OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După alegerile de duminică din mai multe state de pe continent, Partidul Popular European rămîne cea mai puternică alianţă politică din Parlamentul European. PPE deţine deja 267 de locuri, urmat de social-democraţi (159 locuri), liberali (81) şi verzi (51). Ponderea sa ar fi fost mai mare dacă nu s-ar fi retras conservatorii britanici, care au format, împreună cu formaţiunile anti-Lisabona, un grup separat. Totuşi, nu are majoritate absolută şi va trebui să facă alianţe cu socialiştii sau cu liberalii care cam pun condiţii. Formaţiunile din AlDE nu au obţinut scoruri prea mari, dar Graham Watson ne-a obişnuit deja cu principiul său: „mic, dar gălăgios“.

 

Timpurile, valurile m-au purtat mulţi ani printre cei mai remarcabili oameni politici creştin-democraţi. Aşa l-am cunoscut (via Corneliu Coposu) pe marele unificator al Germaniei Helmuth Kohl. Cuvintele sale erau puţine, deciziile însă mari. A fost un susţinător discret al creştin-democraţiei româneşti. Deşi nu îndeplineam condiţiile de aderare la Alianţa Nord-Atlantică ne-a susţinut să intrăm în primul val de extindere. Doar Casa Albă, condusă pe atunci de democratul Bill Clinton, ne-a trîntit o uşă în nas şi ne-a tras apoi o vizită de consolare. Rar am mai văzut un om politic de talia olandezului Wim van Velzen, care venea în România mai des decît la el acasă. Wielfried Martens, un alt susţinător al democraţiei creştine de la Bucureşti, a făcut toate eforturile pentru a susţine în forurile mondiale interesele ţării noastre. Emisarii lui Aznar creau punţi de legătură. Guvernul era plin de consultanţi veniţi din marile cancelarii europene. Poate greşeala lui Radu Vasile a fost că nu a făcut Consiliul Monetar şi nu a egalat valoarea leului cu cea a mărcii. România ar fi fost împăcată istoric şi asigurată pentru viitor.

 

Pentru a înţelege dimensiunea umană şi politică, reamintesc celor care vor să ştie că această familie cu blazon este urmaşul marilor oameni de stat: Adenauer şi de Gaulle, care împreună cu Robert Schumann au pus bazele Uniunii Europene. Corneliu Coposu, singurul om cu viziune din România, afilia încă din 1987 PNŢ-ul partidului european. Şi aşa a adăugat CD la nume, pentru a situa formaţiunea sa istorică în curentul european, dominant.

 

După prăpădul alegerilor din toamna anului 2000 şi ieşirea PNŢCD din Parlament, PPE nu mai avea un partener reprezentativ în România. UDMR, membru cu drepturi depline, nu era o forţă, menită să asigure legitimitate, recunoaştere şi, de ce nu?, putere pentru viitoarele alegeri. Sigur că PPE era din 2000 interesată de cele 33 de locuri ale României. Nu putea risca supremaţia de dragul unei vechi loialităţi. Prin urmare, nu putea rămîne fără parteneri într-o ţară pe care ei o pregăteau pentru integrare. E clar pentru oricine că, fără sprijinul PPE, România nu ar fi intrat în marea familie a Uniunii Europene. Atunci, Traian Băsescu era pe val. I-am descris interesele PPE în zonă şi importanţa afilierii sale la acest grup. Fostul preşedinte al PD, socialist la acea vreme, nu voia să creadă că politicienii europeni se pot reorienta. Zicea că aceştia nu renunţă la PNŢCD. Era, pe atunci, mai naiv în ale politichiei europene. Zicea că partidul său e de stînga şi nu riscă o reorientare. Nu reuşisem să-l conving la acea vreme. S-a convins ulterior singur şi şi-a deschis suveran fereastra de oportunitate. Încă de atunci i-am explicat că toată forţa PPE e orientată spre cîştigarea unor noi adepţi în estul Europei, pentru a-şi menţine suveranitatea în PE. La Bruxelles şi în marile capitale europene, politica este vizionară, pragmatică şi mai puţin loială principiilor fundamentale. Dacă au avut sub pălărie Liga Nordului şi chiar partide secesioniste, de ce nu l-ar lua şi pe Vadim Tudor şi pe Gigi Becali? În condiţiile desprinderii grupului conservatorilor britanici şi a altor anti-Lisabona, PPE rămîne cu majoritatea, la fel de solidă ca în precedentul mandat.