OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Celebra partida de vinatoare a lui J.J. Rousseau il determina pe Kant sa-l considere pe autorul acestei inedite metodologii ca pe un Newton al teoriei politice. Partida de vinatoare pregateste terenul teoriei jocurilor din sociologia moderna si introduce aceasta disciplina in domeniul pozitivismului. Formalizarea din teoria jocurilor ne permite vizibilitatea unor fenomene sociale greu de explicat prin intermediul limbajului natural. Dar o data formalizate, fenomenele sociale sint usor de analizat si explicat in limbaj natural. Formalizarea devine o metoda folosita cu succes mai ales in determinarea cotelor de insuportabilitate ale efectelor perverse generate de unele situatii de interactiune. Pot exista situatii generate de actiuni care isi propun sa aiba efecte dezirabile pentru toti actorii implicati in jocul social, dar desfasurarea actiunii genereaza efecte perverse, imprevizibile si indezirabile pentru un actor sau chiar pentru toti actorii aflati in joc. Aceasta matematica a costurilor si a beneficiilor actiunii umane ne ajuta sa intelegem care este ponderea rationalitatii in comportamentul actorilor sociali. Un sociolog serios va intelege ca interesul personal este motorul actiunii umane si ca norma morala si sociala (legea sau cutuma) vine sa ingradeasca acest impuls al actorilor aflati in jocul social pina la o cota de echilibru optimal. Acest echilibru optimal este definit de J.J. Rousseau in Contractul social prin formula „a forta omul sa fie liber“, o formula obscura doar in aparenta. „Constringerea este acel mijloc care permite sa fie evitate efectele antiproductive ale structurilor de interactiune care se dezvolta in stare de natura“, spune aceasta formula (Dictionnaire critique de la sociologie, PUF, 1982, p. 478).

Pentru a intelege mai bine revolutia pe care o produce Rousseau in teoria politica si in sociologia moderna, voi rezuma substanta metodologiei din Partida de vinatoare. Doi oameni salbatici, intr-o societate a abundentei, isi propun sa-si schimbe meniul, compus in mod obisnuit din carne de iepure, in unul din carne de cerb. Cum mijloacele de atunci nu-i permit unui singur om sa vineze un cerb, ei se inteleg sa faca acest lucru impreuna. Cu toate ca-si fixeaza obiectivul cu limpezime, cu toate ca sint convinsi ca-l pot infaptui impreuna, faptul ca omului salbatic ii lipseste sentimentul de loialitate il va face pe acesta sa abandoneze vinatoarea de cerbi la aparitia primului iepure. Fiecare dintre cei doi vinatori nu poate fi sigur ca si celalalt isi va respecta promisiunea facuta si nu au stabilit nici un fel de constringere, in caz ca unul sau amindoi vor incalca intelegerea facuta. De aceea, intre probabilitatea de a coopera la vinatoarea unui cerb – ceea ce presupune loialitate, deci respectarea cuvintului dat in absenta constringerii – si certitudinea de a vina de unul singur un iepure, mai ales ca sansa aparitiei unui iepure a si aparut, a doua alternativa pare, la prima vedere, mult mai rationala. Asigurarea fara nici o indoiala a hranei.

Iesirea clasica din aceasta capcana este acceptarea constringerii care ii obliga pe vinatori – actori, in teoria jocurilor – sa coopereze. Constringerea „care poate lua forma publica sau privata, nu este singura iesire posibila din aceasta capcana“. Exista si „loialitatea, dar ea nu este verosimila in orice situatie“, afirma Raymond Boudon in Effet pervers et ordre social, Paris, PUF, 1977. Teoria jocurilor arata ca si atunci cind sint stabilite anumite reguli, faptul ca actorul social are posibilitatea de a le interpreta, faptul ca actiunea sociala este realizata de mai multi actori, cu grade diferite de libertate si de interiorizare a normelor morale, genereaza, in anumite situatii, rezultate nedorite si neurmarite de actorii in cauza. Acestea sint efectele perverse care se constituie intr-un fel de alarma a unui sistem social cu echilibru deficient. Ele duc la o schimbare a starii de fapt sau chiar la o schimbare de proportii.

Daca analizam prin aceasta grila peisajul politic postdecembrist, observam ca aproape toti actorii politici au intrat in capcana partidei de vinatoare a lui Rousseau. Partidele politice si intreaga societate romaneasca s-au considerat participanti la o mare vinatoare de cerbi, cu reguli bine stabilite, respectate de toti participantii, si s-au asteptat la o impartire echitabila a vinatului. Numai ca aceasta partida de vinatoare a fost controlata in exclusivitate de FSN, reformulat in PDSR si PSD. Atitudinea politica a acestui partid a contat fundamental in decizia politica a celor 12 ani postdecembristi. Lucrul a fost posibil prin aceea ca el a fost purtatorul de cuvint al intereselor fostei securitati si ale fostei administratii de stat din regimul Ceausescu.

Doua institutii care au controlat, impreuna, implementarea unei decizii politice in esenta monopolista sau mafiota – deci in interesul unui grup restrins de oameni, clientela politica a PSD-ului – chiar si in cazul unor legi cu substanta democratica. Atit fosta securitate, cit si fosta administratie de stat au lucrat ca mina dreapta si mina stinga a fostului regim. Acestea erau vinovate de abuzuri si de incalcarea drepturilor fundamentale. Pentru a se proteja, trebuiau sa ramina in umbra puterii de dupa 1989. Amindoua au acceptat sa fie cosmetizate la suprafata, pastrindu-si cinismul, lacomia si influenta pe scena politica. Schimbarea actorilor s-a facut in maniera dansului de salon. Perechile contau doar in masura in care purtau masca cu profesionalism, jocul se petrecea in culise, iar prada era transferata in strainatate, spalata in falimentele celor mai importante banci comerciale sau in privatizarile suspecte ale celor mai mari intreprinderi industriale. Acum prada se imparte si prin hartuirea investitorilor straini. Acestia sint pusi in incapacitate de plata din cauza nerespectarii angajamentelor contractuale parafate de guvern(e). Pasaportul spre paradisul imbogatirii rapide le era si le este asigurat celor care s-au coagulat/se coaguleaza in jurul FSN, PDSR, PSD. Acestia s-au grupat in jurul liniei a doua a partidului comunist, mai ales in jurul copiilor fostilor nomenclaturisti cu scoli solide in Europa. Nu competenta acestora este vinovata, ci felul in care ea a fost obtinuta. Si mai vinovata este apartenenta la o comunitate de tip mafiot. Regulile acestei comunitati se intemeiaza pe santaj: cel care nu-i respecta regulile este eliminat. Partidul care reprezinta interesele celor din comunitatea de tip mafiot reprezinta doar masca democratica pentru ca jaful din spatele scenei sa fie posibil in amiaza mare. O vinatoare de cerbi doar pentru cei din spatele PSD-ului si o infometare nepermisa a celor care hranesc, fugaresc si omoara vinatul.

Voi analiza doar una din vinatorile grase ale celor reprezentati de PSD: restituirea proprietatii. Mai intii a pamintului. Colectivizarea i-a luat taranului roman pamintul, caii, boii si uneltele de munca. I s-au lasat cel mult o vaca si 15 arii de pamint. Adica a fost lasat in sapa de lemn, facindu-l sa fuga spre oras si spre marile santiere, in cautarea unei piini. Acolo, el sau copiii lui au format cartiere-sat, in care obiceiurile bune ale colectivitatii rurale au fost abandonate in favoarea unui haos ce semana doar aparent cu libertatea. Si-a incropit in pripa un camin, pe care multi, doar dupa zece ani, au fost nevoiti sa-l paraseasca, din cauza saraciei, revenind in sat unde ii asteapta o bucata de pamint si, de cele mai multe ori, o gospodarie ravasita de saracie si imbatrinita. De aceasta data, taranului i se da doar bucata de pamint inapoi, mentinindu-se monopolul asupra uneltelor. Arendasii statului, fostele SMA-uri (unul din clientii PSD-ului), au stiut ca taranul fara unelte este ca minerul fara picamer sau ca vinatorul fara pusca. A-i da taranului pamintul inapoi fara unelte e ca si cum ai cobori un miner la 500 m sub pamint si a-i cere sa scoata carbune cu miinile goale. Aceasta situatie a fost creata, constient si dirijat, de FSN. Legea 18/1991 a fost elaborata si votata cind acest partid avea o majoritate parlamentara zdrobitoare pentru a cistiga alegerile si pentru a elimina din jocul politic partidele care cereau restituirea proprietatii.

E de precizat ca cei care au facut politica FSN nu tineau la administrarea eficienta a pamintului – altfel gaseau solutii, asa cum s-a intimplat in alte foste tari comuniste – pentru ca legea restituirii sa-l puna pe proprietar in drepturi fara ca administrarea pamintului sa se transforme intr-un jaf la drumul mare. Dar haosul din agricultura a fost creat cu buna stiinta. FSN-ul avea, la acea data, toate pirghiile pentru a controla procesul de reconstituire a proprietatii taranesti fara pagube. Patrimoniul fostelor CAP-uri era de fapt averea proprietarilor de pamint din satele respective. Toate investitiile – cladiri, utilaje, unitati SMA, unitati de productie –, s-au amortizat din veniturile CAP-urilor sau faceau parte din exercitiul bugetar al acestora. Deci din veniturile generate de pamintul fostilor proprietari si prin munca acestora. Patrimoniul CAP era parte integranta din proprietatea taranilor care au constituit CAP-ul. FSN-ul le-a dat taranilor pamintul inapoi cu intentia limpede de a-i duce la disperare prin mentinerea monopolului asupra uneltelor agricole, insusindu-si o parte din proprietatea acestora prin lichidarea patrimoniului CAP sau distrugindu-l prin politica acelor ani. Lichidarea acestui patrimoniu a fost un act abuziv si incadrabil penal ca orice infractiune de proportii. Pamintul fara unelte, fara specialisti si fara o infrastructura care face posibila o exploatare normala a acestuia este o proprietate moarta si un chin pentru proprietar. O mare parte a taranilor sint bucurosi, azi, sa-si predea pamintul la stat, numai sa scape de o povara pe care nici un om cu mintea intreaga nu o poate duce. Numai ca pamintul nu va merge la stat, ci in miinile celor imbogatiti prin frauda. Iar aceasta frauda a fost legitimata si cautionata de FSN, PDSR, PSD. Ea va atinge apogeul prin accesul clientelei sale la fondurile nerambursabile ale Uniunii Europene pentru agricultura.
Legea 18/1991 este o lege de expropriere a taranilor. Uneltele, proprietatea taranilor, au ramas in proprietatea statului in regim de monopol. Patrimoniul CAP si infrastructura tehnologica creata pentru exploatarea pamintului si a bunurilor au fost lichidate. Prin toata politica agricola de dupa 1989, proprietarul de pamint a fost pus in incapacitate de a-si exploata pamintul.

Partidul reformulat doar in titulatura a ramas partidul fostilor comunisti si al celor cu mentalitati si atitudini mafiote, indivizi care se tin cu dintii de putere, se folosesc de „competenta tenhica“ a fostilor securisti si a celor din fosta administratie de stat pentru a-si implementa fara dificultati „programul politic“. Implementarea programului le aduce pe masa belsugul unei „strasnice partide de vinatoare“. Un partid social-democrat cu practici mafiote este un partid care ar trebui sa dispara de pe o scena politica democratica. Coruptia lui este semnalul unui dezechilibru social evident, pe care electoratul asteapta sa-l penalizeze. Dificultatea consta in aceea ca PSD-ul are o clientela foarte bogata, controleaza economia nationala, in mare parte presa scrisa si audio-vizuala si este infiltrat in toate institutiile statului, inclusiv in partidele politice, erodindu-le din interior. Dar abuzurile lui ar putea fi penalizate de electorat prin aparitia unui partid proeuropean, competent, eficient. Acesta poate da semnalul unei vinatori adevarate. O vinatoare cu reguli precise, respectate de toti, cu belsug pentru toti participantii. Nevoia unui partid serios, decent si competent exista, sa vedem cine va exploata aceasta nevoie si in ce fel.