OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sebastian a fost un critic pasionat, cu un stil debordînd de o vitalitate ce poate fi resimţită chiar în unele contradicţii asumate. Este o constantă confirmată din plin şi prin luările sale de poziţie în „cazul“ Proust, scriitor controversat atît în Franţa, cît şi în alte ţări, printre care şi România. Alături de Ibrăileanu, Aderca, Zarifopol, M. Ralea şi Camil Petrescu, Sebastian este unul dintre criticii care au contribuit în mod decisiv la înţelegerea şi impunerea acestui scriitor (atît de puţin obişnuit) în lumea culturală de la noi.

Scrise la o distanţă de peste zece ani, polemicile din anii ’27-’28 şi analizele dedicate corespondenţei lui Proust permit să se întrevadă şi o modificare a metodei critice. Pasiunea pentru Proust va rămîne aceeaşi, dar impetuozitatea şi poziţiile oarecum radicale, pe care le adoptă iniţial, vor dispărea. Sebastian va lăsa portiţa deschisă şi diagnosticele categorice se vor transforma în analize mai suple, criticul recunoscîndu-şi „orbirea“, dar şi numeroasele situări greşite, deşi de bună credinţă. Dintr-un pasionat-sentimental, Sebastian se va transforma într-un pasionat-lucid, explorînd, odată cu studiul corespondenţei, mai multe paliere ale operei, pe care o va situa în contexte mult mai variate decît o făcuse iniţial. În plus, va contura mult mai fidel profilul personalităţii lui Proust, al cărui portret, ca şi în cazul lui Flaubert sau Kafka, ar fi imposibil fără studiul corespondenţei, scriitorul francez neţinînd niciodată un jurnal.

Asumarea unei critici subiective, de identificare

„Marcel Proust nu este pentru noi ceea ce se cheamă un «autor preferat», ci o existenţă scumpă, un om din cea mai profundă intimitate a noastră, un destin încorporat propriului nostru destin. Nu e un romancier, e un frate. Un om care a gîndit pentru noi, înaintea noastră, o seamă de lucruri esenţiale, trecute apoi direct nu în experienţa noastră literară, ci în experienţa noastră de viaţă. E o amintire la care ne referim mereu, în ceasurile noastre de iubire, de dezgust sau de îndoială, cu senzaţia de a retrăi momente vii dintr-un trecut ce a fost propriul nostru trecut.

Nu este o admiraţie critică. Ea rămîne pe planul al doilea. E o adevărată iubire pentru omul acesta, pentru umbra lui, pentru tot ce a fost viaţa, neliniştea, tandreţea lui, pentru toţi oamenii care i-au fost aproape, pentru toate lucrurile care l-au înconjurat. Proust, ca şi Stendhal, nu reprezintă pentru noi o lectură, ci o prietenie absolută. Citirea operei lui ne introduce într-o intimitate fără rezervă. El ne vorbeşte cu pasiune despre el însuşi, despre amorurile lui, despre dramele lui, despre superstiţiile, maniile, preferinţele, aventurile lui – şi pe toate ni le comunică direct, ni le face sensibile, cu greutatea, culoarea, gustul, căldura şi vibraţia lui iniţială. E o putere plastică în scrisul lui Marcel Proust (abstractul Proust) care suplineşte cunoaşterea vizuală a lucrurilor [...].

A fi proustian nu e o pasiune literară, ci o aviditate de a simţi, a înţelege şi a-ţi însuşi amintirea acestui om care, prin sensibilitatea lui infinit nuanţată, a anticipat tot ce o inimă omenească poate cunoaşte de-a lungul unei vieţi. Sînt pagini în care ne recunoaştem pînă la identitate – şi ne sperie gîndul că cineva a trăit înaintea noastră, pînă la fracţiune de nuanţă, un sentiment ce ni se părea exclusiv personal. Există în această inimă omenească zone pe care Marcel Proust să nu le fi adus la lumina dureroasă a conştiinţei? A iubi nu este poate altceva decît a avea nevoie de prezenţa cuiva. Proust n-a încetat nicio­dată să fie prezent pentru noi. I-am căutat urmele în scrisori, în amintiri, în anecdote, în fotografii. Ultimul detaliu ni se părea revelator. Încercăm să-i reînviem vocea, pasul, mîinile. Încercăm să-i refacem itinerariile, să-i evocăm în cele mai neînsemnate relicve, umbra. Nu e un fetişism de muzeu. E, dimpotrivă, nevoia de a-l şti încă viu, de a-l păstra în tovărăşia noastră, de a-l menţine prezent...“

În mărturisirea acestor afinităţi intelectuale şi, mai ales, umane se poate ghici şi asumarea unei critici subiective, de identificare, în sensul de înţelegere şi empatie. E o declaraţie de „personalitate“, de revendicare a dreptului trăirii, motivării şi manifestării vieţii intelectuale şi a unor adevăruri sufleteşti, perfect valabile în cazul unui critic pentru care obiectivitatea a însemnat, poate mai mult decît orice, sinceritate. Dar pa­siunea aceasta a lui Sebastian pentru Proust este departe de a fi doar o reacţie personală aleatorie, articolele publicate încă din 1927, anul debutului său, demonstrînd că, de fapt, această subiectivitate era una „disciplinată“, obiectivată, la baza ei aflîndu-se idei generale, principii. „Subiectivism intelectual obiec­tivat“, cum ar spune Adrian Marino.

Încă de la primele foiletoane publicate în Cuvântul, în 1927, pe tema modificărilor romanului modern, Sebastian îl ia ca reper absolut pe Marcel Proust, comentariile sale remarcîndu-se prin subtilitatea şi ineditul observaţiilor, dar şi prin trăirea cu intensitate a confruntării de idei în care se angajează pasionat. În foiletonul din 30 noiembrie 1927, Sebastian analizează pentru prima dată pe larg romanul În căutarea tim­pu­lui pierdut, roman pe care îl consideră paradigmatic pentru dispariţia graniţelor dintre genurile literare, fiind un roman „liric“, „primul roman modern“ care depăşeşte teritoriul romanului epic.

Important este însă faptul că acest articol oglindeşte o cunoaştere extraordinar de nuanţată şi precisă, nu doar a romanului proustian, ci şi a articolelor din presa franceză care încercau să surprindă liniile de forţă ale acestei opere, într-o perioadă în care Proust nu era deloc gustat şi înţeles de către francezi. În acest articol, Sebastian polemizează cu Benjamin Crémieux şi Paul Souday, pe care îi acuză că nu reuşiseră să ajungă la straturile profunde ale romanului, pentru a desprinde semnificaţiile sale esenţiale, iar în articolele următoare face, fără ostentaţie, trimitere la articolele semnate de André Germain, Edmond Jaloux, L.P. Qiunt sau Jean de Pierrefeuille (Pierrefeu).

Crezînd cu statornicie în principiul că o artă mare trebuie să aibă mereu ferestrele deschise spre viaţă, Sebastian a găsit în romanul proustian cea mai fidelă răsfrîngere a vieţii, în toată complexitatea ei, cu toate umbrele şi luminile ei. Delimitîndu-se de literatura construită din prejudecata necesităţii unui deznodămînt categoric, care, crede Sebastian, îi conferă un caracter fals, optează categoric pentru romanul lui Proust. Aici simte, ca nicăieri altundeva, pulsul vieţii autentice, în formele ei dense, profunde şi tumultuoase.

În 1932 va scrie, cu o oarecare detaşare, despre pasiunea violentă pentru Proust, care-l animase în ’27-’28, cînd „orice rezistenţă o luam drept un fel de ultraj personal, ce trebuia imediat pedepsit“, constatînd că, peste ani, deşi i se mai stinsese pasiunea acaparantă şi chiar furtunoasă, lumea lui Proust era în el mai vie ca niciodată, oamenii ză­misliţi de scriitorul francez însoţindu-l pretutindeni:

„Cu toţi oamenii ăştia am stat de vorbă, pe toţi i-am cunoscut de aproape, intim, familiar şi existenţa lor îmi este infinit mai certă, decît orice fapt istoric, peremptoriu dovedit prin documente, dar rece şi abstract, în timp ce viaţa imaginată a eroilor acestora de carte este adîncită în pasiuni, în amintiri şi în adevăruri.

Va fi cel mai durabil titlu de glorie al lui Marcel Proust, acela de a fi izbutit să creeze oameni. [...] Ceea ce va rămîne însă în mod cert din această operă cu atîtea planuri şi semnificaţii vor fi oamenii. Se poate vorbi despre revoluţia tehnică pe care o marchează Proust în evoluţia romanului. Se poate cerceta influenţa lui literară şi critică asupra epocii. Se poate considera construcţia psihologică proustiană. [...] Dar nu ele mi se par esenţiale nici pentru înţelegerea lui Marcel Proust, nici pentru destinul operei sale în viitor. Nu psihologia proustiană, nu estetica proustiană, nu filozofia, nu tehnica artistică, nu stilul, ci pur şi simplu lumea, societatea, oamenii, pe care acest creator de viaţă îi însufleţeşte, dîndu-le atîtea resurse intime de tragic şi comic, cîte sînt necesare cuiva ca să străbată veacurile, rămînînd într-una nou şi distinct“.

O punte permanentă a ridicat involuntar Sebastian între viaţa sa şi opera lui Proust. Multe dintre evenimentele pe care le-a trăit şi mulţi dintre oamenii, mai mult sau mai puţin apropiaţi, pe care viaţa i i-a scos în cale, au fost proiectaţi de Sebastian în universul romanului său preferat, umbre din această lume dublînd siluetele reale care, de multe ori, nu mai sînt decît nişte copii vagi ale personajelor proustiene. Surprins în diverse situaţii concrete de viaţă, privirile lui Sebastian se vor răsuci spre lumea labirintică, dar atît de dragă, a romanului proustian, în care gîndurile sale găsesc clipe de linişte fertilă şi, mai ales, puncte de sprijin pentru lumea în care trăia. Jurnalul oferă, în acest sens, exemple convingătoare pentru acest du-te-vino continuu între realitatea lumii şi realitatea cărţii, care se suprapun, nu de puţine ori:

„Am dejunat la Mircea, şi pentru că nici el, nici Nina nu veniseră încă din oraş, în aşteptarea lor am cetit la întîmplare vreo 20 de pagini din Le côté des Guermantes. Un episod pe care îl uitasem complet (de altfel, am impresia că am uitat totul): un dejun al lui Marcel cu Saint-Loup şi Rachel «quand du Seigneur».

Surprinzător seamănă Rachel cu Leni. Aveam impresia că citesc povestea propriului meu amor“.

„Este în Marietta ceva din M-me Verdurin. Nu mult şi nu cu aceeaşi violenţă comică – dar este“.

„Ieri dimineaţă, deschizînd fereastra, primul lucru pe care l-am văzut a fost o fată tînără, ieşind din vila din faţa casei mele şi alergînd pe drumul de jos, în şort, cămaşă albă de sport şi o bluză orange, toate strălucind în soare.

Putea fi o fată urîtă (şi mai tîrziu, la Mamut, unde am văzut-o de aproape, m-am convins că nu avea nimic excepţional), dar în clipa aceea era tinereţea, libertatea. Dimineaţa însăşi.

Une jeunne fille en fleurs... (Mai ales că citesc – ca de obicei, în vacanţă – Proust).

[...] Ei bine, pe cine întîlnesc joi seară, la Lacul cu Peşti, în tovărăşia Virginichii şi a arhitectului? Je vous la donne en mille... Pe Geta, desigur cu noul ei bărbat. Secretele solidarităţii de destin, de profesiune, de temperament.

Săracul Swann. Săracul Saint-Loup. Există mereu cîte o nouă Odette, cîte o nouă Rachel.

Şi tu, care scrii aceste rînduri, eşti oare sigur că nu ai şi tu la Bucureşti o Odette a ta, căreia de altfel i-ai şi trimis de aici două scrisori sentimentale, pe care ea le-o fi citit ducîndu-se sau revenind de la un rendez-vous?“.

Această lume a lui Proust are pentru Sebastian savoarea delicată şi, în acelaşi timp, puternică a bucăţii de madlenă înmuiată în ceaiul de tei. O esenţă preţioasă care-l izolează, protejîndu-l de exterior. E acolo, la îndemînă, venind totuşi din depărtări străbătute instinctiv. E ascunsă în adîncul propriei fiinţe, dar iese la suprafaţă vie, stăruitoare şi credincioasă, în cele mai surprinzătoare momente, cînd e răscolită de te miri ce. Şi, de fiecare dată, gustul rămîne delicios, dar mai ales stenic şi ocrotitor...

***

Corespondenţa lui Proust s-a dovedit pentru Sebastian o peşteră cu nebănuite comori strălucitoare, a cărei explorare a constituit un nou prilej de afirmare a devotamentului, dar şi o sursă de intense plăceri intelectuale. S-ar putea spune că Sebastian a fost „avec Saint-Beuve“, care iubea scrisorile, şi „contre Proust“, care le ura, sau cel puţin ura ideea de a le vedea pe ale sale publicate. Dar Sebastian nu a căzut nicidecum într-un biografism retrograd, gustul nu i-a fost pigmentat de indiscreţie, iar analiza sa nu poate fi bănuită de frivolitate.

Triada corespondenţă-literatură-viaţă

Epistolele lui Proust îl ajută pe Sebastian să pătrundă în structura complexă a personalităţii scriitorului său preferat, să simtă tensiunea intelectuală ce l-a însufleţit pe acesta şi să găsească răspunsuri la întrebări ridicate de operă, corespondenţa apărîndu-i deseori ca o „cameră obscură“ a romanului. Sebastian pare că strînge aici, ca într-o ţesătură, firele răsfirate ale unui tărîm răvăşit care a fost destinul lui Proust ca om şi scriitor, proiectînd el însuşi, în lumea dezvăluită de aceste scrisori, un univers imaginar, în virtutea aceloraşi subiectivităţi intelectuale şi consonanţe afective. În cazul lui Proust, scrierea epistolelor face trecerea către scrierea operei, opera cuvintelor şi opera sinelui fiind mereu întrepătrunse. Sebastian abordează permanent aceste scrisori din perspectiva triadei corespondenţă-literatură-viaţă, aici fiind de găsit o expresie autentică a alegerilor, obsesiilor sau temerilor situate în inima existenţei personale, dar care au lăsat urme profunde în opera literară. Corespondenţa îi confirmă lui Sebastian că, în cazul lui Proust, nu poate fi vorba de un hiat între diversele experienţe ale omului şi scriitorului, scrisorile reprezentînd un bun prilej de a pune în relaţie diverse date furnizate de operă şi de viaţă, aceasta şi în sensul conceput de Jean-Pierre Richard: „Elaborarea unei mari opere nu e nimic altceva decît descoperirea unei perspective adevărate asupra ta însuţi, asupra vieţii, asupra oamenilor. Iar literatura e o aventură a fiinţei“. Corespondenţa apare ca un loc ideal, unde decantarea realului se întîlneşte cu istoria conştiinţei. De aici, dorinţa lui Sebastian, acest cititor ideal al corespondenţei lui Proust, de a găsi punctele tangente dintre efemer şi permanenţă.

În studiul său despre corespondenţa lui Proust, Sebastian a folosit ediţia Corres­pon­dance générale de Marcel Proust, iniţiată în 1930, cu cele cinci volume îngrijite de Robert Proust (fratele scriitorului) şi Paul Brach, dar şi cel de-al şaselea, din 1936, îngrijit, după moartea lui Robert Proust, de fiica acestuia. Aşa cum observa şi Mihail Sebastian, sînt reunite aici aproximativ 1.200 de scrisori, de fapt, o mică parte din corespondenţa proustiană, care a reprezentat pentru scriitorul trăind în recluziune mijlocul esenţial de contact cu lumea, un mod de a trăi, o concretizare a nevoii de expresie, o modalitate de documentare pentru scrierea romanului, dar şi de implicare în dezbaterile de idei din epocă. În cazul lui Proust, cuvîntul înseamnă, poate mai mult decît pentru orice alt scriitor, acţiune, deoarece cuvintele se substituie unor acţiuni dificile sau imposibil de îndeplinit.

Studiul lui Sebastian nu numai că a fost publicat cu zece ani înaintea celui semnat de americanul Philip Kolb, dar, comparat cu acesta, rămîne mult mai nuanţat şi aplicat, deoarece contextele analizate de Sebastian sînt mult mai variate decît cele avute în vedere de american, care a fost interesat în special de cronologia corespondenţei, de valoarea documentară a acestor scrisori, şi care a fost afectat de dezordinea cronologică, cu atît mai mult cu cît Proust nu avea obiceiul să-şi dateze scrisorile.

Studiul lui Sebastian este intitulat, de asemenea, „Corespondenţa lui Marcel Proust“ şi a fost publicat în 1938, în patru numere consecutive (9, 10, 11, 12) ale Revistei Fun­da­ţiilor Regale, fiind structurat în nouă părţi ce îşi propun abordarea unor aspecte variate: „Introducere şi bibliografie“; „Caractere generale ale corespondenţei“; „Elemente de biografie“; „Mama lui Marcel Proust în opera şi corespondenţa sa“; „Pregătirea şi construcţia operei“; „Probleme de stil, tehnică şi morală“; „Izvoare şi «chei»“; „Strategie literară“; „Concluzii“.

Regretînd neputinţa de a avea acces la enorma corespondenţă a lui Proust, Sebastian plonjează febril în lumea intimă a scriitorului său preferat, motivîndu-şi fascinaţia prin interesul documentar prezentat de corespondenţa care „deschide un larg cîmp de vedere asupra universului proustian“1. Dintre toate formele de discurs autobiografic, scrisoarea privată este cea mai demnă de încredere, în sensul că, nefiind destinată publicării şi accentul nefiind deplasat de pe „eu“ pe destinatar, prezintă cel mai înalt grad de autenticitate şi spontaneitate. Ca şi Philip Kolb, Sebastian este nemulţumit de criteriul destinatarului, după care au fost grupate scrisorile în cele şase volume, criticul român preferînd o ediţie strict cronologică, care ar fi oferit un tablou mai fidel al vieţii lui Proust, al prietenilor lui, al schimbărilor suferite de-a lungul timpului, şi ar fi înlesnit confruntări şi concluzii. Exagerată i se pare lui Sebastian grija editorilor de a păstra secretele corespondenţei, atunci cînd, de fapt, referinţele nu ţineau de viaţa intimă, ci de evenimentele culturale, care îşi pierd astfel valoarea lor de document. Sebastian identifică aici funcţia pasivă a discursului autobiografic direct, aceea de oglindă, ecou, registru al experienţelor intime (funcţia activă fiind aceea de prieten, confident, consolator, asigurată de forţa terapeutică a scrisului, căci a fixa în cuvinte înseamnă a te elibera). De asemenea, Sebastian înţelege că o „scrisoare privată“ ajunsă la public devine, în cazul în care autorul este un scriitor foarte cunoscut, un document sau chiar o operă literară, aparţinînd deopotrivă sistemului referenţial şi literar.

Graniţa dintre „scriitura pentru sine“ şi „violul“ trimiterii în public se conturează ca fiind extrem de sensibilă şi discutabilă. Tocmai de aceea, în această primă parte a studiului, Sebastian stăruie asupra delicatei chestiuni a moralităţii publicării corespondenţei pentru care Proust nu îşi dăduse acordul. Ba, mai mult, îşi exprimase în nenumărate rînduri teama ca scrisorile sale să nu încapă pe mîini străine, deoarece lectorul vizat nu era unul public, iar miza nu consta în căutarea unui ecou colectiv repercutat. Dacă pentru autor discursul autobiografic reprezintă o explorare necenzurată în ţara sinelui, accesul publicului la această formă de discurs se poate reduce, de multe ori, la un act de indiscreţie şi agresiune. De fapt, indiscreţia postumă îl speria de-a dreptul pe Proust, care nu a acceptat să-şi înstrăineze nici măcar manuscrisele, în pofida unor impresionante sume de bani care i se ofereau.

Conştient că se află pe graniţa sensibilă dintre discret şi indiscret, Sebastian îşi va justifica curiozitatea prin posibilitatea ca decriptarea corespondenţei să lumineze secretele actului său de creaţie artistică. „Corespondenţele sînt purtătoare de destin şi nu de sens“, afirma şi Livius Ciocîrlie în volumul Mari corespondenţe, şi, pentru ca ele să se transforme în opere literare, este nevoie de o anumită gratuitate, „trebuie să nimerească pe alte mîini decît cele căutate, trebuie – ca şi romanele – să întîlnească – dar şi să stîrnească un dezinteres pasionat“. Acest interes „dezinteresat“ pentru corespondenţa marilor scriitori este aproape obligatoriu pentru că, afirmă Livius Ciocârlie, „în toate cazurile interesul, adică lectura, ezită între lume şi text, circulă între ele, dar nu – nu numai – ca să afle cum este lumea, sau cum a trăit scriitorul, ci ca să-şi dea seama cum, prin scriere, existenţa s-a transformat în altceva: într-un proces creator. Tocmai că obligă la mişcare repetată între viaţă şi text, lectura corespondenţelor poate contribui – în răspăr cu unele tendinţe ale veacului – la salutara ieşire a literaturii din solipsism“. Iar curiozitatea lui Sebastian a fost cît se poate de „dezinteresată“ şi de pasionată.

Un corespondent meticulos şi extenuat

Astfel, tărîmul imaginar creat de Proust nu este nicidecum unul bizar, situat dincolo de lume, ci este lumea însăşi, sublimată în cuvînt. Autorul apare ca un răspuns la întrebările pe care le ridică opera, şi curiozitatea lectorului este deviată către viaţa acestuia, lectura fiind însufleţită de dorinţa de a cunoaşte frămîntările, incertitudinile, impulsurile, pasiunile sau temerile ce au influenţat scrierea acestei opere. Sebastian încearcă să explice opera lui Proust prin viaţa sa, iar deseori viaţa acestuia este reconstruită la lumina operei pe care ea trebuie s-o explice.

Iar în cazul lui Proust, ne demonstrează Sebastian, liniile vieţii şi ale operei se împletesc mai bine decît oriunde altundeva în scrisori, aceste „iluzorii oglinzi de cerneală“ ce răsfrîng transformarea cursului real al vieţii în literatură.

––––––––––––––

* M. Sebastian, „Corespondenţa lui Proust (I)“, RFR, nr. 9, 1938, p. 609.