OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-am gindit sa aleg tema aceasta pentru intilnirea de la Bucuresti a grupului Café Europa in primul rind pentru ca ea ma preocupa de multa vreme. Am scris multe articole si chiar si o cartulie despre ea, aparuta la finele lui 1999 la Editura Paralela 45. Sustineam acolo intr-o serie de eseuri ca voiajele mele de cercetare din anii ’90 prin tarile Europei de Est m-au facut sa realizez ca postmodernismul, ca teorie estetica si practica artistica, a avut o difuzare neasteptata, desi foarte diferita, in tarile acestei regiuni, in ciuda inchiderii comuniste.

Dupa cum se stie, postmodernismul a insemnat in Occident – si in unele locuri mai inseamna – o larga dezbatere filozofica si estetica in jurul modernitatii in societate si a modernismului in cultura, o vasta actiune teoretica si de praxis artistic de a demonta, critica si eventual reformula ideologia predominant modernista din ultimii o suta de ani, dar mai ales din ultima jumatate de secol. Pe scurt, postmodernismul ar reprezenta o stare de spirit si o atitudine culturala in care cele mai importante tinte ar fi provocarea, subminarea si eventual depasirea oricarui fel de fanatism ideologic, de maximalism politic ori de monolitism cultural, mostenite in forme variate de la Iluminism si pina in prezent. Cu alte cuvinte, postmodernismul pune in lumina o noua constiinta a falsitatii oricarei teorii „totale“ din orice domeniu social de activitate, fie el filozofic, politic, cultural, artistic etc. In consecinta, el ar umari (re)descoperirea si impartasirea larga a ideilor de pluralism si diversitate, de complementaritate a optiunilor culturale si de toleranta spirituala.
Se stie insa mai putin ca postmodernismul – dupa ce a devenit o „tema fierbinte“ in Statele Unite si in alte medii culturale occidentale la sfirsitul anilor ’70 si inceputul anilor ’80 – a devenit un fenomen de proportii internationale care s-a manifestat in regiuni variate ale globului precum America de Sud, Europa de Est sau Asia, unde el a primit conotatii culturale si socio-politice specifice, asa dupa cum volume colective academice si numeroase studii individuale publicate in anii mai recenti o atesta din plin.

Am descoperit si eu, in timpul calatoriilor mele de studiu si cu diferite ocazii, ca acelasi postmodernism a devenit o tema de interes si o dezbatere culturala si in tarile Europei de Est din anii ’80 si apoi din anii ’90. Din cercetarile facute, mi s-a parut a decela multe asemanari in practica artistica (vezi neo-expresionismul in plastica sau literatura de tip „optzecist“ etc.) dar si anumite diferente de pozitionare teoretica fata de Vest, datorita contextului politic comunist si imediat postcomunist, care a facut ca postmodernismul sa capete valente insidios subversive si alternative la discursul cultural oficial, aflat in faza de colaps.
Mi s-a parut pasionant sa aflu care mai e „gustul“, „parfumul“ acestui mod de a ataca estetic realitatea, dupa zece ani de la schimbarea regimului politic al zonei estice, dupa aproape douazeci de ani de la primele sale manifestari, si dupa ce in viata mea si a prietenilor mei literati de pe alte meridiane s-au petrecut atitea evenimente care probabil ne-au modificat existential si ne-au nuantat diferit optiunile culturale si gusturile artistice.

Cei invitati sint citiva dintre membrii clubului literar Café Europa, infiintat in 1997 de numai patru scriitori (K. Czyzewski, A. Debeljak, Ch. Merrill, M. Carneci), care are o forma de existenta nomada, intrucit se constituie din cind in cind, ici si colo, in diferite orase europene, unde au loc intilniri publice in jurul unei teme, acompaniate de lecturi si prestatii artistice de forme diverse, la care sint invitati si scriitori autohtoni. Pina acum Café Europa s-a intilnit la Cracovia, Stockholm, Poznan, Amsterdam, Varsovia, si, iata acum, la Bucuresti.
In ambianta destinsa si informala de la CIAC (Centrul International pentru Arta Contemporana), care a fost gazda manifestarii (posibila datorita sponsorizarii primite de la Open Society Cultural Link prin fundatia Concept din Bucuresti), discutiile au fost la rindul lor libere si destinse, plecind de la „papers“-urile citite sau numai rezumate de fiecare participant.

Scriitorii romani – de la Carmen Musat la Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Gheorghe Craciun si M. Carneci – au comentat si exemplificat felul in care postmodernismul a fost inteles si utilizat in Romania, subliniind, dintre diversele unghiuri posibile, tocmai dimensiunea alternativa, discret anti-oficiala sau indirect subversiva, pe care formele sale de manifestare artistica sau teoretica au capatat-o si au jucat-o intr-un context politic specific.
Aceasta perspectiva, confirmata si de sirbul Mileta Prodanovi´c, li s-a parut atractiva si provocatoare invitatilor occidentali. Am inteles din discutii ca, inainte de a auzi argumentele esticilor, unora dintre ei postmodernismul li se paruse o tema snoaba si pretentioasa, care nu avusese asupra lor un impact prea puternic, pentru ca o considerasera fie ca o discutie prea teoretica, prea abstracta, fie ca pe un curent artistic la moda, fara priza la realitate, si venit pe o „detestabila“ filiera americana.

Dramaturgul englez Peter Jukes si eseistul polonez Krzysztof Czyzewski au obiectat impotriva tendintei postmodernismului de a supraevalua esteticul in defavoarea eticului si de a eluda angajarea in real. Romancierul si cineastul de origine bosniaca Antonje Zalica a subliniat si el irelevanta unor caracteristici ale postmodernismului precum indecidabilitatea si detasarea pentru oamenii (de cultura sau nu) dintr-o zona atit de expusa precum Balcanii. Aceasta perspectiva a fost ilustrata si de poetul si jurnalistul de razboi Christopher Merrill, autorul unei cartii despre razboaiele din ex-Iugoslavia care s-a bucurat de mult succes in Statele Unite in ultimii doi ani. Mai tinarul nuvelist si jurnalist Chris Keulemans din Amsterdam a comentat aerul „trecut“ al postmodernismului pentru generatia sa, termenul aducindu-i aminte de discutiile teoretice pasionante din anii ’80 la care el asista de pe margini si care i-au fost resuscitate cu folos de actuala dezbatere.

Ideea ca postmodernismul e deja un fenomen al trecutului foarte recent a parut sa pluteasca in aerul intilnirii, desi un text al criticului de origine romana Christian Moraru, text care a circulat in fotocopii printre invitati, dadea seama despre felul in care lumea academica americana continua sa utilizeze cu folos termenul in analizele literare curente. La fel, David Antin, un cunoscut teoretician al postmodernismului poetic american al anilor ’70-’80 si un spectaculos „poet-performer“, a convins audienta ca acest concept (in general blamat mai ales de neprofesionisti si de „urechisti“) defineste o miscare artistica vie si inca productiva, daca dam la o parte zidurile prea intelectuale ori prea jurnalistice ridicate de tonele de publicatii din jurul sau. In acest sens, el a facut distinctii interesante si utile intre experienta postmoderna, arta postmoderna si teoria postmoderna. Si si-a ilustrat pozitia si practic cind, in a doua seara a colocviului, s-a „produs“ oral cu un poem improvizat dedicat aceluiasi subiect si capitalei Bucurestiului, in cadrul unei serate literare de la Muzeul Literaturii Romane.

Probabil ca, in afara discutiilor pasionante de pina la ora doua noaptea din fiecare zi a colocviului, tocmai acea serata a fost ilustrarea cea mai vie si mai convingatoare a ceea ce ar putea sa fie „gustul“, „parfumul“ unui concept ca postmodernismul – la urma urmei un concept relativ si istoric ca toate conceptele – pentru o mina de oameni care il traiesc creativ, personal. Caci „aroma“ lui s-a degajat din felul in care s-a alcatuit parca de la sine „meniul“ acelei serate – in care fiecare participant a fost pus in situatia de a-l prezenta spontan pe un alt participant, a vorbit despre Café Europa si a citit ceva din scrierile sale. Tocmai din felul lor de a fi impreuna in prezent, in moment – cu mare deschidere launtrica si cu respect fata de individualitatea unica a fiecaruia, fara prezumtii de superioritate de vreun fel si fara spirit agresiv de concurenta, intr-o emulatie fireasca si sensibila a diferentelor de formatie si de virsta, de vederi politice si de optiuni culturale – ceva din „aerul“ a ceea ce postmodernismul ar putea sa continue sa insemne pozitiv – ca experienta umana si spirituala a cautarii unei unitati trans-individuale si trans-culturale, de dincolo de pulverizarea culturilor, credintelor, limbajelor – s-a intrupat pentru o clipa si la Bucuresti.