OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Tineretului Piatra Neamt
Avarul, dupa Molière, adaptare de Cristian Juncu
Regia: Cristian Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Aranjament muzical: Cezar Antal
Cu: Corneliu Dan Borcia, Daniel Besleaga, Dorina Maria Harangus, Liviu Vlad, Nora Covali, Ecaterina Hatu, Florin Mircea jr., Cezar Antal, Dan Grigoras, Raul Lucaci, Iulia Tanasa, Adina Suciu


Se ia papa Molière, se franjureaza in punctele esentiale, se taie in locurile tocite si se obtine un scenariu de toata frumusetea, cu cele mai contemporane aluzii cu putinta.
Nu va lasati pacaliti de ceea ce scrie pe afisul spectacolului – Avarul – si luati in seama, cu cea mai mare atentie, prepozitia dupa (Molière), caci aici sta cheia lecturii regizorale performate de Cristian Juncu. Si spun lectura, pentru ca regizorul citeste textul clasic cu o lupa up-to-date, extrem de pertinenta pentru ceea ce spectacolul isi propune, anume conectarea unui topos intrat in corpusul canonului (situatii, personaje, vocabular etc.) la senzorii contemporani, fara sa se piarda nimic din semnificatiile de adincime.

In aceasta resemantizare a textului, operata cu ingeniozitate, spirit ludic si umor, sta miza spectacolului, remixul fiind unul de cea mai buna calitate.
Solutia aplicata de Cristian Juncu e singura viabila si, de fapt, apta sa induca reinterpretari care densifica ecuatia textuala tematizata initial. Nu poti sa montezi astazi un clasic fara sa-i aplici o necesara infuzie de oxigen, o anumita grila de resuscitare a semnificatiilor. Asta nu inseamna actualizarea abrupta sau fortata a textului, ci gasirea unor corelative sustinute la nivelul codului de ansamblu, a unor translari motivate, care sa reinventeze, printr-o anumita propunere regizorala, spatiul referent. In fond, de astfel de lecturi energizante e nevoie – fara sa devina insa doar pretext pentru conexiuni arbitrare si nefondate – pentru a proba forta de dispersie si autenticitatea unor valente situationale clasice.

Alternantele polisemantice (N-am nici macar mobil/ Vreau sa fiu mobil), jocurile de cuvinte articulate sprintar, actualizarile capitaliste (Ne-nghite concurenta), puse in miscare cu verva si inventivitate (se vede ca regizorul e si dramaturg, autorul unor texte dense – Actorul, Ciupercutze, Ostinato), reasambleaza eterna problematica a dulcilor cocosei. À partir de papa Molière, Juncu face un spectacol viu, antrenant, cu faze suculente si gaselnite super (daca e sa ne pastram in literalitatea propusa de regizor), propunind un mixaj intertextualist fin, asumat ingenios atit actoriceste, cit si scenografic. Si unde mai pui ca in spectacol chiar este vorba de un avar indragostit (nici nu se putea altfel!) de iubita fiului lui, care, nici mai mult nici mai putin, prefera the old type – Brucan sau Beligan – nicidecum Brad Pitt sau George Clooney.

Si-atunci, ca sa satisfaca cererea, oferta se pliaza pe presupusele doleante. Intr-un contrapunct savuros, Harpagon apare imbracat in Mos Craciun, imagine intoarsa pe dos a altruismului fara limite (recodificat intr-o tumba ludica), parodiere a unei bunatati pe care Corneliu Dan Borcia o joaca cu abilitate. Este inflexibil fata de teribilismele celor doi copii (Elise cu pietricica in nas si Valère vopsit, cu coafura aricioasa, interpretati cu sarm si naturalete de Dorina Harangus si Daniel Besleaga), insinuant si prefacut cind vine vorba de bani, voit hilar in discursul mos-craciunistic cu care spera sa o cucereasca pe aleasa inimii si consternat de ceea ce se intimpla chiar sub ochii lui, fara sa intuiasca nici o clipa. E savuros cind danseaza lasciv in timp ce toti ceilalti sint concentrati sa sfredeleasca cu bor masina turnul, pentru a-i fura banii. Mai mult decit atit, noutatea interpretarii lui Borcia vine dintr-o anumita umanizare a personajului, dintr-o anulare a rigiditatii lui univoce.

Contextualizarile ironice sint de o percutanta si incisiva actualitate, nici o clipa gratuite sau false. N-avea cum sa lipseasca din aceasta sarabanda a cocoseilor teatrul, cu actori imbracati in costume de epoca, care readuc in prim-plan povestea din piesa. E o parodiere a teatrului in teatru, a artei facute sa emotioneze si sa placa. Directorul e tipul de baron local (jucat prea ostentativ de Florin Mircea jr.), fara nici o legatura cu teatrul, cerindu-le actorilor lacrimi, miscare si sentiment, cu alte cuvinte, ca la teatru! (asa cum stie el, desigur). Sint foarte comici actorii (Adina Suciu, Iulia Tanasa, Raul Lucaci), care, printre lacrimi si suspine, cu un scurt insert din Pescarusul, incearca sa convinga prin tot ce fac, indoindu-se ca se poate taia din Molière. Ei bine, Juncu ne dovedeste ca se prea poate, iar trupa ii sustine intentia regizorala printr-un joc degajat.

Conceptia scenografica se muleaza excelent pe lumea interioara a lui Harpagon si pe asocierile inventiv speculate. Cosmin Ardeleanu a imaginat un turn cu doua niveluri – aspectul de mobila veche fiind foarte sugestiv –, care condenseaza intreaga lume amortita intruchipata de Harpagon. Personajul este un fel de mobilier „incrustat“ de trecerea timpului, un trunchi scorojit, pus in miscare doar de gindul la bani. Obiecte care trimit la o muzicalitate cu rezonante vechi, la un timp desuet (pilnia de gramofon, clapele de pianina, chitara, ceasul) ii identifica parcursul. Turnul e un fel de osificare obiectualizata si, in acelasi timp, continuata, caci, la cele doua etaje, stau copiii. E temporalizarea unui univers inchis in sine, spatiul in care se citeste o genealogie in miscare, locul unde, ca intr-o cochilie, Harpagon se retrage pe muzica lui Nat King Cole: „When I fall in love, it will be forever“.