OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In revista 22 isi face publicitate, intr-un colt, o editura care prezinta cartea lui Martin Walser, intitulata zgomotos Clocot, si-i adauga, cu intentia de a spori socul, un extras de presa la fel de categoric: „...o carte care te face dependent de lectura ca un drog“. Asta e, mi-am spus! O carte buna este una care naste dependenta; ca un joc de computer, ca o telenovela, ca (de ce nu) o femeie, ca orice obiect (fiinta) produs (intrebuintindu-se) pentru a-si slei consumatorul. Asta e, incepeam sa cred, intentia acelei zone din literatura franceza contemporana care se cheama, cu nume de imprumut, trash; anumite autofictiuni, cele mai reusite; toate récit-urile consumate dintr-o suflare lunga pret de vreo suta de pagini (fie ca e vorba de Marie Darrieussecq cu a sa naratoare din Truismes, sau de Laurent Mauvignier, tot cu a sa naratoare, din Apprendre à finir). Unde mai pui literatura de consum, desfasurata in saga amenajate in functie de publicul-tinta.

Critica franceza de intimpinare n-a mers in toamna anului 2002 pe mina literaturii-drog. Cel mai elogiat volum (de Lire si Magazine littéraire) ii apartine lui Eric Holder, romancier asimilat minimalistilor. Se numeste Hongroise si deocamdata a pierdut Goncourt-ul. Patrick Rambaud, alt romancier, tradus in romana, face o cronica entuziasmanta unui roman, Podium, publicat la Grasset cu semnatura unui anume Yann Moix. De remarcat ar mai fi, si Alexandru Calinescu a facut-o deja in Dilema, debutul puberei Flavia Bujor (13 ani), cu un roman intitulat pretentios La Prophétie des pierres, volum primit cu condescendenta de ML.

Goncourt-ul l-a cistigat, dupa cum se stie, un romancier binecunoscut in Romania, ale carui traduceri „de pe noptiera“ se inmultesc an de an: Pascal Quignard. Ultimul sau proiect literar este Dernier royaume si cuprinde trei prime tomuri: Les ombres errantes, Sur le jadis si Abimes, insumind vreo opt sute de pagini. Romancierul, cunoscator de limbi clasice, diletant intr-ale muzicii clasice, stilist cu clasa, cistiga cel mai important premiu literar francez dupa ce incepuse deja sa se impace cu succesul. Cu toate astea, succesul nu-i sta bine. Pascal Quignard face parte din familia augusta a scriitorilor francezi singuratici, meditativi, care dispretuiesc istoria: Paul Valéry, Proust, Julien Gracq. Numai ca si institutia premiilor literare isi are strategiile ei: acorda laurii sau unui necunoscut, smuls astfel din anonimat si trecut brusc in centrul scenei (cum s-a intimplat cu Jean Rouaud in 1990), sau asteapta pina cind fructele literare ale unui scriitor se pirguiesc bine, asa cum s-a intimplat anul acesta cu Pascal Quignard, care are o opera in spate. Destinul sau are ceva din acela al personajelor sale, artisti solitari pentru care creatia autentica probeaza o angajare totala, mistica, pentru care viata se converteste alchimic in opera.

Summa lui Pascal Quignard este abia la inceput, iar scriitorul marturiseste ca numai moartea sa ii va putea pune capat.
Sufera de autism in frageda copilarie si in adolescenta. Debuteaza in 1968 cu un studiu despre Sacher-Masoch, Fiinta bilbiielii. Traduce din greaca veche Lycophron l’obscur, la cererea lui Paul Celan, in 1971. Este coleg de facultate cu Cohn-Bendit, liderul miscarilor studentesti din mai 1968, fara sa i se ralieze. In 1991 apare romanul Toate diminetile lumii, ecranizat, si Quignard este impins pe scena publica. Isi da demisia, in 1994, din toate functiile detinute la Gallimard si intrerupe colaborarea cu prestigioasa editura. Se retrage adesea la tara. Anul trecut, moartea tatalui nu face decit sa-i adinceasca scepticismul si sa-i inmulteasca intrebarile despre sine si lume. Pascal Quignard, ateu, nu este totusi un fericit, al „lumii vizibile“, ci un ales.

N-are decit 54 de ani, dar poate fi considerat un senior al literelor franceze. Tocmai pentru ca, desi scrie excelent, nu ilustreaza noi trenduri. Impune respect, si te poti simti stingher in anturajul oamenilor care impun tot mai mult respect, cu fiece clipa a prezentei lor. Face parte dintre putini scriitori pe care, daca-i citesti, ai sentimentul ca plonjezi in timp evadind totodata din istorie. La inceput iti consideri cu circumspectie sentimentul, apoi incepe sa-ti placa. Lectura unor texte lente si adinci are calitatea de a nu produce dependenta „ca un drog“ – de-asta ma bucur ca Pascal Quignard, ermitul, a cistigat premiul Goncourt. Atit am eu de spus, il voi lasa de-acum pe el sa va vorbeasca, prin transcrierea unor scurte fragmente din interviul pe care i-l ia in Lire, dupa decernarea premiului, Catherine Argand.

„Societatea a forjat mituri pentru a acredita nevoia de ceilalti, ceea ce contrazice fenomenul perifericilor si samanilor. Aceasta dorinta de a se desolidariza de grup nu e doar omeneasca, este o inventie animala, uitati-va la mistreti, la pradatoare. Inventarea singuratatii este un lucru la care am muncit mult, de care m-am izbit mult.“ „Sfintul Augustin in Confesiunile sale isi exprima framintarile privitoare la viata prenatala si violenta sexuala. Am ales sa-mi numesc summa Ultimul regat gindindu-ma la aceasta carte care evoca lumea primara, intunecata, lichida. Este un mod substantial de a spune ca a doua lume este ultima, ca nu exista o alta viata.“ „In cartea mea imi exprim limpede vointa, in fata lumii contemporane, de a crea un ermitaj unde sa gazduiesc nesiguranta de a gindi, cind de fapt societatile in care traim ne invata contrariul.“ „Timpul este neorientat: el sfisie. Este sfisietor. Ca vietile noastre sfisiate in doua. Pe de o parte viata uterina, lichida, calma, intunecata, pe de alta viata atmosferica, galagioasa, lingvistica, luminoasa. O sfisiere fara cea mai mica sinteza.“

Un alt romancier de factura asemanatoare – clasicizant, estetizant, incantatoriu –, Pierre Michon, a obtinut premiul Décembre pentru Corps du roi. Iata o lista cu alte premii:
- Jean Giono: Serge Rezvani pentru L’amour en face
- de Flore: Grégoire Bouillier pentru Rapport sur moi
- Charles Exbrayat: Cécile Philippe pentru Je ne suis là pour personne
- Interallié: Gonzague Saint-Bris pentru Les Vieillards de Brighton
- Al Academiei Franceze (roman): Marie Ferranti pentru La Princesse de Mantoue
- Al Primului Roman (francez): Christophe Dufossé pentru L’Heure de la sortie
- Guizot: Mona Ozouf pentru Les Aveux du Roman.