Autor: 
Categoria: 
La fiecare pagină, o gratuită plăcere a literaturii
Imposibilitatea postulată, pe un timbru grav, într-un poem
ca Riga Crypto şi lapona Enigel se converteşte, în poemul-basm (sau
basmul-poem) al lui Emil Brumaru şi al Veronicăi D. Niculescu, din fatalitate
în obstacol uşor de transgresat: regnurile comunică firesc între ele,
„diferenţa“ nu e motiv de conflict. Universul imaginat în Basmul Prinţesei
Repede-Repede pare a fi un ipotetic paradis postmodern unde principiile
„corectitudinii politice“ constituie o lecţie de mult însuşită şi implicit
depăşită. Nu sugerez, prin aceasta, existenţa unei teze în miezul acestei
foarte frumoase cărţi ce vădeşte, la fiecare pagină, o gratuită plăcere a
literaturii, a textului. Subliniez doar un detaliu de atmosferă, de fundal,
care ar putea trece neobservat: chiar dacă păstrează numeroase ingrediente ale
basmului clasic, naraţiunea poematică ticluită de Emil Brumaru şi de Veronica
D. Niculescu se trădează ca produs al unei imaginaţii hrănite de utopii
globale, de fantasme ale emancipării – toate accentuate de frenezia navigării
pe Internet.
Şi în acest punct revin, iată, la observaţia iniţială:
Basmul Prinţesei Repede-Repede ar fi arătat cu totul altfel dacă ar fi fost
scris înainte de inventarea spaţiului internautic. Nu numai pentru că ritmul
însuşi al scrierii cărţii ar fi fost mai lent – în absenţa poştei electronice,
poetul din Iaşi şi prozatoarea din Sibiu s-ar fi sincronizat cu mai mare
dificultate... –, dar şi pentru că spaţiul virtual, dincolo de fantasmele, de
prejudecăţile sau de inerţiile mentale pe care le colectează, ca un
supradimensionat subconştient colectiv, le deschide utilizatorilor săi
perspectiva unei lumi a diversităţii (teoretic) infinite. Nu se algoritmizează,
nu se dezumanizează – cum cred mulţi dintre noi – literatura în era
Internetului? Cărticica de faţă arată în mod convingător că nu; căci talentul
eludează algoritmul, servindu-se de noile tehnologii ca de un vehicul cel puţin
tot atît de eficient cum e cumintea foaie de hîrtie.
Emil Brumaru, artizan al unor reverii livreşti de nuanţă
uşor decadentă, se manifestă, de mai mulţi ani, foarte dezinvolt în spaţiul
internautic; la vîrsta sa, puţini poeţi au atîta vivacitate, puţini sînt gata
să accepte provocări ca acelea pe care le va fi presupus scrierea Basmului
Prinţesei Repede-Repede. Iar provocarea esenţială e, în cazul acesta,
armonizarea diferenţelor, chiar alăturarea celor doi autori pe coperta
aceleiaşi cărţi scoţînd în evidenţă o juxtapunere de contraste. Deşi atît de
diferiţi şi prin ceea ce scriu, şi prin vîrstă (îi despart treizeci de ani), şi
prin apartenenţa de gen (gender), Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu se
întîlnesc şi comunică, iată, în spaţiul (virtual al) Literaturii. Poetului i-a
revenit, în acest experiment, rolul de a contura, în cincizeci de sonete,
atmosfera, de a sugera (subliniez cuvîntul „a sugera“) trama epică şi
personajele (laolaltă cu o întreagă suită de simboluri). Prozatoarea a
construit, pornind de la sugestiile lirice ale lui Emil Brumaru, o naraţiune,
un epos comprimat – foarte dens şi foarte dinamic. Pe la jumătatea cărţii,
personajele (Pitic Bun, O elevă, balaurul Şaptecapete, Ciupercuţ, Smeagoliţa,
Căţeloiul) se întîlnesc, pe Dealul Jocului, cu doi „eroi“ tăcuţi, al căror rol
e să le scrie povestea: „Dublu B şi Dublu V nu se opriră din scris decît atunci
cînd Pitic Bun şi însoţitorii săi ajunseră lîngă buturugă. Îi întîmpinară cu
drag şi-i întrebară dacă nu poposesc, măcar pentru o cană de ceai de violete
şi-o dulceaţă de frezii“. „De la distanţă, păreau un băiat şi o fetiţă fugiţi
de-acasă, dar cu cît te apropiai, observai că, de fapt, sînt un bărbat şi o
femeie în toată firea. Cînd ajungeai însă chiar lîngă ei, ţi-era însă imposibil
să mai spui ce vîrstă au.“
Basmul Prinţesei Repede-Repede e subintitulat mucalit şi derutant
„O poveste pentru adulţi“. Spun „derutant“ pentru că trama poveştii – drumul
lui Pitic Bun, însoţit de o seamă de prieteni ciudaţi, din Franţia în
Lentmania, unde Prinţesa Repede-Repede îl aşteaptă nerăbdătoare – nu ascunde
numai îndrăzneţe aluzii erotice ori benigne „obscenităţi“ învelite în metafore
şi în alegorii altminteri suficient de transparente. Acesta este numai un prim
nivel al textului, extrem de înşelător. Secretul – accesibil doar „adulţilor“
(a se citi „iniţiaţilor“) – pe care îl conţine cartea nu ţine decît aparent de
convenţiile literaturii licenţioase. De fapt, cum aluziile în registru erotic
sînt chiar la vedere, e limpede că nu aici e de căutat „cheia“, tîlcul
aventurilor lui Pitic Bun, „taina“ Prinţesei Repede-Repede. Cheia ar fi de
căutat, cred, la nivelul reflecţiei asupra livrescului, pe de o parte, şi
asupra ideii de „virtualitate“, pe de altă parte. În felul acesta este cartea
de faţă „o poveste pentru adulţi“; basmul Veronicăi D. Niculescu şi al lui Emil
Brumaru îl are drept ţintă pe acel cititor iniţiat întru subtilităţi livreşti
şi pe care nu-l poate ademeni suprafaţa înşelătoare a textului. Basmul
Prinţesei Repede-Repede este, pînă la urmă, o carte despre voluptatea
cvasierotică a scriiturii şi a lecturii. Un detaliu amuzant: citind scrisorile
trimise de Prinţesă, care îl cheamă în Lentmania să dezlege o taină, Pitic Bun
se gîndeşte întîi şi întîi la nişte beneficii livreşti pe care i le-ar putea
aduce cunoaşterea „tainei“ (voluptăţile sale erotice sînt voluptăţi livreşti):
Echivocul erotic al poveştii
„Piticul închise ochii, se lăsă pe spate în şezlong, oftă şi îşi imagină: ce putere fantastică ar avea cineva din Franţia – ca el – dacă ar afla secretul lui Repede-Repede. Ar putea, bunăoară, citi cu o şi mai mare viteză. Ar devora poate o mie de pagini pe zi! Ar da gata o bibliotecă într-o lună. Ar putea călători peste hotarul de Miazăzi, să devoreze chiar şi bibliotecile de acolo... Apoi ar lua-o spre Miazănoapte, apoi poate ar descoperi noi dimensiuni...“
Echivocul erotic al poveştii e întreţinut cu mare abilitate
de contrastul dintre pasajele poetice insinuante scrise de Emil Brumaru şi
secvenţele de proză – unde personajele şi întîmplările lor par a sta sub semnul
candorii – scrise de Veronica D. Niculescu.
Scenariul epic se suprapune parţial şi polemic unor poveşti
binecunoscute. Intriga e foarte asemănătoare cu aceea a basmului Frumoasa din
Pădurea Adormită, dar trimite şi la mitul Zburătorului. În ţesătura de
referinţe livreşti, unele cu rezonanţă în lecturile copilăriei, urzeala (ceea
ce înseamnă partea ascunsă a textului şi care-i asigură acestuia coerenţa) e
lucrată din fibra unei foarte vechi obsesii filozofice, de regăsit şi în poezia
unui Ion Barbu: „nunta“ cosmică, refacerea unităţii primordiale. Simbolistica erotică
este dublată, astfel, de o simbolistică a scenariului cosmogonic. Ceea ce se
modifică, sub imperiul ludicului, în acest scenariu ţine de rearanjarea
„clasicelor“ perechi de antinomii: masculin-feminin, dinamism-pasivitate,
raţionalitate-sensibilitate şi toate celelalte, binecunoscute. Opoziţiile se
relativizează, graniţele nu mai sînt nici ferm marcate, nici de netrecut. E
interesant de văzut, de exemplu, ce se întîmplă cu personajele feminine:
Prinţesa Repede-Repede, O elevă (o Scufiţă Roşie reciclată postmodern),
Smeagoliţa (o smeoaică îmblînzită) nu mai sînt, ca în poveştile „de adormit
copiii“, întruchipări ale unei feminităţi tradiţionale, nu mai sînt pasive,
lipsite de iniţiativă, neajutorate; sînt, dimpotrivă, un soi de amazoane,
personaje tipice pentru ceea ce numim „Romantic Fantasy“. Prinţesa din
Lentmania (ţinut înrudit livresc cu Pădurea Adormită) nu-şi mai aşteaptă pasivă
Zburătorul, ci îl provoacă ea însăşi, trimiţîndu-i scrisori. Personajul numit
„O elevă“ (de care se îndrăgosteşte sentimentalul balaur Şaptecapete...) nu se
încadrează deloc în tiparul feminităţii canonice: „ar fi plecat în lume, să
vadă toate minunăţiile de care ştia numai din cărţi. În întreg Hotarul era
cunoscută de ceilalţi ca fiind doldora de teorie. Dar ea visa să trăiască
[...]“.
O reflecţie asupra unor universuri virtuale
E o extraordinară frenezie imaginativă în Basmul Prinţesei Repede-Repede. Nu doar la nivel epic, ci şi – cum era de aşteptat, de altfel – la nivelul viziunilor poematice ţesute de autorul Detectivului Arthur sau al Dulapului îndrăgostit. Din imaginile trecute printr-o fabuloasă lentilă onirică rezultă viziunea unui ipotetic paradis al jovialităţii ludice nemărginite: „Pe vrejuri de fasole ne căţăram pe-atunci.../ Ne ascundeam prin role cu papanaşi şi turte,/ Purtai bluze brodate cu fir, rochiţe scurte,/ Şi rea dădeai în iarbă ciupercilor, lin, brînci;/ Scobeam în dosul casei pereţii c-un briceag,/ S-adun var alb în tolbe şi praf de cărămidă,/ Şi-ţi aduceam drept daruri vreun melc sau vreo omidă,/ Iar tu-mi ziceai în glumă că-s prost şi că ţi-s drag“.
Ceasurile care au mecanisme diferite de la un popor la altul, ciupercile-mesager care transmit, cu viteza gîndului (pe principiul poştei electronice...), „scrisorete“ şi „scrisorame“, spaţiul liminal din Valea Îndoielii, „unde nu numai timpurile se amestecă, dar şi sentimentele“ şi alte asemenea idei năstruşnice fac parte dintr-o poveste în subtextul căreia găsim, ca în cărţile sofisticate ale lui Lewis Carroll, (şi) o reflecţie asupra unor universuri virtuale, asupra mereu obsedantului Timp sau asupra a ceea ce înseamnă Graniţa ori Diferenţa. Din faldurile de mătase şi catifea ale unei poveşti de dragoste se iveşte corpul unui Text nu numai intens erotizat, ci şi spiritualizat.
Emil BRUMARU, Veronica D. NICULESCU
Basmul Prinţesei Repede-Repede
(o poveste pentru adulţi)
Ilustraţii de Mircia Dumitrescu
Editura Polirom, Hors Collection, Iaşi,
2009, 140 p.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters