OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In mod paradoxal, in cronica mea pariziana de astazi am ales sa va vorbesc, mai degraba decit despre, sa zicem, ultimele „succese“ ale teatrului de bulevard francez, despre doua spectacole venite din Rusia, care au adus o anume nuanta de exotism si parfum slav pentru publicul francez, mai novice in ale dictaturii si in umor absurd, dar care pot implica si interesa cu totul altfel publicul roman, partas pina nu demult al unor experiente istorice comune.

Am regrupat aici doua cronici, difuzate pe postul in limba romana al RFI-ului, in februarie trecut, in marginea unui festival de teatru, Le Standard idéal, aflat la cea de-a IV-a editie, fapt ce marturisteste deja o traditie pe cale sa se instaleze, si alte citeva reflectii, la inceputul acestei veri, despre un spectacol, agreabil, distractiv, dar care are meritul, poate, de a ne ajuta sa „respiram“ si sa supravietuim cu un dram de voiosie intr-o lume situata undeva intre Dostoievski si Ilf si Petrov.

Viata si destin sau tragica ironie a unui standard ideal
Le Standard idéal, desfasurat la Maison de la Culture de la Bobigny, „banlieue“ din „centura rosie“1 a Parisului, intre 4 si 25 februarie 2007, e un festival de teatru cu teza, un festival angajat, sau pur si simplu un festival sensibil la ritmul timpului: in traducere, un festival ce inscrie teatrul in istoria contemporana, rascolind cenusa unor amintiri recente sau indepartate, un teatru ce detesta indiferenta si unde pasiunile, ideile se confrunta violente, fara menajamente. Uitam prea repede, par sa spuna creatorii invitati, cu precadere din Europa de Rasarit, de la rusul Lev Dodin la neamtul Frank Castorf sau tinarul lor coleg, maghiarul Arpad Schilling. Ce spun astazi noilor generatii nume ca Stalin, Hitler, o generatie ce a traversat cu hopuri societatea postcomunista, alunecind cu rapiditate spre o societate de consum frenetica? Nu am ingropat oare prea repede un trecut monstruos, idealizat de o nostalgie construita pe ignoranta si indiferenta? De la aceasta constatare a plecat regizorul Lev Dodin, nascut in Siberia in 1944 si care traieste si lucreaza la Sankt Petersburg. Cred ca publicul roman a putut vedea un alt spectacol al sau, Cevengur, adaptare dupa romanul lui Andrei Platonov. Lucrind cu actorii sai, studenti la Academia de Teatru, Dodin s-a confruntat, spre uimirea sa, cu totala ignoranta a unui trecut relativ recent, mai mult chiar, cu o anume nostalgie fata de figura „tatucului“ Stalin si a epocii sale. Si atunci, in fata acestei transfigurari neasteptate, a hotarit sa monteze romanul lui Vassili Grosman, Viata si destin.

Scris in anii ’60 ai dezghetului in literatura poststalinista, dar care a razbit cu greu la lumina tiparului, tradus fiind in Occident in anii ’80, Viata si destin este un roman-fluviu, asa cum numai scriitori rusi, nascuti din „mantaua“ unui Tolstoi si al sau Razboi si pace, stiu sa scrie. O fresca epica gigantica, peste 800 de pagini, centrata pe batalia de la Stalingrad – unde apare in deruta si nimicita o baterie de artileristi romani, pe care rusii ii injura de mama, detaliu ce m-a facut sa tresar in fotoliul meu de spectator civilizat, dar ce vreti, soldatii vorbesc si ei cum pot sau à la guerre comme à la guerre – si care urmareste destinul unei familii, mai multe personaje prinse in menghina dictaturii staliniste si apoi in cea a razboiului. Adaptarea scenica, ampla si polifonica – spectacolul dureaza aproape patru ore – alege destinul familiei Strum, un fizician rus, de origine evreu, si de aici interesul se deplaseaza pe problema antisemitismului in formele sale cele mai violente, sub Stalin sau in lagarele de concentrare naziste. Pinza de fond e insa teribila epoca stalinista – al carei refren caricatural ramine, pentru cei ce-si mai amintesc, Suliko, celebrul cintec de dragoste georgian ce-l induiosa teribil pe generalissimul Stalin.

Spectacolul e puternic, plin de forta si avanseaza ca un tavalug. Regizorul izoleaza in mijlocul acestui tumult un moment de dialog aproape dostoievskian, despre puterea Raului, intre un ofiter nazist ce se pretinde filozof si un comisar politic sovietic, si culmineaza aducindu-i fata in fata pe Stalin si Hitler, comunismul ca oglinda simetrica a nazismului. M-au jenat insa citeva momente unde tragicul atinge melodrama plingareata, ca in scrisoarea mamei, sau tonul isteric al unor personaje feminine, dar totul, repet, avanseaza puternic, fara ragaz, oroarea se acumuleaza necrutatoare, citeva note de umor grotesc ne permit din cind in cind sa rasuflam, si scena finala, un soi de apoteoza tragica a corpurilor sacrificate in camerele de gazare de la Auschwitz, se imprima cu o forta tulburatoare. Lev Dodin a stiut sa sublinieze in spectacol una din liniile de forta ale romanului: faptul ca nu ne dam seama, de fapt, daca ne gasim intr-un lagar nazist sau intr-un gulag sovietic. Grupul prizonierilor este acelasi, trecind de la un lagar la altul, scena e divizata in doua de un fileu de volei, ca un teren de sport, se schimba doar uniformele si cuvintele, pe aceleasi acorduri ale serenadei lui Schubert, deturnata ca o ultima si abominabila sfidare. Alibiul cultural imbraca aici note de o nimicitoare ironie...

Pur si simplu o familie sau tandrul infern al cotidianului
Un afis colorat, citeva mutre pline de haz, schimonosite spre ris, iata imaginea „familiei“ pe care artistii rusi de la Licedei au prezentat-o intre 10 mai si 28 iunie pe scena de la Rond Point des Champs Elysées.
Licedei, primul teatru rus de clovni si de mima, creat acum aproape 40 de ani la Sankt Petersburg, pe atunci inca Leningrad, este un teatru nascut la frontierele instabile dintre teatru si arta circului. Nu e pentru prima oara cind prestigioasa scena a Teatrului de la Rond Point, teatru in care mai bintuie inca umbrele unui Jean-Louis Barrault sau ale unei Madeleine Renaud, nu este, asadar, pentru prima oara cind aceasta ilustra scena, cu un public mai degraba burghez si asezata intr-unul dintre cele mai elegante cartiere pariziene, gazduieste un spectacol venit din lumea invecinata circului. Ma gindesc aici la Simfonia Carabusului/La Symphonie du hanneton, de James Thierrée, nepot al lui Charlie Chaplin, spectacol absolut delirant, jucat aici, si a care a fost distins in 2006 cu mai multe premii Molière. Rusii de la Licedei au venit cu o intreaga „familie“, titlul spectacolului lor fiind Semianyki, sau membrii familiei, semia, o dezlantuire de o voiosie contagioasa, dar si de o cruzime inocenta, impinsa pina la grotesc si delir suprarealist. Fondat in 1968 de un tinar clovn, Slava Polunin, Teatrul Licedei este astazi la cea de-a doua generatie de artisti, una dintre ultimele promotii iesite din scoala de circ creata de Polunin in cadrul Academiei teatrale din Sankt Petersburg. Daca circul rus, cu celebrul sau Circ din Moscova, acrobatii, animale dresate etc., isi are titlurile sale de noblete, coduri artistice bine stabilite, scoala din care au iesit cei de la Licedei poate fi mai degraba legata de noua traditie a circului modern, realizind o fuziune a mai multor genuri artistice – teatru, dans, cabaret – si unde spectacolele, create pe baza unor improvizatii colective, sint organizate pe o tema centrala, in jurul careia se acumuleaza gagurile sau momentele scenice.

Fara sa fie un teatru dizident, Licedei deranja in fosta Uniune Sovietica, caci era departe de a flata puterea si, mai ales, era impregnat de cultura occidentala, de melodii la moda, si taxat astfel de cosmopolitism sau extravaganta ideologica, virtuti fatale sub regimurile comuniste, de la Moscova la Bucuresti, dupa cite imi amintesc din experienta mea personala.
„I’m just a gigolo“/„Nu sint decit un gigolo“, banda originala, de o senzualitate „canaille“, cintata de Louis Prima, si pe care publicul francez o recunoaste cu o evidenta placere si complicitate, este unul din laitmotivele ce strabat spectacolul, fiind legat de personajul Tatalui. Subiectul este asadar familia, ce se intimpla, ce se urzeste, ce izbucneste si se reconciliaza in aceasta familie mic-burgheza tipica, sa zicem, intr-o societate rusa sau occidentala contemporana, unde tatal e betiv, mama – vesnic insarcinata, cu al cincilea copil pe drum, si cele patru odrasle, imposibile, galagioase si neastimparate, punind vesnic la cale uciderea tatalui, dupa vechea logica freudiana.

Personajul mamei, interpretat de Olga Eliseeva, o tinara actrita de un simt comic absolut irezistibil, in prag sa nasca, e cea care spala si calca rufe, face de mincare, tricoteaza, leagana pruncii fara ragaz, si care totusi nu renunta la puterea ei de seductie asupra betivului ei de sot sau chiar a spectatorilor din sala. Dupa una din nenumaratele ei crize, familia se impaca si cuplul pleaca la plimbare, acompaniat de vocea lui Jean Gabin, ce cinta in 1936, intr-un celebru film din vremea Frontului Popular, La Belle Equipe, „Quand on se promène au bord de l’eau“/ „Cind ne plimbam pe malul apei“... Gagurile abunda, inventive, explozive, facind sa participe sala, mereu tachinata, zgindarita, provocata, spectatorii pot fi antrenati pe scena, si in acest caz sint singurii autorizati sa prinda glas – caci pentru clovnii nostri superinventivi orice vorba e inutila. Invitat sa raspunda la telefon, un spectator oarecare e obligat astfel sa se adreseze salii careia ii va transmite ordine fanteziste, spre marea veselie a celorlalti spectatori. Si, ca intr-un mare bal popular, familia reconciliata, in jurul nou-nascutului, arunca spre sala confetti si lungi serpentine de hirtie imaculata, serpentine ce inunda sala, reunita astfel cu scena in acelasi spatiu de vesela nebunie colectiva, acoperit de o zapada ireala de carnaval.
_____________
1. Termenul de „ceinture rouge“ defineste municipalitatile comuniste ce inconjoara Parisul si care au practicat multa vreme o politica culturala de calitate. In ultimii ani, scaderea influentei Partidului Comunist Francez in peisajul politic actual, dar si noile personalitati de la directia acestor case de cultura sau teatre, au permis in continuare un repertoriu de calitate, fara nici o implicatie politica directa a municipalitatilor respective.