OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poate că întrebarea, nescrisă în cartea 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu – remarcabilă prin pasiunea pentru document, profunzime analitică, forţă a sintezei, cu care ne-a obişnuit coordonatoarea ei, Lavinia Betea –, pusă cu aceeaşi acribie ştiinţifică de coautori, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, este: cînd s-a declanşat începutul sfîrşitului? Să fi fost odată cu revolta muncitorilor berlinezi, în 1953? Mai degrabă o revoltă care a grăbit ridicarea Zidului. Insurecţia din Budapesta, în 1956?

 

Lavinia Betea (coordonator), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Editura Polirom, Colecţia „Istorii subterane“, 2009, 280 p.

 

Într-adevăr, ea prefigurează multe dintre crizele ulterioare ale sistemului prost croit cînd a fost să devină haină. Habermas o numeşte „criză de legitimitate“, declanşată la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., cînd, denunţînd crimele lui Stalin, Hruşciov pune capăt infailibilităţii – cu funcţie de dogmă – a unei personalităţi, acoperindu-şi faptele sub numele unui partid, al unei concepţii despre lume. Ceauşescu avea să profite, nu mult timp după venirea la putere, de „modelul Hruşciov“, pentru a-l condamna pe Dej pentru uciderea lui Pătrăşcanu şi Foriş, pe care îi „reabilitează“, nu însă şi pe Ana Pauker şi pe Vasile Luca, consideraţi „stalinişti“, aşa cum n-o vor face nici conducătorii praghezi cu „Slanski şi clica lui“.

 

În ambele cazuri, asistăm la redemararea unei „campanii de naţionalism“, începută în România chiar de blamatul Dej, prin Declaraţia din 1964, expresie a dorinţei de emancipare faţă de U.R.S.S. 1968 este şi anul în care este semnat un nou Tratat de prietenie şi asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S., mult schimbat faţă de cel din 1948, dictat, atunci, totalmente, de sovietici. „Primăvara de la Praga“, purtînd numele Festivalului „Smetana“, intră în istorie ca încercarea cea mai elaborată şi mai îndrăzneaţă de a reforma din temelii sistemul, în numele unei reconcilieri ipotetice între socialism şi capitalism, prin crearea de „punţi“ între Est şi Vest: accesul liber la informare şi exprimare; economie de piaţă şi controlul public al managerilor, în convergenţă cu „doctrina Liebermann“ din Uniunea Sovietică, reluare, la alţi parametri, a unor idei aparţinînd lui Lenin (creşterea autonomiei şi productivitatea întreprinderilor). „Doctrina“ a fost respinsă de Brejnev, căruia i s-a părut „primejdioasă“.

 

Argumentul: experienţele reformatoare duc la pierderea controlului asupra mulţimii. Gorbaciov avea să reia, douăzeci de ani mai tîrziu, ideile „Primăverii de la Praga“, dar puţin prea tîrziu, pentru că ideologia totalitaristă nu mai putea renaşte, după ce fusese îngropată de tancurile sovietice şi ale celor cinci ţări coparticipante din „lagăr“, care au invadat Cehoslovacia în vara lui 1968, parafînd „doctrina Brejnev“ sau „doctrina suveranităţii limitate“. Există multe opinii care fac din mişcarea poloneză „Solidaritatea“ a anilor ’80 un moment de „început al sfîrşitului“, prin împlinirea cumulativă a crizelor anterioare de emancipare faţă de „imperiul sovietic“. Altele optează pentru căderea Zidului berlinez. Nu puţini comentatori consideră că acest moment este căderea regimului Ceauşescu în România, omul care îşi construise reputaţia de „disident“ în 1968 şi care cere, în vara lui 1989, o intervenţie în Polonia a ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Ceea ce – la prima vedere – pare a fi un paradox. Existenţa sau nonexistenţa lui face obiectul investigaţiei întreprinse de autorii cărţii. 

Crearea de „punţi“ Est-Vest îl interesează şi pe Ceauşescu. Emisarii lui fac zboruri spre Vest, România adoptă o poziţie diferită de aceea a U.R.S.S. şi a sateliţilor săi faţă de Războiul de Şase Zile din 1967, cînd Israelul este atacat de ţările arabe vecine. În 1968, De Gaulle vizitează România, urmat apoi de secretarul general al O.N.U., U. Thant. Voinţa de mai multă libertate de mişcare faţă de U.R.S.S. a liderului de la Bucureşti vine şi din raţiuni economice: România este nemulţumită că, în C.A.E.R., îi revine rolul de furnizor de materii prime. Ceauşescu continuă să adopte o poziţie diferită de aceea a U.R.S.S. în probleme militare. În primăvara lui 1968, la reuniunea Comitetului politic consultativ al Tratatului de la Varşovia, de pregătire a poziţiilor pentru viitorul Tratat de neproliferare a armelor nucleare, care urma să fie semnat la Geneva, Ceauşescu cere amendamente privitoare la garanţii din partea statelor posesoare de arme nucleare că nu le vor folosi împotriva statelor neposesoare.

 

Cu alte cuvinte, cere „controlul naţional asupra forţelor militare destinate Tratatului“, opinie în dezacord cu U.R.S.S. şi celelalte state membre. Tot el propune ca postul de comandant-şef al Tratatului de la Varşovia să fie preluat prin rotaţie de fiecare stat membru. Documentele adoptate la reuniune nu au şi semnătura conducerii româneşti. Pentru U.R.S.S. devenise „clar că pe Ceauşescu nu se poate conta“ în cazul intervenţiei militare asupra unui alt „stat democrat“. În timp ce imaginea internă pe care şi-o construieşte este aceea a unui „înger bun“, iar imaginea externă e a unui „cal troian“ pentru deschiderea „lagărului socialist“, în fapt, Ceauşescu cumulează principalele funcţii în ierarhia de partid şi de stat. Să fi fost liderul român un admirator al reformelor din Cehoslovacia, avînd teme inspirate din texte aparţinînd lui Lenin?

 

Din memoriile lui Alexandru Bîrlădeanu reiese că îl apropiase de Cehoslovacia opoziţia faţă de sovietici, nu şi aderarea la reforme, inclusiv desfiinţarea cenzurii. „În România funcţiona discursul politic, nu şi aplicarea reformelor în litera şi spiritul lor.“ Ceauşescu era convins, cum avea să fie şi în ’89, că el aplicase reformele mai devreme şi mai bine decît oricare alţii. Cert este că, în discuţia cu Dubcek, în timpul vizitei cu suita la Praga, el accentuează faptul că ţările Tratatului de la Varşovia pot interveni împotriva unei ţări imperialiste, dar nu au dreptul să se amestece „în treburile interne“ ale „ţărilor socialiste“. La întrebările ziariştilor răspunde numai el. În aparenţă, pentru a crea impresie de „monolit“ asupra conducerii P.C.R. În realitate, este începutul procesului de transformare a liderului de la Bucureşti într-un Stalin mai mic.

 

Între 29 iulie-1 august are loc o întîlnire secretă sovieto-cehoslovacă la Cierna nad Tisou. Brejnev îi cere lui Dubcek reluarea controlului P.C.C. asupra mediei. Dubcek răspunde că are nevoie de timp de gîndire şi că se simte „epuizat“. Un răspuns care dă curs liber apropiatei invazii. În timpul întîlnirii, un membru supleant al C.C. al P.C.C. cere sprijinul lui Brejnev pentru lichidarea „contrarevoluţiei“. Urmează o reuniune la Bratislava a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, la care nu sînt invitate Cehoslovacia pentru „revizionism”, Iugoslavia pentru ostilitate veche, România pentru „naţionalism“. La 9 august, Tito vizitează Cehoslovacia. Este primit cu entuziasm, dar se dovedeşte puţin permeabil la reforme radicale. În ţară, un reprezentant al ilegaliştilor, Constantin Pîrvulescu, se opune public politicii lui Ceauşescu: „Eu am fost crescut în mişcarea internaţională. Şi niciodată nu am auzit că nu se poate vorbi despre greşelile unui partid ca să nu ne amestecăm în treburile lui interne. […] Noi ne amestecăm acolo unde partidul sau alte partide de unde or fi calcă principiile şi se pretinde că e partid comunist“. Era o opinie de bună credinţă, curajoasă, dar în afara prezentului, desprinsă de pragmatism-realism politic. Şi a fost amendată de Ceauşescu tocmai cu acest atu: Comintern-ul s-a desfiinţat în 1943. Timpul „internaţionalismului“ se încheiase.

La 18 august, cei cinci se reunesc pentru a porni invazia. Documentele „motivării“ aşteaptă gata pregătite, aşa cum se fac ele cunoscute în scrisoarea predată lui Ceauşescu de ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, A. Basov, la 25 august 1968: evident, „introducerea“ trupelor aliate va fi folosită de „reacţiunea internaţională“ pentru „a discredita“ ţările socialiste, însă „refuzarea unui asemenea pas ar fi adus după sine consecinţe dintre cele mai grave nu doar pentru R.S.C., dar şi pentru toate ţările socialiste“; pieirea Cehoslovaciei socialiste ar fi adus după sine „primejdia unor noi încercări de a rupe o verigă după alta, din cadrul sistemului mondial socialist“; s-a confirmat că măsurile extreme au fost oportune şi urgente: „forţele antisocialiste dispuneau de grupuri înarmate special pregătite“, avînd la dispoziţie posturi de radio „ilegale“ cu legături directe „cu serviciile de spionaj imperialiste“; pregătirea unei „lovituri contrarevoluţionare“. Scrisoarea se încheia cu un avertisment faţă de România: „ne exprimăm speranţa că, […] din partea dvs, vor fi trase concluziile care să corespundă în mod real situaţiei create“. Faţă de apelul la calm adresat populaţiei de conducerea cehoslovacă, declaraţiile lui Ceauşescu la Bucureşti, la „marele miting popular de la 21 august“, uluiesc presa internaţională, pentru că jurnaliştii străini nu-şi imaginau că România nu fusese invitată să participe la invazie. Ce-i dictează poziţia? Spaima că-i vine şi lui rîndul, la graniţă avînd loc mişcări de trupe. Cum se reflectă discursul lui în opinia populară? În scrisori entuziaste ies la iveală sentimente antisovietice, legate de Basarabia, sentimente antimaghiare legate de Transilvania, sentimente anticomuniste puse pe seama sovieticilor: „să se sfîrşească socialismul şi comunismul rusesc“.

 

Înainte de a i se fi înmînat sceptrul, Ceauşescu e văzut ca voievod, cu adresarea „Măria Ta“ şi „izbăvitor“. Dar fundamentul acestei aureole este de natură economică. „Noi trăim bine“ este laitmotivul scrisorilor. La Washington, Dean Rusk îl avertizează pe ambasadorul U.R.S.S. că invadarea României ar avea consecinţe „impredictibile“, Ciu En Lai (România făcea jocul primejdios, dar profitabil, jonglînd cu  prietenia faţă de China în conflictul sino-sovietic) îl asigură pe Ceauşescu de „sprijinul poporului chinez“, ministrul englez al Afacerilor Externe vizitează România, întrebîndu-l: „cu ce vă putem ajuta?“. Care era realitatea? După ce luase unele măsuri de apărare internă, Ceauşescu căuta sprijin la vecinul Tito. Imediat după parada de la 23 august, are loc o întîlnire secretă la Vîrşeţ. Tito îl previne că, în cazul unei invazii, se poate veni în Iugoslavia, dar fără arme, pentru că nu vrea să fie atacat la rîndul său. Răspuns care-i domoleşte lui Ceauşescu  pornirile belicoase. Dovadă stenograma întrunirii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.: „de ce oare să existe atîta lipsă de încredere în alte conduceri de partide, că alte partide nu doresc decît să construiască socialismul şi nu doresc decît să-l apere?“; răspunsul la scrisoarea lui Brejnev: „era necesară trimiterea de forţe militare ale unor ţări socialiste pe teritoriul acestei ţări“; „afirmăm cu toată claritatea orientarea fundamentală a României socialiste de  dezvoltare a relaţiilor de prietenie şi colaborare cu U.R.S.S.“. Îşi plăteşte „restanţele“ la cotizaţia de ajutorare a partidelor comuniste din întreaga lume, care includea şi cota de costuri a invaziei în Cehoslovacia. Urmează împăcarea: vizita lui la Moscova, vizita „neoficială“ a lui Brejnev în România. Dar pentru Vest, rămîne „eroul“ de la 21 august: este primit în Occident cu onoruri şi obţine avantaje economice importante.

Autorii cărţii consideră un blocaj mental încrederea lui Ceauşescu, din 1989, în cartea norocoasă jucată în 1968; „noroc“ fondat  pe raţiuni politice şi economice ale lumii vestice, care căuta, într-adevăr, o spărtură în „blocul socialist“. Or, în 1989, Gorbaciov deschisese larg aceste porţi zăvorîte pentru ea în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. În afară, Ceauşescu rămăsese un balast de care, într-o formă sau alta, Vestul şi Estul – deocamdată prins în perestroika – voiau să scape. Înăuntru, paranoia, megalomania, lipsurile extrem de dure, mai dure ca în oricare altă ţară din fostul lagăr socialist, exasperau mulţimea. Magazinele cu rafturi goale, frigul din locuinţe, teama de a scoate un cuvînt de frica delaţiunii, conştiinţa de a fi la bunul plac al cuiva, care, cu o singură mişcare a mîinii, îţi putea demola casa erau generale.

 

Ceauşescu a realizat prea tîrziu că mitingul de la acelaşi balcon din care-şi făcuse scara către zeificare, mitingul din 21 decembrie 1989, însemna sfîrşitul. A început să promită un plus de o sută de grame de salam oamenilor, cînd au izbucnit huiduielile. Nu a înţeles că gîndirea lui era anacronică: voia să scape de datorii şi nu exista ocazie în care să nu estimeze că, în 2010, vom trăi bine. Voia o economie autarhică în „era globalizării“. Era bolnav. Fusese întotdeauna bolnav de putere. Boala psihică se complicase cu boli fizice. N-a înţeles că – politic vorbind – era singur. Că Moscova şi Washingtonul se uniseră împotriva lui. Dezinformarea contribuise mult la această stare de spirit. Dezinformare venită din frică, din interes? Voia Ceauşescu să audă numai ce-i plăcea? N-a fost nevoie decît de un chibrit ca să se aprindă vîlvătaia. Cartea este o defrişare a unui tărîm nu îndeajuns explorat încă.