„Partea frumoasă a fost să-l contrazic pe Stalin“

Interviu cu Bogdan GÎRBOVAN

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Seria de fotografii 10/1 din 2008 este cea mai cunoscută. Nu te-ai săturat de ea?

Nu, nu cred.

Dar cum ţi-a venit ideea asta? Ai fotografiat 10 etaje de garsoniere suprapuse, pe acelaşi tronson, din acelaşi unghi…

Iniţial, nu ştiam că voi fotografia 10 etaje, aveam doar un oarecare interes pentru interioare. Am început prin a face teste la mine-n casă, mi-a luat două luni, fotografii alb-negru, numai cu camera mea. Aş face un dosar cu ele…

Postum…

Da, da, postum. Şi aveam probleme cu perspectiva, pentru că foloseam un obiectiv angular, ca să prind cît mai mult din cameră, iar spaţiul era mic… Trebuia să privesc perpendicular pe cadru şi nu ştiam cum să procedez. Aşa că, două luni, am testat. În mapa de admitere la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti, am avut fotografii cu interioare, făceam un fel de antropologie spaţială. Şi, neavînd nici un concept, am pornit de la becuri… Mi se părea fascinantă lipsa lustrelor, era doar o sîrmă şi dulia… şi de fiecare dată cînd vedeam o nouă cameră, mă opream la ce era identic, mă agăţam de bec. După aceea, în timp ce mă documentam pentru proiectul „10/1“, am dat peste restul informaţiilor şi peste povestea cu Stalin.

Şi dacă nu convingeai pe cineva de la un etaj să stea la poză?

Erau destul de domestici. Dacă nu reuşeam să-i conving, prezentam seria fără etajul respectiv. Aveam cîte o povestioară pentru fiecare etaj, aşa că aş fi înlocuit fotografia cu o poveste. Spre exemplu. personajul de la etajul 6 nu a vrut să apară cu faţa. Mi-a spus că-i persoană publică, iar lucrul acesta mi s-a părut interesant, introducea o stare de ambiguu în fotografie. Administratorul blocului, care apare în fotografia de la etajul 3, priveşte către zid, nu se uită în obiectiv.

I se părea că se înjoseşte cumva. O fi ca în mitul acela cu indienii, în care, dacă te uiţi în cameră, îţi fură sufletul…

Dar în ce a constat documentarea pentru proiect?

Am urmărit, în primul rînd, partea arhitecturală a Bucureştiului, arhitectura urbană şi industrială din anii ’60-’70, despre care cu toţii ştim că-i făcută cu mîna stîngă. Bine, în perioada comunistă cam toate erau făcute cu mîna stîngă… că erau de stînga… Tot atunci mi-a venit ideea să introduc în serie şi planul cadastral.

În ce perioadă e construit blocul tău?

În ’66-’67, cică ar fi un bloc construit pentru Armată. Ştiu povestea de la cei din bloc, sînt unii care s-au mutat în el chiar atunci. Cum aţi văzut, mulţi sînt în vîrstă acum. M-am dus la o vecină de jos, cu o problemă tehnică, mă rugase să-i ung uşile. Atunci am văzut că şi garsoniera ei avea aceeaşi structură. Iniţial, nu mă gîndisem că întreg tronsonul median ar fi exclusiv cu garsoniere. I-am propus să o fotografiez, i-am spus că mi-ar plăcea să-mi fotografiez toţi vecinii. După aceea m-am dus la 8 – acelaşi spaţiu. 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, acelaşi spaţiu… Şi-atunci, m-am întrebat: dar ce e diferit? Garsonierele reflectă foarte bine personalitatea fiecăruia. Doamna de la 1 e pensionară acum, dar pe vremuri era graficiană de bancnote la Banca Naţională a României, aşa e şi garsoniera ei, foarte simetrică. Toată scenografia casei ei e foarte minimală, un birouaş, o canapea, un covor…

Care e apartamentul care te-a frapat cel mai mult?

Etajul 8. O doamnă cu soţul ei, care era imobilizat la pat. Numai că eu, fiind extrem de emoţionat la fiecare vizualizare – mă simţeam ca un intrus bine-venit, aveau teama de a fi fotografiaţi, dar în acelaşi timp şi plăcerea de a poseda o amintire –, acesta a fost primul cadru, şi sper să nu fie ultimul, în care nu am observat o persoană! Persoana din pat. Stătea acoperit cu un cearşaf alb, iar la developare m-am trezit cu o mînă care ieşea de sub el. M-a bulversat destul de tare. Fusese o prezenţă destul de discretă. Între timp a şi murit. Dar pelicula îţi oferă implicit acest element de surpriză, exact plasticitatea de care ai nevoie ca artist. Tehnic, cadrul trebuia să fie la fel ca toate celelalte. Iar cineva a intervenit cu relaxare în ordinea asta, în ordinea artist-personaj. E mişto să surprinzi un personaj cînd nu stă la poză, deşi eu intenţionam să-i pozez pozînd. Ideea mea era să se vadă că pozează. Pornisem cu intenţia de a investiga designul interior, pretinsa lipsă de personalitate pe care o intenţionase Stalin. Iar partea frumoasă a fost să-l contrazic. Personalitatea fiecăruia se imprimă atît de bine într-un spaţiu, încît devine fascinant. Zece imagini cu încadratură identică, dar în acelaşi extrem de diferite.

Cînd am terminat, le-am dat şi lor cîte o fotografie. Iar ei m-au întrebat de ce au ieşit atît de mici în poză. Se aşteptau probabil să fie portretizaţi pur şi simplu, nu într-o compoziţie. A fost destul de greu să le explic ce şi cum. Le-am spus că ar fi fost păcat să nu surprind şi atmosfera încăperii.

Ce punct de reper ţi-ai luat?

Fotografiam din bucătărie, iar punctul de reper era mijlocul pragului. Din păcate, unele uşi de la bucătărie nu se deschideau perfect. Sînt unele cadre, în care se poate vedea uşa de la bucătărie şi un pic din clanţă. Dar asta nu mă încurca defel, dimpotrivă.

Cît timp ai lucrat?

Destul de mult, pentru că îmi propusesem să fac fotografiile la aceeaşi oră din zi, ca să am aceeaşi lumină. Am folosit acelaşi tip de negativ, adică acelaşi tip de peliculă. Am lucrat vreo două luni. Uneori, nu-i găseam acasă, alteori, era foarte înnorat. Am lucrat toată luna martie, aprilie şi vreo jumătate din mai. Aveam licenţa în iunie şi trebuia să fie gata. Profesorilor mei le-a plăcut foarte mult seria, sper să nu fie ultima. Le-am expus atunci la Muzeul Ţăranului Român, dar foarte puţin şi împreună cu ceilalţi colegi. Iniţial îmi spuseseră să expun o jumătate de serie. Le-am spus că am făcut un împrumut la bancă pentru a realiza seria asta, şcoala nu-ţi oferă suport material, am muncit foarte mult, nu-mi permit.

Trebuia să le spui că nu vor şti cum se termină filmul…

Da, cu un autoportret…

Şi la Festivalul Neu/Now de la Vilnius, din 2009, ce le-ai trimis din serie?

Le-am trimis pe toate, one shot, prin programul „ELIA“, care cuprinde aria universitară a Europei de Sud-Est, în care se încadrează şi universitatea noastră, care la rîndul ei selectează un artist pe care îl trimit acolo. Uimirea şi bucuria mea au fost cînd am ajuns acolo, la Vilnius, şi am aflat că am fost ales dintre sute de fotografi care se înscriseseră la acest eveniment multidisciplinar. În plus, au venit acolo şi nişte colecţionari englezi, care mi-au cumpărat lucrările…

Cum se numesc colecţiile în care a ajuns seria de fotografii 10/1?

Încă n-am aflat, pentru că în toată povestea asta au fost nişte intermediari. Şi anume cei de la ELIA. Cu ei nu am semnat nici un contract, ci o înţelegere scrisă. Cînd i-am întrebat pe e-mail unde au ajuns lucrările mele, mi-au spus că undeva, în Londra. Mie mi s-ar părea drăguţ să-mi spună unde şi la cine în Londra, pentru că altfel seamănă cu treabă de cămătari. Deşi am văzut şi celelalte lucrări achiziţionate de ei, de la alţi artişti, care mi-au plăcut foarte mult. Erau numai lucrări de calitate.

După ce te-ai întors de la Vilnius, seria 10/1 a fost publicată în numărul 2 din revista Punctum. Îl cunoşteai pe Cosmin Bumbuţ? Cum a ajuns la tine?

Mi-a făcut această propunere, de a publica seria integral. Era foarte entuziasmat. Dar probabil că m-a recomandat Ştefan Sava, cu care sînt prieten şi care lucra ca asistent al lui Cosmin Bumbuţ. Iar acestuia, probabil că i-a plăcut atît de tare, încît m-a şi contactat.

Aşadar, ai fost cu 10/1 la Vilnius, ai publicat seria în Punctum, iar în România ai expus-o vreo 10 minute, la examenul de licenţă…

N-am apucat să mă bucur de ea. Am fost ca povestitorul fără ascultători. Adevărul e că, de oboseală, am adormit ca un porc şi n-am ajuns la vernisaj. Pe de altă parte, arta la noi e frecventată aproape numai de artişti.

Ce alţi oameni ţi-ai fi dorit să vină?

Orice fel de oameni. Toţi oamenii… I-am invitat inclusiv pe cei pe care i-am fotografiat în seria asta. Dar cred că expoziţia de acum este, de fapt, premiera.

De cînd ai început să aplici pe la concursuri?

Destul de tîrziu. Cam de cînd s-a dat dezlegare la festivaluri, încerc să particip la cît mai multe. În plus, îmi lipseşte simţul PR-ului, nu mă pricep deloc la astfel de negocieri. Am avut şi o experienţă destul de nasoală cu Premiile Henkel. Le-am trimis dosarul meu, dar acesta nu apărea pe site-ul lor, acolo unde erau publicate numele celor înscrişi. I-am întrebat ce s-a întîmplat cu dosarul, iar organizatorul, Roxana Poede, mi-a spus că l-au rătăcit. M-am mirat foarte mult, s-a mirat şi Michele Bressan, care trimisese şi el un dosar la concurs, era greu de imaginat că poţi rătăci o serie de zece fotografii.

Zece fotografii printate?

Da, zece imagini, cu portofoliu, concept, tot. Un dosar în toată regula şi cît se poate de palpabil. Am fost invitat, după cinci luni, să merg ca să mi se returneze dosarul găsit, dar am refuzat. Iar acum cineva are seria 10/1 în variantă de 15x20 cm. Aşa că, anul acesta, am decis să nu mai particip. În plus, ei nu comunică numele persoanelor din juriu. În orice concurs de pe lumea asta, se comunică numele juriului. La orice concurs, juriul este format din cutare şi cutare, la ei e format din „personalităţi internaţionale“. E adevărat şi că un juriu avizat trebuie plătit. Aşa cum cei de la Future Generation Art Prize (Kiev) i-au plătit pe Andreas Gursky, Damien Hirst, Jeff Koons şi Takashi Murakami, în calitatea lor de mentori. Nu m-ar deranja să-mi rătăcească Gursky dosarul…

Crezi că povestea de la Henkel e un simptom pentru lumea artei contemporane în general?

N-aş generaliza povestea mea. E un concurs din România, organizat de români, dar care nu e serios. Şi mă tem că e numai vina organizatorilor.

Există un mediu consolidat al fotografiei în România? Se poate vorbi de o piaţă a fotografiei de artă?

Piaţă e mult spus, dar cred că un mic nou val, prin comparaţie cu ce se întîmplă în cinematografie, e în formare. Îmi plac fotografii care sînt activi la noi, în acest moment.

Ce fotografi români ar intra în acest mic nou val?

Pe Nicu Ilfoveanu nu l-aş integra aici, el făcut foarte mult deja, participă pe la tot felul de expoziţii, tîrguri. Dar îmi place că se lucrează foarte mult în acest domeniu, la un nivel asumat şi destul de înalt, conceptual şi tehnic, iar ăsta e un fapt încurajator.

Dar nu ţi se pare că e prea mare confuzia care se produce între ceea ce faceţi voi şi fotografia practicată în general? Fotografie face şi Radu Afrim, şi Alex. Leo Şerban, amîndoi acordă interviuri despre fotografia de artă. Nu crezi că e o delimitare prea laxă?

Fiecare are dreptul să încerce şi nimeni nu poate spune care-i un fotograf bun şi care nu, care-i un amator şi care nu. Iar acesta e un lucru pe care-l ţin minte de la Nicu Ilfoveanu, unul dintre pedagogii cei mai buni de la noi din şcoală, care mi-a spus că trebuie să priveşti lucrările şi să vezi dacă-ţi plac sau nu. În rest, dacă eşti sau nu un fotograf bun, decide critica, viaţa… Munca, festivalurile, expoziţiile te confirmă. Dacă Radu Afrim face o expoziţie acum şi încă una peste cinci ani, poate fi un lucru plăcut, imaginile lui nu sînt defecte sau urîte, nici vorbă, ci doar confuze conceptual. El, ca şi Alex. Leo Şerban, are o vastă cultură vizuală, a făcut teatru, Alex. Şerban face de o viaţă critică de film… Limitele astea au fost tot timpul slab delimitate.

La şcoală, cînd ţi-au spus că începe fotografia în România?

La şcoală am avut norocul de a face istoria fotografiei cu domnul profesor Adrian-Silvan Ionescu, iar la cursul lui, fotografia din România a început aproape odată cu fotografia din alte părţi, adică odată cu Szathmari.

Revenind la 10/1, tu lucrezi foarte mult cu conceptul de serie, după acest proiect ai expus 5@14 la Galeria Draft One, mai există şi work in progress-ul Uniforme şi Veşminte, acum ai finalizat Chambre d’amis… Cum ai ajuns la acest concept? La această metodă de artist?

Ea mi-a fost dictată de proiectul „10/1“, nu aveam cum altfel. Cînd lucrezi cu metoda seriei fotografice, începi direct cu profunzimea lucrurilor, cu esenţa. Un pic cam ca la Bernd&Hilla Becher, care insistă pe un detaliu pînă la absurd, vezi sute de imagini numai cu furnale… sau numai cu turnuri de apă. Seria înseamnă studiu direct, fără intermediari. Iei un subiect şi scoţi untul din el. E şi un mod de a indica de unde începe lectura, citiţi de aici, de la mijlocul pragului din uşa de la bucătăria acestei garsoniere…

Să nu uităm nici de seria Gălbinaş…

Da, e o serie în derulare. E casa unor prieteni de-ai mei, care s-au despărţit la scurt timp după ce şi-au cumpărat-o. Am făcut primele fotografii în 2005, apoi în 2007, după care anul trecut. Eu fotografiez aceleaşi cadre, cu acelaşi subiect, desfăşurat în timp. În 2005, nu aveam obiectivul minune, un angular care înghite tot spaţiul şi pe care l-am folosit pentru seriile din 2007. În 2009, lîngă patul din dormitor a apărut nu se ştie de unde un pat de copil.

În 10/1 ai făcut o investigaţie asupra spaţiului, în Gălbinaş – una asupra timpului…

Şi a intervenţiei lui aleatorie, haotică, şi a celor care mai vandalizează locul din cînd în cînd. E un spaţiu privat, dar e şi privat de ordine. Mai intră un ţigan, cum mi-au spus vecinii, se mai sparge un geam… E o serie cu care nu ştiu ce-o să fac, lucrez de drag, e un spaţiu care se schimbă uşor în timp, nu ştie nimeni cînd şi cum se întîmplă asta, nu ştie nimeni cine face asta, iar această lipsă aparentă de logică mă uimeşte. N-aş şti să vă spun cum a apărut patul acela de copil acolo. Eu documentez, de fapt, intervenţiile care se fac, într-un spaţiu privat, dar în acelaşi timp extrem de public… Acesta e un proiect mai de suflet, de suflet social, ca să spun aşa, pe cînd ultima mea serie, Chambre d’amis, e unul de suflet familial. Odaia bună vine dintr-o frustrare din copilărie, e camera în care nu aveam voie să intru cînd eram mic.

Ce e „odaia bună“?

E camera de la stradă, dintr-o casă din sat, e cea mai friguroasă, întruneşte cumva toate minusurile. Oamenii, de fapt, nu locuiesc în ea, iar nelocuind-o, ea a devenit o cameră pentru oaspeţi. În acelaşi timp, odaia bună e o cameră luminoasă, frumos amenajată, cu vedere către grădinuţa dinspre stradă. Proiectul a pornit de la gluma că nu am voie în această odaie. Dar eu găseam cheia de fiecare dată, intram şi mă minunam. Era ascunsă pe masa din colţ, sub mileu. Bunicii plecau la cîmp, iar eu intram acolo şi îmi făceam de cap printre Nekermanii din anii ’60, printre cărţile de medicină, de chimie, mă uimeau ciucuraşii de la dulap, bibelourile, radioul din lemn. Este un spaţiu decorat cu cele mai bune lucruri pe care le au, fără să-şi dea seama că aceste lucruri nu sînt deloc omogene, sînt lucruri bune din tinereţea bunicilor mei acolo, dar şi lucruri bune din tinereţea maică-mii şi a mătuşii mele, aduse acolo în timp, amenajate şi reamenajate, camera fiind, de fapt, într-o continuă schimbare. Patul, dulapul nu se schimbă, dar mai apare cîte un covor, pe un scăunel apare un capitonaj, o catifea… Iar cu Chambre d’amis m-am decis să intru şi-n odăile bune ale altor oameni.

Din ce zonă geografică?

Din diferite sate din Oltenia, Mehedinţi.

Una dintre preocupările tale este metoda seriei, care e o metodă, în primul rînd, formală şi după aceea de conţinut şi ideologie. O altă preocupare conceptuală este ierarhia. Cum a apărut această preocupare?

Prin ierarhie, am trecut de la spaţiu la omul care-l locuieşte şi la sistem. Îmi propun ca fotografia mea să aibă întotdeauna şi o implicaţie socială. Să o frecventezi ca la psiholog, vreau să spun o poveste cu repercusiuni, care să te pună să gîndeşti. Nu doar să dea frumos pe perete, ci să pună întrebări, iar dacă ar oferi uneori şi cîte un răspuns, ar fi extraordinar. Am ajuns să abordez tema ierarhiei din cauza sistemului românesc, un sistem piramidal în care toate responsabilităţile sînt pasate de la cel mai tare către cel mai slab. Este exact ca în comediile alea proaste, în care generalul dă un ordin subordonatului, care-i ordonă subordonatului, care-i ordonă subordonatului, şi tot aşa… pînă ajungi să nu-ţi mai faci treaba pentru că tu te consideri mult prea tare şi, ca atare, ar trebui să o facă ăla mai slab ca tine. Normal că va fi tot timpul cineva mai slab ca tine, asta înseamnă să nu mai facă nimeni nimic. Iar românii au un talent deosebit în a căuta pe cineva mai slab ca ei…. Acum mă preocupă ierarhia reprezentată prin vestimentaţie, prin costum, fie ele uniforme sau veşminte. Am început cercetarea fotografică a ierarhiei cu Biserica Ortodoxă Română şi cu Poliţia Română.

5@14 nu e tot o investigare a ierarhiei?

Aşa am început. Am luat-o de jos, cu copiii, normal. Mi-am dat seama că funcţionarea proastă a sistemului se vede inclusiv la ei. Nu era nimic corect între ei. Şeful spunea: „Îmi aduci şi mie un pachet de ţigări?!“, „Nu-mi cumperi şi mie nişte seminţe?!“ sau tot soiul de alte abuzuri ale copilăriei. Ăl mai timid se supune, pentru că vrea şi el să se joace. Am stat vreo două săptămîni în preajma lor, încercam să nu-i presez, mă prefăceam accidental pe-acolo, îmi luam aparatul cu mine şi mă duceam cu ei la fotbal, mă jucam cu ei. Vorbeam despre una-alta, ne întîlneam pe stradă.

Te-ai integrat greu în cercul lor?

Nu chiar, pentru că am un har. Înainte de a-i fotografia, mi-a plăcut mult să comunic cu oamenii, la nivelul lor sau al meu. Mi-a plăcut să mă cobor la mintea copiilor şi să stau de vorbă cu ei. Încercam să le dau de înţeles că sînt OK, că nu le voi spune părinţilor lor că fumează sau mai ştiu eu ce. Fumam şi eu cu ei…

Şi pe doamnele din Crângaşi cum le-ai convins?

Am dus munca de convingere trecînd pe lîngă ele. Le-am fotografiat din tors. Noi comunicam de la capătul aleii. Aceasta e o fotografie din mînă, asumată ca atare, dar care nu prea seamănă cu nimic din ce am mai făcut. Însă cred că-i interesează la RO_Archive. Iar în ce priveşte copiii, am ajuns un fel de privilegiat în grupul lor. Îmi ofereau un foc, o Cola. La un moment dat, le-am explicat ce vreau să fac, le-am spus că îi studiez şi că vreau să le fac cîte o fotografie la vîrsta de 14 ani. Am încercat să le spun pe limba lor că ei funcţionează ca un sistem. Le-am spus că ei sînt ca nişte oameni mari, atunci cînd se trimit unul pe altul ca să facă lucruri. Nu ştiu cît au înţeles, dar am de gînd să mai fac o dată seria asta, cînd vor avea 18 ani.

Cum le-ai explicat că eşti fotograf?

Le-am dat nişte fotografii cu ei şi le-au plăcut. După aceea, le-am explicat încă o dată mirarea mea că ei sînt ca nişte oameni mari, că-şi dau sarcini de făcut. I-am întrebat dacă se ceartă, mi-au spus că se ceartă şi că după aia se împacă. Denis, şeful, e un tip foarte tăcut, îi domină prin caracter, nu neapărat prin forţă, deşi pare un copil foarte dur. E un tip tăcut, iar tăcerea e impenetrabilă, şi-atunci intervine teama, iar la copii – frica, direct.

Pe fetiţa din Various BW unde ai fotografiat-o?

La cumnatul meu în sat. Era sărbătoare. Mă fîţîiam şi eu pe-acolo cu aparatul. Am văzut-o, am întrebat-o dacă mă lasă să-i fac o poză, ea s-a dus să-şi întrebe bunicii dacă-i dau voie şi s-a întors cu 5 lei. Îşi dorea foarte mult să fie-n poză. Încă n-am apucat să-i duc fotografia pentru că tot ce fac alb-negru măresc manual, iar asta durează. Poate ar fi drăguţ să-i duc odată măcar un print digital. Dar mi-a plăcut să fiu un pic fotograful satului.

Ai mai practicat şi altceva în afară de fotografie?

De fotografie m-am apucat din ciudă. Cînd am terminat Liceul de Informatică, prin 2000, am fost într-o excursie prin Moldova, pe la mănăstirile de acolo. Şi cînd m-am întors acasă mi-am dat seama că n-aveam nici o poză din excursia asta. Peste o săptămînă, colegii mei au început să schimbe pozele între ei. Iar chestia asta m-a măcinat vreo săptămînă, pînă m-am rugat de taică-meu să-mi ia şi mie un aparat din acesta mai mic. Mai tîrziu, mi-am vîndut calculatorul ca să-mi iau alt aparat. Scandal în familie… vă imaginaţi.

Ştim ce a urmat după aceea. Nu te-ai gîndit să experimentezi în fotografie?

Singurul lucru pe care aş vrea să-l experimentez este fotografia înscenată, sau staged photography, cum se mai spune. Dar acest gen de fotografie este foarte scump.

Dar de ce spui asta? Ne coafăm noi, găsim costumele…

Îmi pare rău, dar eu vreau să fac cu animale… cu nişte curcani, oi, genul army, aşa… Eu pornesc de obicei de la nişte observaţii simple, nu mă interesează extravaganţa în acest moment. Iar dacă o să fac extravaganţă, apoi va fi una în toată regula… adică un stage cu 100 de vaci.

Acum, cînd termini un master în arta fotografică, te-ai gîndit să te apuci şi de video sau altceva?

Da, vreau, dar vreau să o fac cu cap. Nu să devin un little Sergiu Nicolaescu, eu să filmez, eu să joc, eu să vin cu decorul, eu să fac totul. Dar nici să intru prea mult în zona artei video experimentale. Orice e video experimental e scuzabil, i-a tremurat mîna – e experimental. Dacă aş face video, mi-ar plăcea să o fac pornind de la o idee bine construită. În video, dacă nu ştii să-ţi aplici o idee, nu rezultă nimic. La fotografie se poate să mai ai noroc. Acum mă gîndesc la un film din două cadre, se vede că vin din fotografie, despre moarte. Dacă ar fi să activez într-o instituţie de învăţămînt, mi-ar face multă plăcere să le pot explica studenţilor exact bucata cea mai vulnerabilă, şi anume trecerea de la concept la realizare. Cum treci de la o idee la realizare? Nouă ne-a lipsit bucata asta. La şcoală ni se dau concepte şi ni se cer realizări.

Cînd nu faci fotografie, ce faci?

Cînd nu fac fotografie, fac fotografie pentru a cîştiga un ban, iar cînd nu fac asta, mă uit la filme, mai dorm şi eu.

Care-i ultimul film pe care l-ai văzut?

François Truffaut, Domicile conjugal, din 1970.

Care-i ultima carte pe care ai citit-o?

Moartea lui Bunny Murno de Nick Cave.

Spune-ne ceva despre artiştii pe care îi ai ca invitaţi la tine în expoziţie, în Noaptea Albă a Galeriilor.

Lucrarea lui Veaceslav Druţă, Portretul lui L.I. Brejnev, e un film foarte simplu şi sec, adică percutant. Îţi dă o palmă după ceafă. Şi filmele lui Ghenadie Popescu, Torba şi 100 de secunde, sînt foarte bune, au un concept extrem de solid şi clar: noi sîntem nişte pungi de depozitare. Filmul Mălinei Ionescu, Punga la români, critică la adresa societăţii, dar realist, iar mie mi-a plăcut dintotdeauna partea realistă a lucrurilor. Filmele invitaţilor mei încep povestea de-acolo, de unde o lasă neterminată seria 10/1, la intersecţia dintre privat şi public.

10/1

Cele zece imagini nu sînt o singură încăpere, decorată&amenajată de zece ori la rînd, în funcţie de prestanţa socială şi privată a protagonistului. 10/1 este o serie de fotografii realizate în propria garsonieră de la etajul 10 şi restul de 9 pînă la parter. Înainte de a fi o documentare fotografică a blocurilor comuniste, seria investighează posibilitatea infinităţii formale pe care o poate îmbrăca un spaţiu proiectat ca irevocabil identic; în ciuda faptului că, în perioada comunistă, oamenii erau plantaţi în apartamente identice, în încercarea de a împiedica orice tendinţă spre individualism a omului nou, care nu trebuia să aibă nimic personal. Cînd prin anii ’60, Ceauşescu decidea să împînzească Bucureştiul cu aşa-numitele cutii de chibrituri gri, aplicînd mai mult sau mai puţin conştient arhitecturii o viziune stalinist-minimalistă – Stalin însuşi, preluînd ad litteram dezideratul constructiviştilor ruşi de a defini arhitectura modernă ca pe o luptă dintre funcţiune şi formă – „iubitul conducător“ nu ştia că tot atunci avea să instituie o luptă mocnită, care durează de mai bine de o jumătate de secol, între omul social proaspăt renovat şi reflexul natural al acestuia de a se considera liber. Din acest punct de vedere, blocurile construite atunci încă mai negociază cu prezentul statutul lor spectral de relicve şi ready-made-uri ale istoriei.

Garsonierele sînt şi un spaţiu public sau, mai bine zis, reiterează acea parte a spaţiului public în care n-ai voie, în care prezenţa celuilalt, de-alături, de sus, de jos, de vizavi, pluteşte în aer. N-ai voie să dai muzica sau televizorul prea tare, să urli, să înjuri sau să rîzi, să te joci. Nici tu, nici cîinele tău. Altfel spus, n-ai voie să produci sunet şi miros dincolo de nişte limite instituite, de fapt, în spaţiul public. În fotografiile din seria 10/1, aceste limite zac metonimizate în fereastră, lustră, pat şi uşa de la bucătărie unde stă fotograful şi apasă pe declanşator. Chiar şi atunci cînd sînt părăsite, abandonate sau pur şi simplu nelocuite, garsonierele păstrează ordinea, tăcerea, nonverbalul, parcă aşteptînd şi acum cu teamă vizita cuiva de la Partid. Întrebarea simplă pe care o pune această serie de fotografii este: cine administrează pe cine? Sîntem noi o porţiune din spaţiul public sau spaţiul public e o porţiune din noi? Cine invadează intimitatea cui?

Supliment realizat de Sanda Watt&Igor Mocanu