cu sublimul. Gesturile lui Flaubert sau ale personajelor sale reverbereaza, ironiile sint recurente, devenind uneori ceea ce indeobste numim „ironia sortii“.

Julian Barnes nu face insa toate acestea de pe pozitia criticului, nici macar de pe aceea a unui critic simpatetic (desi unele pasaje ne duc cu gindul la cartea despre Flaubert a unui Maurice Nadeau, sa zicem, sau chiar Sartre), el, sau personajul sau, doctorul Braithwaite, o face mai degraba de pe pozitiile cititorului patimas, ale amatorului motivat care se considera cu totul indreptatit sa se razboiasca cu criticul. Mai ales cu acela pedant, care se afla in treaba sa inventarieze micile inadvertente. Criticilor le-ar placea sa fie dictatorii lecturii, sau ai literaturii.
Si totusi, ce urmareste doctorul Geoffrey Braithwaite cu toata aceasta investigatie in viata si opera lui Flaubert (o investigatie care de multe ori debordeaza de amanunte si referinte, uneori parca scapate de sub control)? Avem impresia ca sintem martorii unui Bouvard sau Pécuchet care incearca sa se manifeste ca exegeti iconoclasti ai aceluia care le-a dat fiinta. Si oare, angrenati in aceasta cautare a lui Flaubert, nu uitam noi oare tocmai de cel care este adevaratul personaj al cartii?

Dar, pe nesimtite, incepem sa aflam detalii din viata lui, despre sotia sa, Ellen, a carei lipsa il marcheaza profund. Cine este papagalul lui Flaubert in situatia aceasta? Doctorul G.B. se autodefineste intr-un anunt de tipul acelora personale, pe care le gasim la mica publicitate: 60+, doctor vaduv, cu copii ajunsi la maturitate, activ, fire vesela, desi inclinata spre melancolie, generos, nefumator, cercetator amator al lui Flaubert, ii plac lectura, mincarea, calatoriile in locuri cunoscute, filmele vechi, prietenii, dar caut. Are aceeasi virsta pina la care a ajuns si romancierul, aceeasi inaltime chiar, 1,83 m. Stilul publicitar ii joaca o festa doctorului nostru: se poate el recunoaste in mostra aceasta, care se doreste obiectiva, dar tine cont de „exigentele“ genului? Ori avea dreptate scriitorul francez cind spunea ca stilul decurge direct din subiect, autorul anuntului fiind biruit de forma? „Dar cauta?, ce cauta? Flaubert spune, si nu o data, ca in viziunea sa privind idealul in arta, artistul nu trebuie sa se dezvaluie, nu trebuie sa apara in opera sa mai mult decit apare Dumnezeu in natura. Face asta mai mult loc cititorului indragostit si maniac?

Dezamagit in dragostea sa pentru Ellen (in a carei viata a scormonit, aflind ceea ce nu trebuia), se intreaba daca nu cumva dragostea pentru un scriitor ar putea fi forma cea mai pura, cea mai constanta, de iubire. „Daca iubesti un scriitor, daca devii dependent de inteligenta lui, care-ti picura in singe ca o perfuzie s…t atunci nu te saturi indiferent cite detalii ai afla.“
La un moment dat se lanseaza intr-un rechizitoriu. Acuzarea are cuvintul. De ce poate fi acuzat Flaubert? Lista e impresionanta: ca isi ura semenii, ca ura democratia, ca nu credea in progres, ca nu-l interesa suficient de mult politica, ca a fost impotriva Comunei, ca n-a fost bun patriot, ca a vinat salbaticiuni in desert, ca nu s-a lasat antrenat de viata, ca a incercat sa traiasca intr-un turn de fildes, ca a fost pesimist, ca nu se face propagatorul virtutilor, ca era sadic, ca in cartile sale sint sacrificate multe animale, ca se purta lamentabil cu femeile, ca a crezut in Frumusete, ca era obsedat de stil, ca nu credea in misiunea sociala a Artei. De ce anume poate fi acuzat insa personajul lui Barnes, doctorul Geoffrey? Ei, aceasta este o alta intrebare, care merita insa sa fie neaparat pusa.

Braithwaite o caracterizeaza pe Ellen cu masura personajelor flaubertiene, aceasta fiind oarecum inversul Emmei Bovary. Avea viata ei secreta, relatii extraconjugale multe si traite cu naturalete. Lumea s-a schimbat. Oprobriul public nu mai exista, si oricum nu mai constituie un motiv pentru o autoeliminare atit de drastica si definitiva cum e sinuciderea. Criza lui Ellen a inceput pe la cincizeci de ani, copiii plecasera de-acasa, sotul devenise monoton. Daca e sa ne luam dupa Flaubert, „cele trei conditii ale fericirii sint prostia, egoismul si sanatatea“. Ellen, dupa marturisirea sotului, nu avea din acestea decit o sanatate infloritoare. Si ea, cind virsta o condamna la ternul vietii, comite din disperare actul Emmei Bovary.
Cititorul s-a insinuat in textul flaubertian ca o termita, a uzurpat criticul, s-a acomodat ca sa-si traiasca propria tragedie, a declansat un fel de fagocitoza. El este papagalul lui Flaubert, si nu ne este limpede pina la ce punct aceasta glosare este un lucru firesc si cind devine dovada patologicului.

Ca si in The Collector al lui John Fowles, ne ramine noua sa descoperim si sa spunem lucrurile pe care rezoneurul nu le spune, sau chiar le mascheaza cu discursul lui debordant. Ba mai mult, pina la urma, ecuatia nu se rezolva, ar fi prea simplu. Ea ramine ca ecuatie. Oricit de factuala este cercetarea lui Geoffrey Braithwaite, oricit de pedestra si enervanta la un moment dat, lucrurile, imediat ce le aprofundezi, aluneca inapoi in inefabil cu o gratie aproape magica. Esenta lui Flaubert ramine enigmatica, dupa cum ramine si Ellen, cea care l-a parasit pe doctor prin sinucidere, iar care dintre papagali este cel adevarat, cel pe care l-a avut sub ochi autorul francez cind a scris O inima simpla, nu are probabil nici o importanta: oricum nu mai e altceva decit o pasare impaiata. Si misterele apartin vietii, indiferent cit am inventaria noi amanuntele desfasurate in opera. Aceasta este o ecuatie eterna. Testamentul lui Flaubert ramine valabil.