„Partea de patrie“ a lui Norman Manea

Norman Manea - Curierul de Est; Sertarele exilului

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Norman Manea este un scriitor incomod. Nu prin vreun discurs scăpărător-retoric, abraziv, scrîșnitor sau brutal-amenințător, ci prin forța de a rămîne fidel propriilor idei, de a respinge nepăsarea, de a pune în discuție – nuanțat, cu calm, cu eleganță și aparentă detașare – probleme delicate. În cazul său, simțul realității se profilează în idei nedecolorate în spatele unor perdele de cețuri înalt metafizice, care să lase loc confuziei și să legitimeze reversul, chiar dacă adevărul este prins, uneori, prin porți doar întredeschise.

Norman Manea, Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, Editura Polirom, Iași, 2010, 368 p.

Norman Manea, Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Editura Polirom, Iași, 2008, 520 p.

Indiferent că scrie proză sau eseistică, Norman Manea este tipul de scriitor pentru care „implicarea în istoria națiunii din care faci parte“, odată cu „înțelegerea și asumarea acestei istorii“ nu reprezintă o chestiune volitivă exterioară, ci o nevoie lăuntrică, incontrolabilă. „De ce, pentru ce, cu ce folos?“, se întreabă autorul în recentul volum Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, în paginile căruia sînt reunite convorbiri purtate între anii 1999 și 2010. Consecințele apăsătoare și dureroase ale acestei implicări în viața cetății, cu sau fără voia locuitorilor ei, îi sînt prea bine cunoscute lui Norman Manea. Ca, de altfel, și posibila gratuitate a eforturilor sale: „Știu că nu voi schimba lumea, că argumentele nu vor fi ascultate, că voi fi rănit de imaginea caricaturală care mă înlocuiește“. Și, totuși, de unde insistența de a nu-și „îngriji senin grădina de la Bard College“, mulțumit de distanța care-l separă de interminabilele probleme? Scriitorul însuși oferă, pe parcursul cărții, cîteva dintre aceste răspunsuri: refuzul indiferenței incompatibile cu propria-i structură sufletească, „instinctiva și puerila îndîrjire de a rămîne «moralicește viu» (tocmai) prin imprudență și nestăpînire“, nevoia de a-și rămîne fidel sieși sau legătura ombilicală dintre ființa sa intimă și România.

România personală

În acest punct, însă, nu se poate vorbi despre o Românie generală, căci scriitorul face o distincție între România oficială (a trecutului, dar și a prezentului), care l-a respins etnic, social-politic și cultural, și România personală, purtată cu sine pretutindeni. La un capăt de pod, Autoritatea de stat, politică și literară a țării, iar pe celălalt mal, „partea mea de patrie“, prelungită în marea sa slăbiciune „limba română, refugiată în America“. De o parte, o Românie a Holocaustului, a antisemitismului (trecut și prezent), a comunismului, a ignorării oficiale – și aici emblematice ar fi dorința lui Antonescu de a-l extermina, a lui Ceaușescu de a-l alunga, ignorarea contemporană de către o parte semnificativă a autorității literare – un Festival de Literatură de la Neptun la care Norman Manea nu a fost invitat niciodată, prestigioase premii primite în străinătate la care oficialii români lipsesc (la decernarea Premiului Médicis, la Paris, în 2006, de exemplu) sau atunci cînd își fac apariția, îl trec cu vederea, așa cum s-a întîmplat în 2009, cînd ambasadorul Teodor Baconsky nu s-a apropiat să-l felicite pentru primirea Premiului literar al Fundației Iudaismului Francez... De cealaltă parte, Bucovina, părinții, bunicii și străbunicii, copilăria, prietenii, rudele, profesorii, orașul natal și pădurea, emoțiile și frustrările pubertății, „cornul nocturn al iubirii“, cărțile mari ale literaturii citite aici, prima carte publicată aici...

Înaintînd pe firul relației cu țara, plecînd de la titlul celei de-a patra părți a volumuluiÎntoarcerea huliganului – „A doua întoarcere (Posteritatea)“, Norman Manea îi descrie lui Edward Kanterian senzațiile ciudate care l-au încercat la a doua vizită în România, în 1997: „Termenul (posteritatea, n.m.) are o încărcătură ironică, dar exprimă, realmente, felul cum m-am simțit în această întoarcere. Un strigoi, o fantomă, într-un loc unde nu mai exist, nu sînt necesar, dacă am fost vreodată. Mă plimbam prin București, Cluj, Suceava, ca un strigoi, așa mă simțeam. [...] asistam la spectacolul de după moartea mea. Un privilegiu. Șansa de a te întoarce, după ce ai murit, în locurile biografiei“.

O lectură profitabilă a Curierului de Est se poate face în prelungirea volumuluiSertarele Exilului. Dialog cu Leon Volovici, întrucît întrebările lui Edward Kanterian și răspunsurile lui Norman Manea readuc în discuție și dezvoltă, prin nuanțări și actualizări, o multitudine de probleme mai vechi sau mai noi, menținînd, în același timp, „ritmul interogației de sine“: fațetele exilului, paradoxurile identității, limitele democrației, holocaust, antisemitism, comunism, islamism, marxism-iudaism, arta ca formă de răzvrătire, raportul dintre estetic și etic, tema supraviețuiriii, scrisul ca răscumpărare și ca motiv de speranță, rolul intelectualilor în societate, dar și fascinația acestora pentru existența imediată, efectele negative ale globalizării, relația personală cu România, Germania și America, imperativul memoriei, complexul „Norman Manea“ în lumea literară românească.

Toate acestea sînt prinse în plasa delicată, țesută an de an în jurul identității, al propriei identități, fragile. Nu vorbim doar despre o identitate civilă, etnică, vizată, de altfel, în multe dintre rîndurile scrise de Norman Manea de-a lungul anilor, ci mai ales despre o identitate a eului profund, care nu se poate căuta și revendica decît prin mobilizarea memoriei ce devine un criteriu al identității individuale, dar și colective, transformîndu-se astfel și într-un punct de sprijin al viitorului. De aici nevoia de a înțelege și capacitatea de a tolera, cuvintele de bază în acest univers existențial și reflexiv al lui Norman Manea.

Se remarcă, și în interviurile cu Leon Volovici, și în cele cu Edward Kanterian, pledoaria lui Norman Manea pentru „o cultură a memoriei publice“, căci istoria propriei vieți nu poate fi decupată din marea istorie, iar amnezia nu poate sluji decît manipulării, imposturii și înmormîntării trecutului. Cu atît mai mult cu cît istoria, în dimensiunea ei tragică, a izbit crunt și repetat intimitatea profundă a scriitorului, rezultatul devenind un melanj foarte dens de istorie publică și existență privată. Pentru aflarea unei identități, nu doar civile și literare, ci și ca sine conștient de el însuși, pentru a urmări traseul, dezvoltarea acestei identități cu toate variațiile existențiale implicate, Norman Manea „nu se poate lipsi de interogație. Asupra rostului existenței, asupra modului de a trăi între bine și rău“, așa cum preciza în volumul din 2008, căci, completează acum, „a suporta mai mult înseamnă a accepta prea mult și a deveni un altul“. Plecînd de la această idee a obligației de a nu uita trecutul ca să nu orbecăim în viitor, Norman Manea consideră că „toate țările ar trebui să aibă nu numai monumente ale eroilor, ci și monumente ale rușinii și vinovăției“.

Norman Manea vorbește despre multe dintre problemele delicate care au agitat și continuă să frămînte, în diverse forme, spațiul intelectual și politic. Multe pagini au în centrul lor polemica, sonoră sau mocnită, cu Nicolae Manolescu, nuanțele antisemitismului lui Mircea Eliade și al lui Paul Goma (dar și lipsa de interes a Statului român față de el), incapacitatea de a ne confrunta onest cu trecutul totalitar, limitele rapoartelor asupra Holocaustului și comunismului. Dezamăgitoare îi par dezbaterile care se transformă în campanii de asmuțire asupra adversarului, luciditatea derapînd rapid în pasionalitate, voioșie golănească și în mahalagism naționalist. Nu pierde din vedere nici tendința lui Sorin Lavric de a spăla obrazul Legiunii, nici formele corupției româneaști, nici lipsa noastră de consecvență. Sînt clarificate și semnificațiile primirii tardive a distincției prezidențiale românești, după Premiul Médicis și după primirea României în UE... Sentimentele sînt tulburi, căci gestul e, în definitiv, doar un răspuns local la un eveniment extern, „un gest convențional și tardiv“. Multe pagini îi sînt dedicate lui Celan, de care îl leagă specificul sensibilității și „rana Transnistria“, acesta integrîndu-se natural într-o bine cunoscută familie de spirite dragi lui Norman Manea – Svevo, Llosa, Thomas Mann, Kafka, Fundoianu. Dosarul incomplet de la Securitate și diferența dintre turnătorii veseli și cei zeloși reprezintă un alt punct nevralgic, deoarece: „Dezbaterea din România nu a mers niciodată la esența macabră a sistemului, nu a analizat situația reală a supușilor statului totalitar, proprietarul a toate, inclusiv proprietarul supușilor. Dezbaterea a fost adesea manipulată politic și conjunctural, ba chiar pentru interese personale imediate. Nu pentru înțelegerea mai profundă a trecutului și salubrizarea prezentului, pentru dialog și adevăr, pentru o mai firească și civilizată conviețuire, nici pentru mîntuirea păcătoșilor și pedepsirea adevăraților vinovați“.

E adusă în discuție și controversata problemă a icoanelor în școli, nu numai în România, ci și în alte state, dar și „simplificarea“ sistemului de învățămînt universitar prin Convenția de la Bologna: „Nu se merge spre ce am visat noi, se merge spre ceva tot mai simplu, mai practic... Regret? Regret! Înțeleg? Înțeleg! Tolerez? Tolerez! Este o cale de evoluție nu neapărat pozitivă...dar rezultatul unei evoluții sociale de neoprit, pe un traseu fără întoarcere“. Regretă faptul că în America dezbaterea publică este absentă din forul public, constată, ferindu-se să judece explicit, dispariția intelectualului ca instanță morală a națiunii și înlocuirea acestuia cu crainici de televiziune sau cu pop staruri. Privește cu dezamăgire și pesimism „declinul cultural“ și vacarmul universal în care trăim și în care vocile cu adevărat importante nu se mai aud: „Eu nu văd în momentul ăsta un mod de a trezi lumea la o nouă acțiune politică, culturală, de educație“.

Exigența măsurată, înțeleaptă

Norman Manea optează ferm pentru disocierea opțiunilor politice de receptarea estetică a operei literare – e cazul unor Eliade, Goma, Ion Barbu, Cioran. Simpatia față de acesta din urmă are ca substrat tot conștiința civică: „oroarea sa de clișeu. Solitudinea iconoclastă, sarcasmul și severitatea scîrbită cu care își judecă conaționalii și propriile carențe – comparate cu romantismul găunos și adesea agresiv al patrioților și patriotarzilor hipnotizați de mitologizarea Națiunii și în contrast cu ieftina megalomanie a geniilor locale. Un insurgent deparazitant, mizantrop care înfruntă biata noastră efemeritate, umflată de iluzii și giumbușlucuri, vanitate și zădărnicie. Cioran este o cură de bun-simț cinic și sfidător care oferă, cu generozitate, veninul care să te trezească la realitate“. Totuși, principiul etic nu poate fi lăsat în paragină: „De talente, România n-a dus lipsă niciodată. Caracterele au fost problema“, afirma Norman Manea, pe cît de limpede, pe atît de mustrător, într-un dialog cu Leon Volovici.

La rîndul său, Norman Manea este o cură de înțelegere nuanțată a situațiilor complexe, de exprimare elegantă, chiar și atunci cînd are statutul de „asediat“. În schimburile de păreri se simte constant tensiunea provenită din contradicția între ce trăim și ceea ce ar dori Norman Manea să trăim, dar condamnările sale nu sînt automate și vehemente, iar absolvirile nu sînt patetice. Exigența sa este una măsurată, înțeleaptă, tonul nicicînd excesiv, contrariind clișeele vehemenței în susținerea propriei cauze. Însă impactul, paradoxal, poate fi unul violent, iar scriitorul resimțit ca incomod.