OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rezultatele alegerilor locale vor avea sigur o influenta asupra proiectului BOR de ridicare a Catedralei Mintuirii Neamului in Parcul Carol. Primarul Traian Basescu are astazi un Consiliu General de care nu ar mai avea de ce sa se plinga. Coalitia D.A. controleaza administratia sectorului 4, implicata in seria de acte ilegale care permisesera intiile lovituri de tirnacop in lespezile Mausoleului. Nu exista o cercetare in acest sens, dar toate datele sugereaza ca rasturnarea administratiei PSD din sectorul 4 a fost, intr-o anumita masura, influentata de proiectul care brutaliza acest spatiu iubit de bucuresteni. Opinia imi este, in orice caz, intarita de experienta asistarii riveranilor care s-au impotrivit intentiilor BOR.
Cu atit mai evidenta apare, in acest context, importanta protestelor publice impotriva planurilor ierarhiei BOR si a sustinerii lor de catre aliatul PSD. Probabil, fara plingerile in justitie ale lui Traian Basescu, dar in mod necesar si fara luarea de pozitie a unor voci publice, a organizatiilor profesionale, a uniunilor culturale, a unor grupari civice, Mausoleul din Parcul Carol ar fi fost in acest moment darimat. Doar a fost atit de limpede intentia crearii unei situatii ireversibile si punerea noastra in fata unui fapt implinit. S-a lucrat in graba, obtinindu-se sau eludindu-se aprobari dupa aprobari, in speranta ca santierul va fi fost deschis inainte ca norul de ilegalitati sa cada sub ochiul justitiei.


Manifestul „societatii civile“

Relevanta din multe puncte de vedere a fost si incercarea de mobilizare a opiniei publice pentru sustinerea proiectului. BOR si-a utilizat relatiile din mass-media, a apelat la liderii laicatului ortodox, a utilizat interesele unor arhitecti, a apasat pe pedala de acceleratie a aliatilor din PSD. Avind in vedere mijloacele strategilor BOR, precaritatea vocilor de sustinere constituie o surpriza. Daca BOR a obtinut, fara probleme mari, oprirea unor proiecte legislative, autolimitarea Curtilor de apel in judecarea cazurilor de contencios cu greco-catolicii ori scoaterea clericilor de sub investigatiile CNSAS, iata ca in acest caz a esuat. O demonstratie, mi se pare clara, a cit de strain este proiectul Catedralei de societatea romaneasca.

Doar citeva cuvinte despre comunicatul intitulat pompos „Manifestul societatii civile“, de sustinere a proiectului de amplasare a Catedralei Mintuirii Neamului in Parcul Carol. Cum opozitia la Catedrala se bucura de capital simbolic, grupul „pro“ o fi gasit o provocare tentanta in a intra in competitie pentru eticheta societatii civile. De ce nu au pus semnatarii comunicatul sub umbrela „fidelilor ortodoxiei“ ori a „prietenilor Patriarhului Teoctist“ etc.? O tehnica de subminare simbolica, draga celor care lucreaza in subterane, unde se amesteca afacerile cu banii, afacerile cu politicile si afacerile cu cele sfinte.

Este la fel de adevarat ca societatea civila nu este doar cea democratica si rationala. Daca ii dam termenului un sens suficient de general (legitim totusi), chiar bisericile fac parte din aceste forme de organizare aflate in interstitiul dintre institutia familiei si institutiile statului.
Surprinzator a fost mai curind deficitul de resurse al „civicilor“ fideli BOR. Caci lista celor care au semnat pentru ridicarea Catedralei si amplasarea ei in Parcul Carol, gindita sa infrunte alte liste, respectabile dar „contra“, a aratat o precaritate neprevazuta. Cine si-a asumat manifestul? Declamatori ceausisti, precum Vartan Arachelian. Sau promotori ai subculturii nationalist-ortodoxiste, precum Razvan Codrescu. Apoi, actori culturali cu multe pacate, precum Ilie Badescu ori Gheorghe Buzatu. Despre lupta lui Balaceanu-Stolnici in apararea Sinodului n-ar mai fi de adaugat nimic. Regret doar aparitia lui Dumitru Iuga pe aceasta lista. El nu are nimic cu oportunismul si egoismul celor pe care si i-a acceptat drept colegi. Sint convins ca Iuga nu a vazut gravitatea incalcarii principiilor statului de drept, a competentei profesionale, pericolul pentru intregul sistem de protectie a valorilor istorice, implicite in proiectul „Catedrala in Parcul Carol“.


Atitudinea revistelor de cultura

Interesanta pentru radiografierea lumii in care traim este campania revistelor de cultura. Ori, mai corect, initiativa unei solidarizari a acestora in jurul mizei (si) culturale a prezervarii Parcului si a principiilor aflate in batalie (intiietatea statului de drept, sistemul de protectie a monumentelor istorice s.a.). Semnul participarii la campanie ar fi fost expunerea pe coperta a mesajului „Salvati Parcul Carol. Revistele de cultura se solidarizeaza“, alaturi de profilul Mausoleului amenintat. Singura publicatie care si-a pregatit astfel coperta a fost Observator cultural. Cine stie, poate celelalte au considerat ca o analiza in interiorul publicatiei, fara tenta militanta, ar ajuta mai bine argumentele.

Aceasta interpretare tip benefit of the doubt pare cea mai aproape de adevar in cazul revistei Cultura. Publicatia condusa de Cristian Teodorescu a oferit temei trei pagini generoase, coordonate de Catalin Constantin, in Nr. 7/2004. Sub titlul De la Gradina Filaret la Parcul Carol I, coordonatorul lasa scazuta muzica atitudinii pentru a aduce o informatie bogata si fotografii prin ele insele convingatoare. Autorul se exprima si el in final: „ma gindesc la nefericita biserica a doamnei Chiajna, care sta in ruina din Evul Mediu, linga Bucuresti. Nu ar putea redeveni ea insasi o catedrala?“.

Revista 22 a dedicat un numar dezbaterii, punind pe front page titlul Salvati Parcul Carol, alaturi de imaginea Mausoleului si, ca editorial, un text al Rodicai Culcer cu un titlu prevestitor: Catedrala Mintuirii?. Citez: „Cu un zel demn de epoca lui Nicolae Ceausescu, guvernul Nastase se napusteste acum asupra altui monument, Parcul Carol, unde vrea sa inalte Catedrala Mintuirii Neamului“. Informata, Rodica Culcer a facut o lista a ilegalitatilor fiecarui pas al proiectului si a completat-o cu luarea in discutie a responsabilitatilor BOR: „ne intrebam totusi daca Biserica Ortodoxa nu se considera si ea obligata sa respecte legea“; „Ca si guvernul PSD, BOR s…t manifesta interes doar pentru prelungirea traditiei instituite de fostul dictator“. Iata concluzia: „Inainte de a fi pus in practica, proiectul Catedralei reuseste, asadar, sa demaste intentiile ascunse si defectele atit din tabara politicienilor, cit si din cea a prelatilor. In mod paradoxal, poate fi un bun inceput“.

Dilema veche a fost reprezentata in dezbatere prin textul incisiv semnat de Lucian Mindruta in Nr. 10/19-25 martie 2004. Ce se vede din turnul de veghe al autorului este descris din primul rind: „De atita trai bun, Biserica a luat in greutate. Ultima gaura la curea a venit si s-a dus, pantalonii stau sa crape pe la cusaturi, surtucul nu se mai inchide la nici un nasture“. Punind in contrast opulenta ierarhiei cu insensibilitatea la suferinta oamenilor de rind – oare or fi aflat cei citeva sute de popi, protopopi, diaconi, cintareti in strana de parintii care si-au lasat cei trei copii ai lor in curtea Politiei? –, Lucian Mindruta conchide: „De fapt, Biserica n-are nevoie de o cladire mai mare. Ci de un suflet mai generos in fiecare dintre cladirile mai mici in care isi slujeste turma. Nu trebuie sa strice un parc ca sa ne faca atenti“.

Precizia lui Mindruta contrasteaza insa cu editorialul lui Andrei Plesu din Nr. 15/ 23-29 aprilie. Strategia textului intitulat O dezbatere confuza este tipica pentru Plesu. El imparte pozitiile celor care s-au referit la Catedrala in doua categorii, „desigur eronate“, pe care le supune „judecatii“ sale, menite sa ii puna in valoare interpretarea proprie, expresia vreunui har care se imparte intre oameni cu totul nedemocratic. Si Plesu deplinge ideea Catedralei, din pricina caracterului ei sfidator, a gigantismului, „o boala de care tocmai scapasem“. Stingheritoare i se pare si prestatia purtatorilor de cuvint ai Bisericii: rudimentara, de o necrestineasca brutalitate.
Dar Plesu se arata indispus si de protestele taberei contestatare. De ce nu si-a exprimat acesta impotrivirea cind a fost distrus vechiul Parc Carol? Cheltuielile pentru Catedrala i se par si ele un argument subred. El identifica si motivul mai adinc al insurgentilor: promovarea unei societati secularizate.
Care ar fi solutia descoperita de Andrei Plesu? „Solutia ar fi un referendum“, sustine el.

Nu as trece mai departe fara sa remarc ca multi dintre activii intru salvarea Parcului Carol erau copii sau nu se nascusera atunci cind s-a produs distrugerea „capodoperei de intimitate“ de care vorbeste Plesu. Apoi, este greu de inteles cum ii pot parea cuiva confuze argumentele care cer prezervarea monumentelor istorice, a spatiului verde ori apararea statului de drept. Ce este confuz cind se cere oprirea distrugerii Bucurestiului si ce este neclar in cerinta de a respecta legile tarii? „Solutia“ referendumului este, in plus, cea mai inadecvata dintre toate. Caci, daca o consultare populara – cum a facut Traian Basescu – ori un sondaj au relevanta, in schimb, problemele ridicate de construirea Catedralei pe un teren public depasesc cu totul competenta referendumului. Sa ceri un referendum pentru a infrunta prevederile constitutionale, legislatia specifica, interesele particulare inseamna sa supui principiile si drepturile unui act de justitie populara.

Revista Romania literara, probabil, a considerat subiectul sub nivelul intereselor ei culturale. Nu avem o dezbatere in revista pe acest subiect. „Cronicarul“ publicatiei a facut insa trimitere la disputa, ironizind cumva argumentele care insista asupra separarii statului de biserica.
Las pentru sfirsit referirea la Observator cultural, intrucit, in toata aceasta istorie, are o pozitie aparte. Revista a facut pe tema Catedralei, pur si simplu, militantism cultural. In afara de mesajul Salvati Parcul Carol. Revistele de cultura se solidarizeaza, expus pe coperta, sint de amintit paginile dedicate, numar dupa numar, multelor fatete ale temei. Cine citeste aparitiile din aprilie-mai va gasi o informatie completa asupra istoricului Catedralei si a Parcului Carol, asupra actelor normative menite sa puna in practica proiectul BOR, asupra disputei legislative, asupra atitudinii actorilor implicati in proiect. Dosarul complet, cum s-ar spune. Observatorul cultural a publicat listele de respingere a proiectului Catedralei, comunicatele asociatiilor profesionale in completitudinea lor, articolele Asociatiei Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta, actor principal al mobilizarii opiniei publice.

In Observator cultural s-a elaborat, pe marginea fondului disputei, relatia dintre stat si biserica, locul umanismului secular democratic in societatea moderna.
In revista a fost publicata si o pozitie disidenta. In doua texte lungi, atragatoare prin energia lor stilistica, criticul Valerian Sava a propus o alta lectura pentru tema ridicarii Catedralei, preocupata de nuante, dar plina, de fapt, de certitudini. Pe mine m-a frapat saltul de atitudine al autorului, cind isi invoca preopinentii. In primul sau text („Problema de fond“ si Catedrala Patriarhala, Nr. 219/4-10 mai 2004), Valerian Sava s-a adresat directorului ziarului Adevarul (care i-a si refuzat articolul) pe acest ton: „niciodata n-ati comis un delict de asemenea proportii, atit de subred culturalmente“; „Poate asta este defectul dumneavoastra: nu prea intelegeti exceptiile“; „Acesta fiind sensul urit tras de par pe care il dati, in vulgata dumneavoastra comica, denumirii istorice propuse pentru catedrala de patriarhul Miron Cristea“…

In ce-i priveste pe autorii campaniei puse sub titlul Salvati Parcul Carol, salvati sta-tul de drept!, autorul i-a identificat ca „activisti ai problemei de fond disimulate“, care „si-au putut face un drapaj legislativ ocazional si drapelul unui prozelitism care profita de imprejurarea ca, in societatea noastra civila, dialogul critic nu functioneaza“ (Forma Catedralei si reforma in Biserica, Observator cultural Nr. 224/8-4 iunie 2004). Acesti activisti ar fi autorii „actelor de agitatie caricaturala din cadrul campaniei adverse“ s.a.m.d.
Iata insa cum i se adreseaza domnul Valerian Sava Prea Fericitului Patriarh Teoctist: „V-am «citit» din interiorul «templului», la unele predici duminicale si la alte sfinte prilejuri, incintat fiind de atentia pe care o acordati virtutilor literare ale unor texte sacre si bucuros sa Va fi imputernicit Domnul sa insuflati binecredinciosilor capacitatea de a sesiza «jocul secund» uneori paradoxal al Sfintelor Scripturi si al ceremonialelor aferente, cum ati izbutit memorabil in ultimul Prohod“. In continuare, cu acelasi ton: „am fost fericit din nou sa vad cit de binecuvintat alese Va sint optiunile, avind de-a dreapta si de-a stinga, la slujba Invierii din acest an, ca si in alte dati, pe Preasfintii Episcopi Vicari Patriarhali Sebastian Ilfoveanu si Ambrozie Sinaitul [...] in fruntea celor cinci Preasfinti din preajma Preafericirii Voastre“.

Cu aceasta atitudine il imbratiseaza intelectualul Valerian Sava pe Patriarhul numit de contestatarii sai, din afara si dinauntrul Bisericii, „Patriarhul rosu“; intiistatator al Bisericii, cunoscut pentru ditirambele adresate lui Nicolae Ceausescu, pentru declaratiile facute in favoarea regimului comunist, in timpul calatoriilor sale in lume, cind nega darimarea bisericilor din Bucuresti.
In ce priveste talentul polemic al domnului Sava, acesta se aplica asupra intelectualilor Ion Bogdan Lefter, Dan Petrescu, William Totok, Liviu Antonesei, Daniel Vighi, Dinu Zamfirescu, Ion Zubascu si a altor colegi de-ai lor, pe care i-a vazut sau ghicit in spatele „activismului lor comic, caricatural, delictual, subred culturalmente“.
Iata cit de neta este distinctia dintre regnuri pentru domnul Sava. Nu as privi-o neaparat negativ. Ea ne atrage atentia ca atitudinea oamenilor de cultura si a revistelor culturale ca institutii fata de tema Catedralei menite sa mintuiasca neamul de pacatele sale multe deseneaza cu linii foarte groase frontierele dintre diferitele categorii intelectuale. Traim intr-o epoca a disputelor culturale radicale. Ce ar fi rau in asta?