OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A facut cariera faimoasa fraza de inceput a Manifestului comunist: „O fantoma bintuie prin Europa…“. Avea ceva sumbru premonitor, dar suna sibilinic si a putut amagi. Crunta realitate urma sa-si arate fata dupa ce totalitarismul rosu a robit popoare intregi, intorcindu-le din drumul lor specific spre o era a uniformizarii sub regimul inapoierii economice, a degradarilor spirituale, ca rezultat al vinarii mai tuturor elitelor politice si intelectuale. Tragismul acelei experiente istorice ne-a implicat si ne-a marcat in adincul fiintei. Incit, desi vremurile de teroare au trecut, „nalucile“ lor inca tulbura judecata, ametesc memoria, intirzie limpezimea apelor si elucidarea adevaratelor culpe.

Se spera redobindirea normalitatii, pe masura ce se deschid dosare si se produc documente. Riscul este de a le acorda un credit exagerat, disproportionat in raport cu trucajul ideologic impregnat in fiece pagina provenita din surse oficiale. Autoritatile, mereu suspicioase, isi fabricau argumentele procedurilor dure, apte sa le asigure dreptatea suprema si, in acest scop, intretineau un aparat propagandistic (si de supraveghere) de o fidelitate fanatica, gata oricind sa sustina imaginea imaculata a puterii centralizate si sa agraveze dresura generala. Lectura reclama luciditatea descifrarilor contextuale, un discernamint la fel de „pervers“ cu practicile promovate de sus. Orice proba supusa cercetarii ascunde capcane, derivate din lantul initial de mistificari dirijate. Intre factorii participanti la elaborarea deciziilor existau complicitati, duplicitati, acorduri conjuncturale si animozitati tainice, reflectate pe scara ierarhica pina la nivelele executive. Erau viciate, astfel, raporturile personale, inclusiv marturiile scrise despre starile de fapt, despre optiuni si solutii acreditate in cadrul unor discutii „aranjate“, cu deznodamint dinainte stabilit.

Strategia intimidarii devenise practica uzuala imediat dupa instaurarea dictaturii proletare si exemplele abunda. Faimoase dezbateri impotriva formatismului (in artele plastice) sau impotriva cosmopolitismului (in muzica) tinteau, sub aparenta principalitatii, sa puna pumnul in gura creatorilor recalcitranti la necazurile de partid. Inscenarea purificarilor doctrinare a cunoscut episoade de pomina, precum eliminarea lui Alex. Jar din viata literara in cadrul unor jocuri de culise stupefiante, avindu-l ca regizor pe insusi Gheorghiu-Dej. De o abilitate machiavelica, seful suprem s-a folosit de vehementa stiuta a „eroului“ din acea sedinta si, dupa ce i-a sugerat sa iasa la rampa pentru a rosti un rechizitoriu al tutelei abuzive, l-a supus necrutator vindictei publice. Si aceasta a fost, inca, o „lichidare“ blinda, fiindca alte reprimari s-au soldat cu ani grei de puscarie.

Pe un asemenea fundal trebuie apreciata si „bunavointa“ lui Dej de a-l primi pe G. Calinescu si a-i asculta pasurile pricinuite de aberatii ale cenzurarii si de perpetuarea unor masuri ce-l marginalizau. Stenograma convorbirii desfasurate la 2 martie 1960 a fost recent readusa in actualitate, cu ecouri contradictorii remarcate de C. Stanescu intr-un „accent“ al sau judicios (Adevarul, 29.03.2003). Din disputa iscata lipseste doar minima prudenta fata de calitatea stenogramei in sine. Ea este redactata de o minte simplista, impiedicata, cu un vocabular rudimentar, cu exprimari confuze, greu de atribuit hirsitului lider si, mai putin, eruditului profesor. Si unul si altul vorbesc otova, in fraze bilbiite, lasate adesea in suspensie, parca anume ca sa nu se priceapa pina la capat nici natura doleantelor, nici efectul lor asupra interlocutorului. Pare probabil ca atit il ducea capul pe cel ce a inregistrat dialogul si poate ca se conforma instructiunilor primite in spiritul atenuarii oricaror posibile lezari ale orgoliului de conducator atotputernic. Era, cu siguranta, un activist destoinic, familiarizat cu manipulari in toate sensurile si, ca atare, stia ca totul se hotarise in prealabil (cu concursul lui Leonte Rautu, martor, paradoxal, lasat in umbra), iar schimbul de replici la care asista trebuia sa decurga fara surprize, conform strictelor prescriptii. Umilirea si „umilinta“ solicitantului intrau in desfasurarea ritualului, stabilit ca regula draconica. N-ar fi, aici, motiv de diabolizare in plus a lui Calinescu, decit daca se cauta o premiza pentru inocentizarea cui alesese, cu mult inainte, alt parcurs, alta orientare, nu neaparat mai fecunda spiritual si nici mai onorabila, moralmente.

Intimplator, despre atmosfera, plina de capcane, perfide, din timpul suprematiei lui Dej, vin aproape concomitent sa depuna marturie unele amintiri semnate de Sergiu Farcasan. Deocamdata, au aparut citeva fragmente dintr-o carte ce se anunta de tot interesul. Fiindca autorul a cunoscut, atunci, si deliciile ascensiunii, si avatarurile prabusirii. Pe moment, il dor avatarurile, putin scontate cind se comportase ca un ostas plin de zel in sustinerea campaniilor pe frontul Scinteii. Zelul ii fusese rasplatit cu functia de redactor sef adjunct la saptaminalul Flacara, organ al Uniunii Scriitorilor. Era talonat de poetul Eugen Frunza, distins propagandist relevat in nordul Moldovei unde-i indoctrina pe localnici intr-o foaie sonor numita Clopotul. Ca un soi de „clopotar“ actiona si S. Farcasan, foarte vigilent cu fidelitatea politica a textelor acceptate spre publicare, rescriind de zor la ele in noaptea calandrarii revistei. Era acolo un tinar redactor, deloc convins de corectitudinea procedeului si intr-o zi s-a revoltat, prezentindu-si demisia. Asa ceva nu se tolera in „frontul ideologic“. In consecinta, i s-a pus la cale „executia“ defaimatoare, intr-o mixtura de „dejism“ si „jdanovism“ feroce. E de asteptat ca memorialistul de astazi sa produca elemente utile unei intelegeri retrospective a satrapicelor masinatiuni ce au distorsionat destine si care l-au prins pe el insusi in nimicitoarea si absurda lor dezlantuire.