OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-o cultură tînără, dar ambiţioasă, grăbită din start să recupereze timpul pierdut, cu riscul inevitabil al mimetismului şi al improvizaţiei, personalitatea lui Eminescu a putut lăsa impresia unui fenomen inexplicabil, menit să compenseze, la modul eroic, destinul nostru meschin, de popor mic, fără altă vocaţie în afara supravieţuirii cu orice preţ. Cauze dintre cele mai felurite au contribuit la cristalizarea mitului despre soarta tragică a poetului genial, imagine revizuită apoi periodic, cu exagerări pasionale de o parte şi de alta, de la encomiasmul deşănţat al idolatrilor fără minte şi fără ruşine, la iconoclastia stupidă a semidocţilor cu pretenţii justiţiare şi a necredincioşilor sclifosiţi, răzleţiţi de turmă, pe motiv că tămîia nu e de bună calitate. Trebuie spus însă că, la noi, fluierători în biserică au fost prea puţini. În consecinţă, nestingherită de nimeni şi de nimic, celebrarea cultului eminescian, intens politizată, şi-a găsit expresia cea mai caracteristică într-un grotesc spectacol de sminteală naţionalistă, la care gustul foştilor activişti cu lacrimă uşoară a ţinut să adauge din belşug garnitura obligatorie de folclor recondiţionat şi de greţoasă romanţă proletară, cu aromă de fabrici şi uzine. Din păcate, figurile de prim-plan ale intelighenţiei noastre, cînd n-au avut curajul să tempereze asemenea triviale manifestări, au dat parcă şi mai mult apă la moară politrucilor apărători ai virtuţilor neamului, alimentînd cultul strămoşilor şi al poetului naţional cu acea nesimţită invenţie numită protocronism.

 

De nu mă înşală memoria, într-un dialog cu Negoiţescu din anii ‘90, Emil Hurezeanu constata, foarte exact, că intelectualul român a evitat dizidenţa nu atît din laşitate, cît din scepticism, preferînd să nu-şi rişte inutil pielea şi să rămînă, în consecinţă, doar… „difident“. Aşa e românul: înţelept, nu erou. Ca atare, profilaxia prin uitare a trecutului imediat a şi fost acceptată, fără crîcnire, drept unic remediu pentru sănătatea morală a naţiunii. Nici personalităţile cărora li s-a acordat un credit imens după 1989 n-au schimbat cu nimic faţa urîtă a lucrurilor, spre dezamăgirea oamenilor drepţi, dar fără putere. Aşa se face că, transformat din nou în mîrţoagă propagandistică, Eminescu intră acum, pentru încă multă vreme, cu voie de la stăpînire, pe mîinile murdare ale profitorilor de ocazie gen Păunescu-Vadim Tudor, altădată servitori onctuoşi, oameni de curte ai tiranului odios, convertiţi peste noapte în directori de conştiinţă, conducători de oaste ad-hoc în lupta pentru reîntregire şi, la o adică, poeţi sensibili, capabili să se înduioşeze, mai ceva ca la teatru, de soarta vitregă a fraţilor noştri din Basarabia.

 

În mod firesc, contextul a generat şi o sumă considerabilă de producţiuni exegetice sui-generis, unele stupide de-a dreptul, altele ingenios-tendenţioase, elaborate după calapodul consacrat al hermeneuticii fără frîu, cu toate metehnele şi clişeele aferente, mai vechi sau mai noi: utilizarea jargonului pseudo-filozofic de nuanţă vulgar heideggerianizantă, în intenţia „ontologizării“ pedestrelor derapaje naţionalist-xenofobe; exaltarea singularităţii geniului eminescian cu sprijinul decupajelor comparatistice avantajoase; absolutizarea valorii imanente a Operei; biografismul deraiat înspre epicul senzaţional, de tipul policier-ului sau al romanului de mistere; scenarita paranoic-vindicativă despre complotul universal şi despre intelectualii criminali care au consimţit la asasinarea Poetului; comentariile cuminţi ale profesoraşilor de provincie cu veleităţi literare şi cu sentimente curate, româneşti; scholiile alambicate ale erudiţilor obişnuiţi să citească textul în măruntaie; interpretările marcate de obsesia precedenţei polivalentului spirit eminescian în toate cele, de la ştiinţele naturii la fizica cuantică. Nu trebuie uitate nici simpozioanele româno-basarabene cu Grigore Vieru, podurile de flori şi chefuri lacrimogene pe muzica lui Ion Aldea Teodorovici, nici tradiţionalele sesiuni de comunicări sau de colocvii pe aceeaşi temă eternă, încheiate cu pelerinajul inevitabil la locurile sfinţite de paşii binecuvîntaţi ai geniului însingurat şi nefericit. Plictisitoarele întruniri comemorative s-au mai înviorat puţin abia după apariţia buclucaşului număr din Dilema, care a devenit, în scurt timp, un pretext ideal de indignare morală în mediul academic şi în universităţile populate, încă abundant, de somităţi cu trecutul pătat şi de lepre obediente, dar foarte sensibile la gîndul revizuirilor de orice natură. În sălile de curs, la adunările oficiale, în presă, cei mai vajnici apărători ai tradiţiei, adică ai ierarhiilor fixate în comunism, s-au dovedit a fi, nici nu-i de mirare, taman oamenii vechiului sistem. Astfel, deşi era clar pentru toată lumea cu capul pe umeri că tinerii furioşi nu aveau dreptate, modul în care înţelegeai să răspunzi provocării făcea, totuşi, diferenţa, despărţind taberele.

 

 

Timpul s-a scurs, iată, încet-încet, aducînd cu sine pacea mult aşteptată. Denigratorii de altădată au amuţit, acoperiţi de ruşine. Contestatarii de ocazie s-au cuminţit şi ei, odată cu vîrsta. Adulatorii încrîncenaţi ai nepieritoarelor valori autohtone s-au prăpădit de inimă rea. A venit, în sfîrşit, momentul bilanţului lucid, echilibrat, care să dea lui Eminescu ceea ce i se cuvine în mod legitim, fără cadouri de prisos. Altminteri, partea poetului trage destul de greu la cîntar, ca să nu aibă nevoie de supralicitări jignitoare. De la această premiză salubră pleacă şi exegezele cele mai serioase din ultima vreme, în capul listei aflîndu-se, ca să respectăm ordinea apariţiei, volumul, din păcate încă nepreţuit la adevărata valoare, al lui Caius Dobrescu, Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat. Imaginarul spaţiului public (Aula, 2004), secondat de lucrarea avîndu-l ca autor pe Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini (Cartea Românească, 2008), deja cunoscută publicului larg şi foarte bine primită de critica avizată. Aş mai aminti doar, last but not least, culegerea de studii eminesciene semnată de Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze (Editura Art, 2008), care conţine reeditarea unei contribuţii anterioare, cu ecouri entuziaste în rîndul specialiştilor (Eminescu la Berlin, În volumul Studii literare, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002), plus numeroase alte pagini inedite, de interes maxim. Însă dincolo de conţinutul fiecărui volum în parte, dincolo de aportul personal în idee şi formă, ţin să remarc similarităţile frapante de atitudine, de ton şi de metodă critică, aerul de familie care-i plasează pe toţi aceşti exegeţi în trena uneia şi aceleiaşi şcoli. E vorba despre istorismul cu alonjă interdisciplinară (în genul a ceea ce tradiţia anglo-saxonă înţelege prin „cultural studies“), implicînd comentariul contextualizant, rataşat la teoriile de ultimă oră.

 

Întorcîndu-ne la izvoare, constatăm că precursorul interpretărilor de tip determinist a fost nimeni altul decît Constantin Dobrogeanu-Gherea, jurnalist cu mare priză în epocă, datorită mesajului umanitarist-eticizant al articolelor sale, talentat colportor de idei, autodidact reţinut în memoria posterităţii drept întemeietor al criticii „ştiinţifice“ (mai exact, sociologice). Dar covîrşitorul prestigiu intelectual al lui Maiorescu, polemist redutabil, adept al criticii normative, care postula autonomia esteticului şi inefabilul metafizic al artei, a făcut să pălească ulterior, pe nedrept, steaua magistrului de la Contimporanul. Apoi, resuscitarea corifeului socialist, în anii de glorie ai proletcultismului atoatepustiitor, pare să-i fi îndepărtat pînă şi pe admiratorii cei mai fideli, acoperind de ruşine nobilele intenţii ale gînditorului. Normalitatea climatului intelectual de acum reclamă totuşi, cu necesitate, o revizuire onestă, fără mînie şi fără părtinire. Studiile apărute recent ne îndreptăţesc să credem că a venit, în sfîrşit, şi pentru Gherea, clipa cea mare.

 

Să recapitulăm, pe scurt, cîteva lucruri, sper, lămuritoare. Aşa cum se ştie, disputa dintre Maiorescu şi Gherea a pornit de la dezacordul privind cauzele pesimismului eminescian. Admirator declarat al lui Taine şi al lui Sainte-Beuve, autori niciodată menţionaţi de către mult mai învăţatul său adversar, Gherea susţinea că Eminescu e reprezentantul tipic al proletariatului intelectual, a cărui personalitate psihologică (temperamentul, sensibilitatea) e vădit modelată de mediu. În schimb, Maiorescu, format la şcoala esteticii idealiste, încerca să proiecteze existenţa poetului pe nişte tipare abstracte, în acord cu portretul standard al geniului romantic. Lui Maiorescu îi datorăm, aşadar, invenţia mitului eminescian, deopotrivă cu acel tip de discurs critic deprins să trateze opera ca pe un produs inefabil al spiritului, ceea ce şi legitimează, în consecinţă, elucubraţiile filozofante, divinaţiile hermeneutice şi ohtatul jalnic pe text. Cu toate acestea, deşi exclude hotărît posibilitatea influenţelor sociale, mentorul de la Junimea sfîrşeşte prin a cădea în capcana unui determinism chiar mai radical, biologic, atunci cînd sugerează binecunoscuta explicaţie ereditară a geniului (în studiul din 1889). În fapt, Maiorescu voia să impună ideea că personalitatea poetului modifică mediul, şi nu invers. Dar dreptatea a fost de partea lui Gherea, care a acceptat finalmente soluţia influenţelor reciproce.

 

De asemenea, criticul socialist are meritul de a fi vorbit pentru prima dată despre voluntarismul existenţial (tradus prin cultul muncii şi al disciplinei, formulat explicit în publicistică) şi despre vigoarea senzuală a erotismului eminescian, anticipînd interpretarea călinesciană, pentru ca, mai apoi, ideea confruntării elementelor contradictorii ce scindează tragic fiinţa poetului să devină un loc comun al exegezei, de la Ioana Em. Petrescu la Caius Dobrescu. Să nu omitem, totuşi, nuanţele. Dacă Ioana Em. Petrescu descoperă asemănări frapante între Eminescu şi Nietzsche, în linia unui existenţialism modelat de subtile reverberaţii afective, Caius Dobrescu se arată interesat îndeosebi de contextul socio-cultural care a generat filozofia morţii lui Dumnezeu şi a voinţei de putere, de procesul cristalizării personalităţii creatoare, pe fondul crepuscular al decadentismului estetic şi al unei lumi în tranziţie, o lume fascinantă, vie, „confruntată cu şocul libertăţii absolute a gîndirii“. Demersul Ilinei Gregori are aceeaşi miză, şi anume de a-l readuce pe Eminescu din nou pe pămînt, în mediul unde s-a format, printre cărţile pe care le-a citit, în sălile de curs, la Berlin, pe aleile parcului din Charlottenburg sau în muzeul egiptean al profesorului Carl Richard Lepsius. Rezultatul e pur şi simplu uimitor, de vreme ce inteligenta autoare izbuteşte să răstoarne, cu argumente greu de contrazis, răutăcioasa opinie călinesciană despre presupusul diletantism al poetului. Astfel, scopenhauerianismul lui Eminescu, departe de a fi doar banală operă de colportaj aleatoriu, cum s-a spus mereu, din inerţie, se dovedeşte, la confruntarea atentă a surselor, o sinteză coerentă de elemente eterogene cu puternic timbru personal. În aceeaşi ordine de idei, manuscrisele ne obligă să tragem concluzia că nici egiptologia n-a fost doar o pasiune trecătoare, de amator rafinat.