OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

În seara morţii Mitropolitului Anania – şi aici intrăm în paradoxurile enunţate de titlu – postul de televiziune Trinitas TV al Patriarhiei Române a tăcut vreme de aproape cîteva ceasuri. Am urmărit insistent cum şi dacă vor anunţa moartea Mitropolitului Anania. Nimic, pînă după miezul nopţii. Nu s-au oprit emisiunile obişnuite, nu s-a schimbat programul de la Trinitas TV. Abia după miezul nopţii, s-a introdus o bandă neagră în josul ecranului, care anunţa decesul lui Bartolomeu Anania şi se prezentau, tot pe „burtieră“, date din biografia Mitropolitului, fără să se menţioneze perioada cînd a fost în închisoare la Aiud. Nu credeam că Patriarhia Română nu ştie (nu poate sau nu vrea) să-şi omagieze înalţii săi ierarhi. Probabil că în zilele următoare s-au făcut anumite emisiuni, dar, pentru ziua morţii, aşa s-a comportat Trinitas TV.

 

Explicaţiile ar fi nenumărate, în primul rînd disputa care a existat între Patriarhul Daniel şi Mitropolitul Anania, un conflict de durată, desfăşurat vreme de mulţi ani, care a culminat în 2007 cu participarea Mitropolitului Anania la alegerile pentru demnitatea de Patriarh. Valeriu Anania a pierdut alegerile, iar ÎPS Daniel a devenit Patriarh, dar situaţia n-a dus la o împăcare. Bartolomeu Anania a fost un „ghimpe“ pentru Patriarhul Daniel, sau un cui înroşit în foc, sau un os de peşte ce putea zgîria gîtul Patriarhului, mai ales după ce Mitropolia Ardealului s-a scindat, creîndu-se două mitropolii, una la Sibiu, condusă de un apropiat al Patriarhului Daniel, Laurenţiu Streza, şi alta la Cluj, condusă de Bartolomeu Anania. Despărţirea Mitropoliei Ardealului a fost o decizie strict bisericească, dorită şi cumva impusă de Bartolomeu Anania, care a putut, fiind mitropolit, să-şi folosească mai pregnant relaţiile de putere şi de influenţă din interiorul Sfîntului Sinod. Ca mitropolit, Bartolomeu Anania a arătat ortodoxiei româneşti că există şi o altfel de voce, distinctă atît de cea a Patriarhului Teoctist, cît şi de cea a Patriarhului Daniel (să reţinem că, mai ales în ultimii ani, Mitropolitul Anania a cerut insistent, în întruniri ale Sfîntului Sinod, dar şi în declaraţii publice, ca preoţii să nu se implice în politică şi să fie, în primul rînd, atenţi şi îngrijoraţi în faţa nevoilor şi a necazurilor oamenilor, încercînd alinarea lor; îndemnul său este pus în surdină de actualul Patriarh Daniel, care are o poziţie destul de îngăduitoare faţă de măsurile de austeritate decise de Guvern; într-un moment în care sărăcia e tot mai răspîndită în România, parcă ar fi nevoie, de la nivelul preoţilor-parohi şi pînă la Patriarhia Română, să se manifeste o mai mare apropiere şi empatie faţă de enoriaşi).

 

Dacă vrem să căutăm rădăcinile conflictului Mitropolitului Anania cu Patriarhul Daniel, acestea pornesc din momentul în care Mitropolitul Clujului a oferit publicului – după retragerea sa, în 1982, la mănăstirea Văratec – o nouă ediţie a Bibliei, ediţie despre care a scris Valeriu Anania în volumul Memorii (Editura Polirom, 2008) că n-ar fi fost bine primită de Patriarhul Daniel. Autorul Memoriilor nu s-a ferit să scrie că „rodul muncii mele de unsprezece ani are în Mitropolitul Daniel un adversar“ care n-a folosit textulBibliei traduse de Bartolomeu Anania „nici măcar o dată, preferînd să-şi extragă citatele din ediţiile biblice mai vechi, chiar cînd în mod evident erau greşite“.

Prin urmare, aceasta era starea de fapt dintre Patriarhul Daniel şi Mitropolitul Clujului, iar difuzarea cu întîrziere a ştirii morţii Mitropolitului Anania la Trinitas TV capătă o explicaţie. Asta nu înseamnă că celelalte posturi de televiziune s-au comportat mai bine. La Antena 3, prima intervenţie care l-a omagiat pe Bartolomeu Anania a aparţinut lui Ion Iliescu şi, imediat, s-a sărit la protestele PSD de la Piteşti. Telejurnalul, de pe TVR 1, a dat o ştire în interiorul emisiunii.

La fel a procedat şi TVR Cultural, care, în Jurnalul de la ora 21.00, de luni, 31 ianuarie, n-a avut nici un invitat, pur şi simplu, crainica a citit o ştire. Mai bine s-a comportat Realitatea TV, cu o intervenţie a corespondentului de la Cluj şi cu două prezenţe telefonice, una din partea purtătorului de cuvînt al Mitropoliei Clujului, cealaltă, ponderată şi documentată, aparţinînd ziaristului Marius Vasileanu.

 

Sigur că Mitropolitul Clujului a fost o personalitate controversată, un om colţos, viforos, care n-a refuzat să-şi spună punctul de vedere, supărînd pe unii şi pe alţii. Viaţa sa a fost plină de penumbre, începînd cu acuzaţia de a fi fost legionar, trecînd prin „contribuţia“ sa în închisoarea de la Aiud, unde ar fi fost o „unealtă“ a reeducării, şi ajungînd pînă la prezenţa sa în Statele Unite, ca „agent DIE“. O parte din nebuloasele unei existenţe au încercat să fie lămurite în volumul deMemorii, apărut acum trei ani la Editura Polirom.

Valeriu Anania şi-a recunoscut episodul legionar, înscrierea în Frăţiile de Cruce, organizaţie a şcolarilor care îi pregătea pe viitorii legionari. A recunoscut că a participat la întruniri, marşuri, că i-a plăcut „ideea în sine“. Ceea ce-l îndepărtează de Mişcarea Legionară sînt crimele legionare, fanatismul, cu care n-a fost de acord, alegînd calea preoţiei şi a scrisului. Totuşi, participă, în 1941, la înmormîntarea lui Horea Codreanu, este arestat şi i se face o „fişă de legionar“: „Această fişă avea să mă urmărească de-a lungul unei vieţi, implacabilă ca o fatalitate, într-un secol în care individul devine omul-fişă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentă digitală. De acum, orice ai face va fi interpretat de stăpînire prin prisma fişei tale: prietenii pe care ţi-i faci, femeia pe care o iubeşti, slova pe care o scrii, casa în care intri, drumul pe care pribegeşti, gîndul căruia îi dai rostire, rugăciunea pe care o îngîni, icoana la care te închini: legionarii îţi vor surîde complicitar şi-ţi vor face cu ochiul, conspirativ, antilegionarii îţi vor nota nuanţele şi le vor adăuga unui dosar germinativ care va creşte şi va creşte încontinuu, fără oprire, ca un cancer“.

 

Celelalte acuze, Valeriu Anania le va nega: n-a fost unealta Securităţii, nici în ţară, nici în Statele Unite, deşi securiştii l-au căutat, au insistat să şi-l facă omul lor; Valeriu Anania le-ar fi răspuns, conform Memoriilor: „Domnilor, în ruptul capului, nu voi accepta să fac acte de spionaj într-o ţară care-mi acordă încredere“. La Aiud a făcut rapoarte, recunoaşte Anania în Memorii, a scris tot ce i-au dictat securiştii, după ce a fost torturat şi drogat cu scopolamină.

 

În anii ’50, Valeriu Anania a lucrat, fiind consilier, cu Patriarhul Iustinian, pe care l-a respectat. Despre Iustin, Teoctist şi Daniel, Valeriu Anania n-a avut cuvinte măgulitoare. Despre Iustin a spus că ar fi fost săltat pînă în scaunul patriarhal de autorităţile comuniste – hirotonit la comandă dintr-un simplu profesor –, în faţa cărora n-a crîcnit (demolările din Bucureşti ale bisericilor încep încă în timpul Patriarhului Iustin), la Teoctist constată o anumită dorinţă de parvenire, iar cu Daniel relaţiile ar fi fost cînd reci, cînd tensionate. După 1990, Valeriu Anania devine, în 1993, Arhiepiscop la Cluj – oraşul în care iniţiase şi participase la greva studenţească anticomunistă din 1946 – şi mitropolit din 2006. A fost dur şi inflexibil cu greco-catolicii, cu care nu dorea să aibă dialog, şi a căutat să zădărnicească accesul la dosarele Securităţii, refuzînd o audiere la CNSAS în privinţa propriului dosar. N-a fost singurul ierarh care s-a opus cercetării dosarelor preoţilor şi ierarhilor; cine, din interiorul bisericii, şi cu ce zel a turnat rămîne o problemă în suspensie. Păcat că Valeriu Anania, care s-a putut mărturisi într-o carte de Memorii, n-a lăsat şi documentele să-i confirme relatările. În privinţa sa, deşi cartea de Memorii pare extrem de sinceră şi de necruţătoare cu sine, semnele de întrebare vor persista.

 

Ne permitem să spunem că, printre ierarhii ortodocşi, Anania a fost unul atipic. În primul rînd, faptul că a adus la lumină aspecte privitoare la comportamentul Bisericii Ortodoxe din vremea comunismului şi le-a discutat este salutar. Mărturiile, sub forma mărturisirilor, din interiorul Bisericii Ortodoxe, ar trebui să ducă la analiza – necontagiată de inhibiţie, dar nici de ură – a relaţiei dintre Biserică şi Stat. Numeroşi preoţi ortodocşi au suferit şi au murit în puşcării, dar tot atît de adevărat este că alţi preoţi, de la vîrful ierarhiei, au fost în relaţii prea apropiate cu regimul comunist, au „pactizat“, au colaborat cu Statul comunist. Valeriu Anania a scris că, în vremea Patriarhului Iustinian, Patriarhia era înţesată cu securişti, cu sicofanţi care urmăreau fiecare mişcare. Probabil că aşa a fost pînă în 1989, chestiune care ar trebui odată şi odată dezbătută, chiar cu riscul de a bulversa anumite imagini deja create.

Încă un paradox: relaţia Biserica Ortodoxă – Statul comunist a fost discutată – cu fapte, nume, întîmplări –, dintre înalţii ierarhi, doar de Bartolomeu Anania. El n-a fost un om pur, un martir (recunoaşte, în Memorii, că n-are „vocaţie mistică“). A avut păcate, a trăit într-o lume fojgăitoare, suspicioasă, tarată. Asta nu înseamnă că ar trebui să-i refuzăm memoriile. Dimpotrivă, tot ce a spus se cuvine a fi luat în seamă şi dezbătut, fără idolatrizare, dar şi fără ponegrire. Acest tip de discuţie raţională (şi nu vituperantă) ar fi bine să fie folosit şi în cazul scriitorului Ioan Groşan. Mereu şi mereu situaţia colaboratorilor şi informatorilor regimului comunist trebuie raportată la sistem. Au fost grade de cedări, au fost compromisuri, au fost ticăloşii, au fost rezistenţe. Nu există un tipar al vinovăţiei, cum nu există o singură formulă de represiune sau de atragere spre puterea comunistă.

 

Ceea ce trebuie reţinut în cazul Mitropolitului Anania este că nu şi-a pus niciodată o mască de ierarh binevoitor, de om smerit, de personalitate oarecum distantă, pe care vuietul lumii n-o atinge şi n-o zdruncină. S-a prezentat întotdeauna în faţa lumii ca om întreg, supus greşelii, a dorit să fie scriitor (a intrat în Uniunea Scriitorilor în 1978, opera sa de literat urmînd să fie în continuare de citit, de valorificat şi de interpretat), ceea ce l-a făcut mult mai dependent de puseurile de răzvrătire şi de mînie (unii i-ar spune orgoliu) ce i-au dominat viaţa, dar şi mult mai atent la vieţile celor din jur, ale sărmanilor şi amărîţilor. Paradoxal, moartea Mitropolitului Clujului ar trebui să fie nu un prilej de litanie şi de proslăvire, ci tocmai o discuţie responsabilă şi nepătimaşă despre comunism, ierarhi ortodocşi şi viitorul Bisericii Ortodoxe. Credem că şi Valeriu Anania şi-ar fi dorit să deschidă o dezbatere, şi nu să închidă într-o criptă afirmaţiile şi faptele sale de pe parcursul întregii vieţi.