OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Csiky Gergely“, Timisoara – Strategia Porcului de Raymond Cousse. Regia: Victor Ioan Frunza; Decorul si costumele: Adriana Grand; Cu: Demeter Andras

Cu ochi de copil de Raymond Cousse. Regia: Victor Ioan Frunza; Decorul si costumele: Adriana Grand; Cu: Balazs Attila

Asumare lucida sau transpunere ludica, confruntarea ultima are ceva din emotia oricarui sfirsit. Acest tip de emotie nedisimulata sau patetizata reuseste sa o transmita cele doua reprezentatii, imaginate de Victor Ioan Frunza intr-un spatiu de joc deschis (Curtea Veche), potrivit perfect mizei spectacolului: calatoria spre moarte.
Viziune de porc
Cine spunea ca ginta porceasca nu este atinsa de morbul problematizarilor? Eroare fatala! Exista si porci dilematici si subtili, gindind la rostuirea lumii, la sensuri si esente pe care incearca sa le decodeze. Proximitatea mortii induce un suflu meditativ si face ca toate amintirile sa se condenseze intr-un flux de trairi intense. Porcul, interpretat de Demeter Andras intr-o cheie grava si in acelasi timp ingenios parodica, in asa fel incit trimiterile sa nu fie total transparente, isi pregateste cu acribie ritualul mortii si, ca orice muritor respectabil inaintea ultimului dialog, filozofeaza sau se antreneaza in arta de-a muri. Dupa ingrasarea initiatica, preludiu al mortii, parcursul regresiv incepe sa se deruleze cu rapiditatea unei pelicule ce se developeaza alert. Fragmente din copilarie, fotografii de familie care poarta amprenta trecerii timpului, armonioasa convietuire porceasca si ravasitoarea pasionalitate sunt condensate intr-un discurs intelectual de mare finete, sustinut cu aplomb si persuasiune. Citi nu si-ar fi dorit, porci sau nu, o asemenea demonstratie retorica, avind in subtext acel bucolic bien être, pigmentata si insufletita de un tip de sensibilitate proprie oricarei despartiri, deloc artificiala in cazul interpretarii actoricesti!

Troaca, emblematica in universul porcesc, imaginata ca mecanism automatic care se termina cu o pilnie imensa, ii aduna la aceeasi masa (scuzati!: cocina) pe cei nascuti sub acest auspiciu, le imprima o sugestiva stare de egalitate, tensionata doar de relatiile cu porcarul. Antropocentrismul ii defineste pozitia autoritara si il delimiteaza de fascinanta sondare porceasca, de vietuirea cordiala pe care ginta o impune ca model existential. Pentru ca porcii, pare sa sugereze cu abilitate regizorul, isi creeaza propria lor utopie si reusesc sa creada in consistenta ei. Gindesc profund, traiesc armonios si iubesc pasional, in numele eternului amor, meditind cu luciditate si demnitate la un sfirsit care devine calatorie; depasind stadii si spatii, se opreste sau doar incepe in abator, loc unde tensiunea se accentueaza si metamorfozele afecteaza identitatea porcului.
Un dric ornat sugestiv de Adriana Grand, cu prezente celeste in miniatura, trece spre lumea de dincolo, se integreaza calatoriei itinerante si duce cu el meditatiile unui porc filozof, ultimele ginduri inscrise intr-un parcurs si preluate sonor de acordurile unui mars. Din dric va cobori ulterior un alt personaj, cu o filozofie mai mult imaginara, insa nu mai putin incitanta, privind si el spre moarte. Numai ca moartea ia in viziunea lui forma unui balon imens care se ridica la cer. Ii diferentiaza pe acesti artisti ai mortii unghiul de focalizare. Fluctuatiile privirii se intilnesc insa intr-un punct comun, moartea constituind si miza convergenta a celor doua reprezentatii inteligent dozate.

Ochean de copil
Spatiul de joc este o prelungire a ludicului fictional, un topos pe care mintea copilului il modeleaza pentru a-i servi drept proiectie imaginara. Fictiunea substituie existenta, o provoaca pentru a-si depasi limitele si o integreaza unui flux de imagini pe care doar inventivitatea copilareasca le poate construi. Este un tip de existenta fictionala ordonind lumea copilului si subordonindu-i o realitate de cele mai multe ori inconsistenta. O lume de papusi, iesind dintr-un geamantan magic, propune o dedublare continua, un joc cu mai multe personaje, stimulind ingenios imaginatia copilului. Copilaria este condensata intr-o poveste ilustrata din care se desprind fire fantasmatice tesindu-si propria naratiune, mulindu-se pe un imaginar exploziv. Copilul crede cu incrincenare in aceasta lume care deschide permanent ferestre ludice, prelungind realitatea in virtualitatea povestii. Balazs Attila creeaza un personaj convingator prin amestecul de ingenuitate si seriozitate, experimentind cu un tip de implicare-detasare o nonsalanta grava proprie doar copilului si dozind perfect accentele de sensibilitate in gestica si tonalitate.
Intreaga existenta este concentrata in planul unei fictiuni care depaseste cadrul firesc al lucrurilor, instituind propria sa coerenta. O retorica a jocului in care personajele se dedubleaza continuu stimuleaza imaginatia copilului, incitat de tentatia descoperirii. Intrebarile se aglutineaza, schimbul de replici devine tot mai alert si tensiunea creste. Imaginatia copilului sfideaza platitutidinea raspunsurilor si incearca sa le mistifice ludic, cu o ingeniozitate bine sustinuta. Confesorul-receptor (preotul) devine si el o papusa care nu satisface gustul speculativ al copilului. Pentru ca unele intrebari depasesc sintaxa oricarui raspuns posibil. Tocmai acestea (natura sufletului si drumul sau) sint cele care nelinistesc mintea copilului si il predispun la un joc meditativ. Moartea devine si ea un simbolic parcurs ludic.

Prietenul mort asezat in acelasi dric care uneste lumi si vieti se joaca de-a moartea (in mintea copilului), „se preface“ –, cu un cuvint atit de propriu fictionalitatii perceptiei sale.
Si poate ca moartea nu e decit o vorba, o circulara calatorie cu dricul, o lenta desprindere. Si poate ca oamenii, asemenea fictiunilor tesute, se intilnesc undeva, pe sfoara unui balon, si refac acel joc cu papusi-personaje in care sfirsitul nu e decit o iluzie.
Victor Ioan Frunza propune intr-un spatiu perfect adecvat mizei regizorale doua reprezentari ale mortii: una perceputa prin stinghiile unei cocini-tarc, cealalta prin ocheanul unui copil. Prima constienta de limita sfirsitului, a doua descoperind intr-un joc tensiunea finala. Doua ipostaze nuantate ale intrarii in moarte, intr-un cadru care ar trebui sa devina un reper al atmosferei teatrale estivale.