OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O, de-ai veni, justitie invizibila!
Kafka

„Justitia invizibila“ pe care o cheama Kafka in Jurnal, apare cu brutalitate in Colonia penitenciara, unde „vina e intotdeauna mai presus de orice indoiala“. Existenta umana este, in mod esential, caracterizata de vina, o vina care se cere izbavita de teribila agonie pe care o provoaca „justitia invizibila“ prin intermediul unei masinarii monstruoase. Ca si in Prizonierii lui Nietzsche, in Colonia penitenciara a lui Kafka exista doua lumi sau, mai bine zis, doua legi: legea veche, ale carei porunci sint pastrate cu sfintenie, si legea noua, cea care se vrea a fi una reformatoare, cea care promite salvarea si mintuirea. in Prizonierii¸ gardianul inchisorii este tatal atotputernic, cel care guverneaza inchisoarea, cel care-i pedepseste cu duritate pe uneltitori. in colonia lui Kafka, vechiul comandant este creatorul coloniei si mare judecator, intemeietor al tablelor legii. Si gardianul si vechiul comandant reprezinta legea veche, cea care face recurs la pedeapsa.
Reprezentantii legii noi sint fiul gardianului din inchisoarea nietzscheana, respectiv noul comandant din colonia penitenciara.

Diferenta dintre cei doi este ca noul comandant detine un rang militar, pe cind fiul gardianului apare din rindul detinutilor, intr-o zi obisnuita de munca in curtea inchisorii. Cel ce se recomanda a fi fiul gardianului le promite celorlalti detinuti eliberarea in schimbul increderii lor. Anuntarea mortii gardianului inchisorii intrerupe planurile de salvare ale fiului, stirnind batjocura prizonierilor, care-i aduc reprosuri asa-zisului mintuitor. Textul lui Nietzsche se sfirseste cu imaginea fiului care ramine singur dupa moartea tatalui, moarte in care nu crede, la fel cum nu cred ceilalti ca el este adevaratul fiu al gardianului. Fiul ramine captiv in propria-i mostenire. Regasim in Prizonierii o imagine original nietzscheana a religiei crestine.

Celalalt reprezentant al legii noi, noul comandant din Colonia penitenciara, incearca sa impiedice respectarea vechii traditii a fostului comandant, ale carui porunci mai sunt inca indeplinite cu constiinciozitate de un ultim ofiter al sau, unicul pastrator al legii vechi. Fostul comandant lasa mostenire colonia penitenciara pe care a creat-o, dar si un aparat special, un instrument de tortura. Pentru ca nu are nici un fiu in colonie, precum gardianul, vechiul comandant isi incredinteaza masinaria celui mai fanatic dintre ofiterii sai. Regasim in imaginea vechiului comandant insusiri ale divinitatii din Vechiul Testament, textul kafkian avind numeroase trimiteri la religia iudaica. Masina de tortura a fost creata pentru a introduce in colonie suferinta necesara ispasirii vinei umane, vina care nu trebuie niciodata pusa sub semnul indoielii, ci doar pedepsita. Exploratorul, sau mai bine zis calatorul, care ajunge in colonia penitenciara, ca intr-o alta lume cu alte legi si alte tribunale, este un trimis kafkian, asemenea lui K. din romanul Castelul.

Calatorul strain asista, intr-o vale nisipoasa si „fara umbra“, la executia unui condamnat. Ofiterul ii explica in detaliu calatorului functionarea masinariei, iar oaspetele este rugat chiar sa atinga aparatul pentru a se convinge de performantele sale. ii este aratat modul in care acele de fier scriu pe spatele osinditului vina care i s-a adus, vina care nu i se comunica si care nu i se citeste, ci doar ii este scrisa in propria carne pentru a fi traita in durere si suferinta. Vina este inscriptionata dupa o schita facuta de fostul comandant si pe care doar ofiterul o poate descifra. Schita legii pare a fi o scriere cabalistica, destinata numai initiatilor. inainte de executie, ofiterul isi spala miinile de mai multe ori. Pentru vina sa, condamnatul kafkian este trecut printr-o masina uriasa de scris. Patimile sale sint patimile scrisului trait cu propria-i carne. Scrierea este o imagine exemplara pentru cei care privesc si o mare suferinta pentru cel care o traieste: „Ati vazut, nu e usor sa descifrezi scrisul cu ochii; omul nostru il descifreaza cu ranile sale“.

La un moment dat, calaul se transforma in victima, condamnatul este eliberat „fara sa fi patimit pina la capat“ si locul lui este luat chiar de ofiter, care va dovedi ca stie sa minuiasca cel mai bine aparatul, aplicindu-si pedeapsa exemplar, pina cind grapa ii va ridica trupul deasupra gropii in care sunt aruncate cadavrele. Moartea ofiterului este o afirmare a vinei umane si a necesitatii suferintei.
Dupa sinuciderea ofiterului, calatorul paraseste „valea fara umbra“ si se indreapta alaturi de condamnat si de un soldat inspre colonie pentru a vedea mormintul fostului comandant, aflat sub masa unei ceainarii, fiindca preotul nu a vrut sa-i dea un loc in cimitir. Se spune ca ofiterul a dorit sa fure de citeva ori trupul comandantului, dar nu a reusit. Pe lespedea mormintului este scrisa o profetie: „Aici odihneste fostul comandant. Partizanii lui, care nu pot avea astazi nici un nume, l-au asezat in mormint si i-au pus o lespede. Dainuie profetia ca, dupa un anumit numar de ani, comandantul va invia si va porni din aceasta casa, in fruntea partizanilor sai, la recucerirea coloniei. Credeti si asteptati!“ invierea fostului comandant nu va aduce o lege noua, ci o va reinstaura pe cea veche, va fi repusa in functiune ingrozitoarea masina, iar patimile scrisului vor continua.

Metafora suferintei din Colonia penitenciara, intocmai precum cea a inchisorii eterne din Prizonierii, este de inspiratie schopenhaueriana, Nietzsche si Kafka avind astfel un educator comun. Si calatorul invizibil al lui Nietzsche si trimisul kafkian aduc marturii din lumea inchisorii umane, o inchisoare in care omul sufera in tacere, nu mai crede nici in mintuire, nici in viata de apoi, este un animal domesticit, un prizonier obisnuit cu suferinta, pe care nu-l mai poate tulbura nici cel mai ingrozitor aparat de tortura. Patimile dupa Niezsche si Kafka sint patimile animalului docil, trecut printr-un ironic proces civilizator, insotit de o falsa si ascetica rationalizare a durerii.