OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Descoperită în lada cu zeci de mii de manuscrise rămase după moartea lui Fernando Pessoa (1888-1935), Cartea neliniştirii a fost publicată pentru prima dată în 1982, dovedindu-se o carte fundamentală a modernismului lusitan, şi nu numai. Pe cît de voluminos, pe atît de dens, cuceritorul volum (subintitulat Autobiografie fără evenimente) a fost scris de-a lungul a zeci de ani şi reuneşte în paginile sale fragmente de proză eseistico-poetică, cu aspect de jurnal intim, ce configurează un discurs aparent discontinuu şi dezarticulat, dar care propune, de fapt, un consistent proiect existenţial, bazat pe o metafizică a abstragerii din real. Scrisă de unul dintre heteronimele lui Pessoa, Bernando Soares (un ins cu o existenţă exterioară mediocră, un oarecare ajutor de contabil din Lisabo-na), cartea se revendică de la o poetică a narcisismului, centrată fiind pe un eu contemplativ şi problematizant deopotrivă. Dezamăgit de exteriorul invariabil nefast, autorul se autoexilează în fascinantele spaţii interioare, ce compun un topos securizant, neconstrîngător şi infinit. În acest tărîm labirintic şi fabulos al sinelui, supremaţia îi aparţine ideii, printr-un transfer continuu dinspre zona afectivului către cea a intelectivului: „N-am existat decît atunci cînd am reuşit să umplu timpul cu gîndire şi conştiinţă“.

 

 

Invizibila spirală a senzaţiilor intelectualizate sfredeleşte necontenit, încercînd să fixeze o identitate de sine acutizată reflexiv, demers fecund şi, în acelaşi timp, iluzoriu pentru cel care se defineşte „un nomad al conştiinţei de sine“. Suspendat între Umanitate şi Dumnezeu, sceptic, însingurat, profund, mizantrop, indignat organic, Bernando Soares perseverează în tehnica detaşării de orice constrîngere sau glorie exterioară, privilegiată fiind senzorialitatea cerebralizată: „Neluînd nimic în serios şi considerînd că nu deţinem în mod sigur altă realitate decît pe cea a senzaţiilor noastre, în ea ne căutăm refugiul şi o explorăm aşa cum am proceda cu vaste ţinuturi necunoscute“. Scriitorul cultivă cu obstinaţie disidenţa faţă de viaţă, iar refuzul permanent de a accepta un sens transcendent sau măcar extrinsec face ca existenţa, în tot ce are ea mai intim, să echivaleze cu o transformare tămăduitoare şi febrilă a fizicului în metafizic, universul interogaţiei ce ia naştere fiind grav, fundamentat pe problematici esenţiale, ontologice, spirituale şi morale.

 

La Pessoa, instinctivul este mai tot timpul subordonat voinţei formatoare, iar senzaţiile sînt transformate în obiect de contemplaţie estetică: „Eu fac peisaje din ceea ce simt. Fac spectacole de senzaţii“. Conţinutul senzaţiilor este perseverent adîncit, se autogenerează, acestea nefiind întrecute decît de comentariul asupra lor, comentariu ce presupune o mişcare centrifugă într-un univers al cărui miez e dat de „libertate“ şi de „vis“, esenţe ontologice învăluite în haina tristă a neliniştii şi a scepticismului. Scrisă de un autor care gîndeşte cu sensibilitatea şi simte cu gîndirea, propunîndu-şi atingerea libertăţii absolute, cartea este un elogiu al interiorităţii, al visului şi al literaturii, care pot compensa precaritatea lumii. Singura soluţie a eului dezabuzat este întoarcerea spre sine ca act de cunoaştere şi de putere. Aceasta este şi ideea esenţială a volumului, Pessoa preamărind forţa interioară a fiinţei autonome, stăpînă pe propriul eu şi care îşi aparţine doar sieşi.

 

 

Însă fascinaţia uimitoare pe care o au textele lui Pessoa asupra cititorului este dată de o anume agresivitate născută din inedite alăturări paradoxale ce lasă impresia că adevărul poate fi aflat, sau cel puţin aproximat, mai cu seamă prin negocierea intervalelor dintre contrarii. Uzînd de propriile-i determinaţii logice, care sfidează stereotipiile gîndirii comune, Pessoa îşi tensionează textele prin jocuri de oglinzi paralele, în care principiile opuse coexistă, ba mai mult, fac posibilă o la fel de surprinzătoare armonie a tensiunii. Astfel, desfăşurarea argumentativă a originalelor şi elegantelor paradoxuri logice te poate convinge destul de uşor că: poţi fi mare fără a fi nimic, a trăi înseamnă, de fapt, a nu şti de tine, realitatea nu e decît un episod al imaginaţiei, a acţiona înseamnă a te odihni, învinge numai cel care nu cîştigă, a convieţui înseamnă a muri, a fi real implică neverosimilitatea, renunţarea este libertate, iar a nu rîvni nimic este putere. Paradoxurile dezvoltate pe marginea visului şi a acţiunii sînt admirabile: „Cel care visează nu-i este superior omului practic din pricină că visul ar fi superior realităţii. Superioritatea visătorului rezultă din faptul că a visa este mai practic decît a trăi şi fiindcă visătorul extrage din viaţă o plăcere mai vastă şi mult mai diversă decît omul de acţiune. Cu alte cuvinte, mai clare şi mai directe: adevăratul om de acţiune este visătorul. [...] Visătorul este, de fapt, un emiţător de bancnote, iar bancnotele emise de el au tot atîta valoare în cetatea spiritului său ca bancnotele din realitate“. Luciditatea şi inconştienţa/inexistenţa se generează reciproc: „Azi sînt atît de lucid de parcă nici n-aş fi“. Sau: „A fi conştient de inconştienţa vieţii este cel mai vechi impozit pus pe inteligenţă“. Sîmburele paradoxal al gîndirii sale face ca profunzimea ideilor să nu fie una cuviincioasă, cuminte, ci să-şi caute mereu locul dincolo de „legi“. Gîndurile lipsite de astîmpăr sar deseori de la o extremă la alta şi, astfel, elogiul interiorităţii îi apare cititorului însoţit de elogiul bogăţiei: „Niciodată nu trebuie să invidiezi bogăţia decît platonic: bogăţia e libertate. Banii sînt frumoşi fiindcă sînt o eliberare. [...] Cei care cumpără întotdeauna lucruri inutile sînt, de fapt, mai înţelepţi decît se consideră – fiindcă îşi cumpără, de fapt, visuri miniaturale“.