OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela ADAMESTEANU
Intilnirea
Editura Polirom, Colectia „Fiction. Ltd“, Iasi, 320 p.

„in cei douazeci de ani cit a lipsit Ulise, oamenii din Ithaca pastrau destule amintiri despre el, dar nu-i duceau defel dorul.
Pe cind Ulise suferea de dor, insa nu-si amintea aproape nimic.“
(Milan Kundera, Ignoranta, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2006)

Un om de stiinta celebru, care si-a construit o cariera academica prestigioasa in tara sa de adoptie, se reintoarce acasa dupa douazeci de ani de pribegie si este surprins sa o auda pe sotia lui spunindu-i ca „oricit de multi ani ai trai aici, tara ta va ramine pe veci tot cea din care ai plecat! E tara ta, chiar daca nu o s-o mai vezi niciodata“. Observatiile pe care Christa – sotia nemtoaica a lui Traian Manu – le face in drum spre aeroport, declanseaza in mintea acestuia un veritabil proces de clarificare a propriei identitati, determinindu-l sa se intrebe „la ce servesc onorurile pe care le primeste aici, respectul colegilor, recunostinta oficialitatilor, afectiunea colaboratorilor si a studentilor, daca prin doar doua vorbe – tara ta – Christa il trimite inapoi, il exileaza in acel tarim salbatic si salbaticit?“

Notiuni precum „acasa“ sau „tara ta“ se relativizeaza si devin brusc problematice, golindu-se de continut. Incertitudinea identitara de care Traian Manu sufera pare sa se adinceasca de indata ce acesta isi pune problema reintoarcerii – atunci apar, de fapt, indoielile si semnele de intrebare in legatura cu sensul propriei sale existente, ca si nevoia de a gasi raspunsuri la o serie de interogatii, ani in sir nerostite. Traind ani de zile departe de locurile natale, exilatul isi construieste un echilibru instabil intr-un spatiu pe care il numeste, mai mult sau mai putin conventional, „acasa“, astfel incit intoarcerea in tara natala este brusc resimtita ca un nou exil, o noua pribegie spre un teritoriu greu, daca nu imposibil de recunoscut.

Romanul Gabrielei Adamesteanu, reeditat acum intr-o versiune revizuita de autoare – care a preferat sa renunte la acele elemente ce confereau primei editii o dimensiune poematica, marcat experimentala –, rescrie, in cheie contemporana, povestea reintoarcerii lui Ulise, pe care Milan Kundera o considera „eposul fondator al nostalgiei“. Romancierul de origine ceha, el insusi emigrant in Franta in anii regimului comunist, a incercat sa raspunda in Ignoranta la intrebarea in ce masura ar mai fi posibila, astazi, o Odisee si ce relevanta ar mai putea avea in lumea post-totalitara povestea unei reintoarceri acasa, in spatiul de origine. Exista, de altfel, multe puncte comune intre cele doua naratiuni, chiar daca, din punct de vedere stilistic, diferentele sint evidente: in vreme ce in volumul lui Kundera epicul este mai curind un pretext pentru o abordare eseistica a temelor exilului, memoriei si identitatii, romanul Gabrielei Adamesteanu construieste personaje pregnant conturate, ale caror povesti se intretes intr-o naratiune fluenta, lipsita de tezismul cartii lui Kundera.

In aceasta a doua editie, Gabriela Adamesteanu a dat povestii o mai mare pondere, reluind si explicitind o serie de situatii abia sugerate in volumul din 2004 si amplificind incarcatura epica a fiselor din dosarul de la Securitate al „transfugului“ Traian Manu, transformindu-i in personaje bine individualizate pe agentii Securitatii, abia intrezariti anterior printre rindurile paginilor din Dosarul „Savantul“. Daca in romanul lui Kundera avem de-a face cu o dubla perspectiva, masculina si feminina, asupra experientei reintoarcerii dintr-un exil prelungit, in intilnirea singurul care se intoarce in spatiul de origine este Traian Manu. Calatoria intreprinsa de batrinul si prestigiosul profesor este ambivalenta, caci in tentativa sa de a-si recupera trecutul, Traian Manu aluneca, inevitabil, spre propria sa moarte – iar in aceasta privinta, deznodamintul din prima versiune a intilnirii este dezambiguizat, moartea personajului principal, sugerata doar inainte, fiind acum acordul final.

O lume pestrita, a destinelor intrerupte si a maladiilor memoriei
Desi intilnirea cu cei de „acasa“ este un esec, nici Josef si nici Irena – protagonistii lui Kundera – nu platesc, totusi, cu viata „indrazneala“ de a fi incercat sa recupereze, chiar si partial, ipostaze mai vechi ale identitatilor lor. Imposibilitatea de a pune de acord prezentul cu trecutul este cu atit mai dramatica cu cit, in intilnirea, memoria functioneaza diferit in cazul exilatului si al celor ramasi acasa. Memoria lui Traian Manu se zbate in gol, incercind sa puna de acord secvente din trecut cu imagini din prezent. Nimic si nimeni nu mai este ceea ce batrinul profesor isi aminteste sa fi fost cindva, oameni si peisaje deopotriva isi dezvaluie tulburatoarea stranietate, invers proportionala cu efortul intens pe care personajul il face de a rememora trecutul. Aici, in aceasta imposibilitate de a retrai timpul trecut cu aceeasi intensitate cu care recitesti, de pilda, o carte sau revezi un film consta, in opinia lui Milan Kundera, intreaga oroare a conditiei umane.

Caci, la intrebarea daca amintirile au „volum temporal“, raspunsul nu poate fi decit unul singur: „trecutul pe care ni-l amintim este lipsit de timp“. Aceasta este revelatia pe care o are Josef cind incearca fara nici un rezultat sa retraiasca momentele petrecute cu sotia sa, inainte de moartea acesteia. „Detemporalizarea“ ca pandant al deteritorializarii pare sa fie una dintre consecintele inevitabile ale unui dublu exil: in spatiu, dar si in timp. Sentimentul de nesiguranta identitara pe care il resimte Traian Manu atunci cind se confrunta cu prezumtivi prieteni si rubedenii este cu atit mai intens cu cit se adinceste dezacordul intre memoria lui, lacunara si fluida, si memoria la fel de capricioasa si intermitenta a celor care il inconjoara permanent in scurta lui vizita in Romania. Nu exista decit un pseudo-dialog intre amintirile personajului si cele ale membrilor grupului, care il insotesc din momentul sosirii pe aeroport pina la plecare. Cita vreme memoria personala nu descopera puncte de sprijin in memoria celorlalti, cita vreme amintirile lui se rotesc in gol, intilnirea lui Traian Manu cu propriul trecut este ratata*.

Exista, de altfel, in romanele Gabrielei Adamesteanu o patologie a memoriei foarte diversificata; nu voi relua aici observatiile din „Prefata“ la editia anterioara, referitoare la continuitatea tematica dintre Dimineata pierduta si intilnirea, dar cred ca relatia tensionata a personajelor cu prezentul se datoreaza, in primul rind, fie unei insuficiente a memoriei, fie, dimpotriva, unei hipertrofieri a acesteia. Impactul istoriei mari asupra destinelor individuale este cu atit mai puternic cu cit dezechilibrul temporal de care sufera personajele este mai mare. Profesorul Mironescu si Ivona sint, fiecare in felul lui, incapabili sa se adapteze intr-un timp „iesit din titini“, intorsi permanent cu fata spre trecut, ei nu pot trai, ci doar retraiesc, cu nostalgie, vietile lor de dinainte, in vreme ce Vica Delca, personaj cu o memorie prodigioasa, este singura supravietuitoare tocmai pentru ca atitudinea ei fata de trecut nu este una nostalgica, ci „arhivistica“. Spre deosebire de fiecare dintre ei, Traian Manu sufera de un deficit marcat de memorie, trecutul pe care incearca sa-l recupereze in ultima sa calatorie in tara natala dizolvindu-se pe masura ce numarul „rubedeniilor“ creste. Desi fiecare dintre protagonistii acestei aparente „intilniri“ se straduiesc sa-si puna de acord amintirile, rezultatul este un mozaic de imagini care nu se aseamana decit arareori si foarte vag.

Fisele dosarului „Savantul“ si dialogurile dintre functionarii Securitatii – mult extinse in aceasta a doua editie, in care cei din urma dobindesc si identitati concrete, nu mai sint doar niste nume – „limpezesc“ rolurile ce le revin prietenilor si rubedeniilor din preajma lui Traian Manu. Teribila institutie a represiunii comuniste, Securitatea, se prefigureaza ca o instanta absoluta, care nu se multumeste doar sa arhiveze cele mai marunte detalii care alcatuiesc viata unui om, ci isi aroga dreptul de a manipula si regiza istoria insasi. Personaj principal, Securitatea functioneaza ca o Arhi-memorie, inspaimintatoare si atotputernica, insinuindu-se permanent in vietile oamenilor. Unul dintre efectele colaterale ale acestei intruziuni brutale a terifiantei institutii este distrugerea cvasitotala a conceptului de intimitate. Asemeni unui orwellian Big Brother omniprezent, Securitatea stie tot, urmareste tot, arhiveaza tot. Ea este expresia cea mai nelinistitoare a abuzului de memorie, activitatea agentilor sai – o armata invizibila, alcatuita din personaje aparent benigne si inofensive – punind in evidenta fragilitatea dezarmanta a individului in fata unui sistem dezumanizat (si dezumanizant).

La rindul ei, Christa face si ea o calatorie à rebours, una doar de natura temporala insa, stirnita de amintirile intermitente pe care sotul ei le deapana in drumul spre si de la aeroport. Nici pentru ea intoarcerea in trecut nu e lipsita de capcane, confruntarea cu umbrele acestuia fiind, inevitabil, si una cu traumele unei adolescente si tinereti traite in siajul altei anomalii istorice – nazismul.
Gabriela Adamesteanu isi rasplateste cititorii cu aceasta carte fascinanta, ce reconstituie o lume pestrita, a destinelor intrerupte si a maladiilor memoriei, o Odisee pe dos, in care acel acasa la care Ulise viseaza in timpul peregrinarilor sale si la care reuseste, in cele din urma, sa se intoarca se dovedeste o simpla iluzie. Un roman cu nimic mai prejos decit Ignoranta lui Milan Kundera.

–––––––––––––
* intr-o carte publicata in 2001 la Editura Dacia, Intermemoria, Sanda Golopentia scoate in evidenta componenta „colectiva si dinamica, tinind de grup si nu de monada, de dialogul deschis si nu de tezaurizarea in de unul“ prin care memoria se defineste in mod esential. Un reper important in studiul memoriei (individuale si colective deopotriva) ii este oferit Sandei Golopentia de volumul lui Maurice Halbwachs, La mémoire collective (1968).

Textul apare ca postfata la editia a doua
a romanului Intilnirea la Editura Polirom.