OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In privinta expozitiei amintite, eu cred ca s-a mers prea departe cu reprezentarea grotesca a lui Stefan cel Mare – care avea un lejer tricou de marinar, ceea ce mi-a sugerat unele continuturi politice subliminale, anticipative, privindu-l pe viitorul ocupant al Palatului Cotroceni... –, dar caut sa inteleg ratiunea intentiei demitizante si s-o contextualizez. Mi s-a parut, in consecinta, evident faptul ca sarcasmul artistilor plastici avea in vedere mitul popular oficial tesut in jurul domnitorului, nu figura istorica in sine. Intr-o cultura care face primii ei pasi in postmodernitate, raminind totusi premoderna la nivelul segmentului ei social decizional majoritar, al oamenilor aflati intre 30 si 55 de ani, o asemenea abordare neoavangardista isi are legitimitatea sa deconstructiva plauzibila, cu conditia sa nu ramina singura perceptie culturala si politica pe care o acreditam public.

O comunitate nationala puternica, stabila si nefluctuanta sub aspectul psihologiei identitare ar trebui sa asimileze asemenea deconstructii fara psihodrame colective sau individuale exacerbate, fiindca nu toate demitizarile submineaza direct si patetic fiinta nationala, asa cum inca se mai crede. Intrebarea pe care o am, in acest punct incipient al discutiei, vizeaza tocmai soliditatea constiintei identitare si istorice a celor care se inflameaza ca un domnitor legendar este reprezentat cu un tricou dungat de loisir, adica nemartial. Romanii au inlocuit de multe ori istoria cu isteria nationalista, autarhica si mitizanta: impresia mea – care ma inspaiminta – este ca reactionind virulent la o impenitenta juvenila de genul celei intilnite in expozitia cu pricina, multi au facut-o de pe pozitia propriei lor incertitudini in privinta faptelor din trecut, pe care, de altminteri, le cautioneaza cu puterea literei de lege.

- O istorie vigilenta, cu arma la purtator
In istoriografia populara difuza a Romaniei de azi – exista asa ceva, fiindca se transmite prin scoala, prin viu grai, la gura sobei, prin emisiuni televizate sau prin programe politice de tip „Romania Mare“ – , orice punere in discutie a cliseelor oficiale romantice este insotita de o explozie justitiara nemaiintilnita, ca si cum derapajul – oriunde s-ar produce el si oricit de neinsemnat s-ar dovedi ca este – ar atenta in mod insidios si criminal la identitatea de sine a poporului roman. In istoriografia populara romaneasca functioneaza in mod spontan un fixism incruntat, mesianic, a carui minie nu e bine sa o stirnesti. Orice nuanta noua, documentara sau interpretativa, e suspectata de rea-vointa; pentru orice pietricica aruncata in poarta se reactioneaza spasmodic, surescitat, ca si cum intreaga cetate ar fi in pericol si ar trebui sa fie aparata. La noi, se scrie si se propovaduieste o istorie preponderent vigilenta, cu arma la purtator; multi istorici – unii profesionisti si mai multe mii de amatori – au o mentalitate de militieni ai trecutului, si nu putem spera ca efectul vigilentei lor se va estompa, daca tinem cont de faptul ca marea lor majoritate sint raspinditi in scoli si licee, in asociatii culturale locale si in Biserica – adica acolo unde istoria inceteaza sa mai fie doar o disciplina de studiu si devine viata.

- Dezinhibarea de a trata istoria ca pe un exercitiu ludic
Indiferent daca ne place sau nu, tinind cont si de evolutia fenomenelor balcanice de dupa prabusirea sistemului comunist, se cuvine sa recunoastem ca in aceasta parte urgisita de lume istoria se traieste altfel de cum le apare ea occidentalilor globalizanti. In geopolitica noastra regionala istoria e inca singe, revansism neostoit, ura, insecuritate si xenofobie, spre deosebire de formele mult mai abstracte, uneori ludice, stereotipizate in directia consumului, pe care le traieste ea in Occident. Acolo, istoria apartine – iertati-mi tautologia... – trecutului, fiind definitiv inchisa in clasoarele sale; la noi, ea tine inca de prezent, de afecte si inflamari, si intrucitva ea tine si de viitor, fiindca lucrurile nu par sa fie inca bine asezate. Sub aspect psihologic, aceasta distinctie se traduce in doua formule colective specifice: in ochii unui occidental consumist mediu, istoria reprezinta baza aproape imperceptibila a unei securitati individuale si comunitare empirice, neproblematice; dimpotriva, in partea noastra de lume, istoria e inca resimtita ca periclitare, ca o sursa de insecuritate urcata insidios din fintina timpului si prelungita in prezent. Consecinta e ca metodele demitizante practicate in Occident nu se potrivesc de multe ori cu realitatile noastre de acasa.

N-am ajuns inca – nici noi, dar nici vecinii nostri din imediata proximitate – la dezinhibarea de a trata istoria ca pe un exercitiu ludic, ironic, de introspectie cathartica. Cind cineva recurge la asemenea indrazneli, ies scintei, constiinta publica se inflameaza, autorul e pus la zid, stigmatizat public, ostracizat ca o lepadatura. Istoria romanilor a fost plina de figuri martiale, dar n-a avut nebuni de curte: lipsa acestei traditii relativizante se resimte puternic, pina in zilele noastre. Destul de ciudat, in istoria noastra literara e altfel, Tiganiada inceputurilor prelungindu-se glorios pina la I.L. Caragiale si apoi mai departe, pina la Cartarescu si optzecisti. Avem o istorie literara mai decomplexata decit istoria „mare“, nationala: diferenta aceasta m-a frapat dintotdeauna.

Deconstructivismul istoriografic occidental – practicat cu precadere de catre francezi, mari stilisti ai sarcasmului national constructiv – prezinta insa un aspect circumstantial care adesea noua ne scapa: el prolifereaza pe fondul unei istoriografii documentare, obiective, impecabile, de mare calibru, cu temele facute pina la cel mai neinsemnat detaliu. Daca cineva de acolo doreste – dupa ce s-a „ingrozit“, citind deconstructii – sa vada si jumatatea obiectiva, stiintifica, sublima a paharului, o poate face in orice biblioteca publica: pentru orice detaliu sau domeniu exista cercetari impecabile, nepartinitoare, orice document e contextualizat in studii solide, inexpugnabile, din care poti afla adevarul. La noi, exista un dezechilibru intristator intre absenta documentului si prea-plinul emfatic al abordarilor romantice, de multe ori legitimate politic. Aproape ca nu exista, in partea de Europa in care ne-a aruncat destinul, macar un singur eveniment asupra caruia istoricii sa se fi pus de acord in unanimitate. Pentru care sa avem o fundamentare documentara obiectiva, batuta-n cuie, incontestabila.

- Cea mai grotesca arhiva din Romania este aceea a Uniunii Scriitorilor
Aici, istoriografia care se transmite din generatie in generatie e gata relativizata: apocrifele abunda, documentele zac vraiste in depozite, pur si simplu nu exista sau au fost sustrase. Personal, am fost sincer socat cind am citit ca originalul Declaratiei de la Alba Iulia, din decembrie 1918, nu mai exista: lucram cu o copie, depusa la muzeu. La fel, nu mai exista dosarul autentic al procesului sotilor Ceausescu, din zilele fierbinti ale Revolutiei; e drept, filele sale au fost reconstruite, dar ne aflam din nou in fata unei copii, in care apocrifele abunda. Lucrind la Dictionarul Scriitorilor Romani (editia Zaciu, Papahagi, Sasu), am fost surprins, de pilda, de lejeritatea cu care condeierii nostri renumiti isi trateaza propria biografie: multi nu stiau date esentiale despre parintii sau bunicii lor, ca sa nu mai vorbim despre propria lor lista de lucrari, care era, la cei mai multi dintre ei – eufemistic vorbind –, lacunara. Cea mai grotesca arhiva din Romania este aceea a Uniunii Scriitorilor, exilata intr-un subsol igrasios; arhiva DSR-ului si-a gasit loc intr-o universitate particulara foarte primitoare, nu in cea de stat in care dictionarul a fost elaborat, si exemplele ar putea continua.

Insumind, noi traim intr-un climat public in care civilizatia adevarului documentar – si implicit istoric – e volatila. Intr-un mod paradoxal, cea mai acuta, cea mai dramatica relativizare istoriografica pe care ne-o putem imagina ar putea fi infaptuita acum, la noi, nu de catre deconstructivisti – a caror fatalitate este ca deconstruiesc ceea ce este din start dezasamblat, nesigur –, ci de catre istoricii obiectivi, de arhiva, care ar veni si ar spune: gata cu sentimentele, cu miturile populare, cu istoria scoasa in piete, sa vedem ce spune documentul, chiar daca ne este defavorabil! Ca-n parabola Marelui Inchizitor din Fratii Karamazov a lui Dostoievski, acesti istorici ar fi, probabil, aruncati in temnita la inceput, in numele apararii miturilor care asigura liantul comunitar. De unde se vede treaba ca meseria de istoric e periculoasa in aceasta parte de lume, daca nu pentru altceva, macar din ratiuni traumatice de ordin lingvistic, pentru ca un istoric plauzibil de la noi ar trebui sa stie, in afara de limba romana, macar maghiara, germana, latina, rusa, engleza si franceza. Intrebarea nu e citi asemenea cunoscatori avem in momentul de fata, ci daca scoala sau universitatile noastre sint sau nu pregatite, curricular si sistematic, sa asigure competentele care ne lipsesc.