OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Instalatia scenica a lui Miguel Gutierrez se aseamana cu ceea ce la inceputul anilor ’80 construia Ilya Kabakov in lucrarea Omul care a zburat in spatiu din apartamentul sau (1981). Identitatea artistica si sociala a lui Kabakov a compilat acelasi tip de materiale ale memorarii: acte, fotografii si alte obiecte ale vietii cotidiene cu inregistrari ale unor intimplari extraordinare si ale unor evenimente si momente din viata personala, precum si texte filozofice.

Punerea tuturor acestor obiecte in spatiu a rezultat in relatii problematice intre ele, acestea apartinind unui univers comun, dar in acelasi timp avind o viata independenta. Kabakov afirma ca este important, in sens formal, sa utilizeze elemente ce au fost inlocuite in minimalism: live speech, continutul uman s.a., iar Gutierrez apeleaza la aceleasi pattern-uri pentru a descrie un alt tip de context social.

Gutierrez retraieste pe scena deziluzia utopiei americane. Subiectul identitatii sale sociale este conflictul intre dorinta unei ordini (chiar utopice) si tinjirea dupa o libertate personala (manifestata sub un aspect autodistructiv). Consumerismul devorator si uniformizarea politically corecta sint mijloace ale descompunerii umane. Personalitatile se pastiseaza la nesfirsit pina la epuizare. in Retrospective Exhibitionist se vorbeste despre contrapunctul oricarei biografii: non-alegerea (atit de prezenta in Pop Art).
Doar asa poate fi inteles spectacolul lui Miguel Gutierrez, ca o lupta pentru pastrarea identitatii si a originalitatii. in acest mod se poate justifica explorarea pasilor sinelui si regresia mecanica propusa de coregraf.
Autoreferentialitatea la un grad ridicat si narcisismul artistic tipic Statelor Unite in perioada postmodernista. Din aceasta era vin si influentele estetice pe care Gutierrez le recunoaste si la care a facut apel atunci cind a primit raspunsuri legate de arta conceptuala, raspunsuri venite din „zona“ Sol LeWitt. Gutierrez se desprinde, insa, de teoriile pe care le „mimeaza“ mai mult sau mai putin serios si-si pastreaza acea distanta pe care o afirma ca importanta atit in relatie cu gindirea, cit si cu propriul corp.

Corpul dansatorului (cu atit mai mult cu cit el este si coregraful) este purtator al unor proprietati fizice si al unor imagini cinetice pe care el insusi le produce si care sint, totodata, subiect al vietilor sale mentale. Ceea ce presupune conventia teatrala este asumarea spectatorului ca asista la o „referinta la altul“: in clipa in care Gutierrez se prezinta publicului si il si pune sa-i repete numele (si asta se intimpla in primele momente ale spectacolului), devine evident faptul ca tot ceea ce vom vedea nu este neaparat adevarat, nu este o fotografie de buletin a artistului, ci este un discurs identitar estetizat, filtrat si intentionat. Gutierrez declara: „Un dans al meu este in mod cert o expresie a eului meu, dar exista ceva eliberator in a sti ca exista o distanta intre mine si acea expresie“. Si ca „nu vreau ca publicul sa plece din sala, dar mai presus de asta cred ca piesa trebuie sa aiba viata ei“.
Retrospective Exhibitionist e un drum distructiv care indica faptul ca nu ne compunem din intervale ale memoriei si ca retrospectia este un drum al pierderii, al descompunerii. Fragmentele sale de univers nu-si cauta unitatea pentru ca au o identitate separata. Ele se inlantuie liniar si cauzal fara sa se caute unele pe altele. Si in final pot apartine oricui dintre cei din sala.
Imaginea care-mi vine in minte in clipa in care ma gindesc la a „respira adinc“ este cea a unui bolovan pe care-l privesc scufundindu-se in apa. Miguel Gutierrez prezinta un spectacol despre caderea in sine cu un dramatism rar intilnit in lipsa patetismului. Cel putin, patetismul lui are alta morfologie si se intrupeaza in alte forme. Este fragil cind urla animalic si mai ales are, paradoxal, un eroism anemic. Kate Bush (Wuthering Heights) este „o tragediana“ atunci cind agreseaza sonor spectatorii prin urlete in loop sau gemete.

Gesturile lui nu au virf, sint fragmentate si cicatrizate: sint fractiuni de miscari „marca“ Jérôme Bel, Xavier Le Roy, Anne Therese de Keersmaeker. El foloseste inceputuri false de miscare, gesturi neterminate, dar imediat recunoscute prin familiaritatea care intervine intre memoria spectatorului si arta coregrafica. O face ridiculizindu-se pe sine si mai putin pe acesti creatori deveniti pop icon-uri ai artei contemporane. El nu le trateaza ca pe influente care si-au spus cuvintul in dezvoltarea lui ca artist, si nici macar nu le ironizeaza pentru a le demonetiza ori trivializa mai mult, desi asa pare la o prima citire. Cind reda o miscare identificabila cu un alt autor, Gutierrez este, culmea, autentic. El face playback sau karaoke (nu e foarte limpede) doar dupa el insusi, iar sensul este cu siguranta cel al unui exercitiu absurd al memorarii. La fel de absurd precum este si produsul societatii contemporane. Discursul sau este mai degraba unul legat de redundanta, de consumerism si de cariera ideilor si a mesajelor culturale.

intregul spectacol se compune din fragmente si din dedublari in sensul in care se construieste din cadre ale memoriei si ale identitatii personale, pe care le proiecteaza in fiecare membru al auditoriului. Fiecare gest este contextualizat, fiecare miscare sau interventie sonora apartine unui timp pe care el il delimiteaza si pe care il inchide. Retrospective Exhibitionist vorbeste despre transmigratia constiintei in corpul multiplicat in etape ale vietii. Fiecare etapa ii contine identitatea reprodusa: Gutierrez este altul decit cel de pe cind facea dans clasic, corpul sau arata altfel, iar in momentul in care-si multiplica imaginea prin mijloace video, nu face decit sa se divida „mitotic“ in prezent si sa-si divida prezentul. La sfirsitul spectacolului, din el nu mai ramine nimic, nimic din portretul pe care si l-a inscenat. Ramine doar un nume dezgolit, „Miguel Gutierrez“, pe care el il pronunta. Este povestea unui viol fals pe care el ni-l permite noua, spectatorilor.