„O scriitură poetică demnă de
acest nume începe de la experienţa fatalităţii“, scria
Cioran acum mai bine de cinci decenii. Drama poetică semnată de
Nicoleta Esinencu pare să fi integrat acest imperativ. Un text de o
poeticitate frustă, un cărbune aprins scos din măruntaiele
feminităţii şi aruncat în chipul răsturnat în oglindă
al unei naţiuni – care o fi aceasta? –, pradă unui profund mal
d’être. Fuck You, Eu.ro.pa! nu e nici despre mimetism
lingvistic, nici despre Europa cu precădere, nu e un scuipat sau un
rechizitoriu fără apel, deşi are ceva din toate acestea, ci e, în
primul rînd, un exerciţiu de sinceritate şi, ca orice text
autentic, o introspecţie fără menajamente.
O eşuare simbolică în lumea liberă
Rapiditatea cu care dramaturgia acestei
tinere femei de teatru a prins în România, fiind montată
din 2004 pe scenele din Bucureşti, Braşov, Galaţi, Cluj, dovedeşte
nevoia pe care o resimţim de a vorbi despre ce ni s-a întîmplat,
trauma pe care o purtăm în noi. Dacă nu chiar întoarcerea
unei noi generaţii de regizori către drama Moldovei, abandonată,
astăzi ca şi ieri, demonilor Răsăritului. Dincolo de această
speculaţie pe seama eventualului sentiment de vinovăţie colectivă
a celor de la vest de Prut pentru uitarea celor de dincolo, fraţi
întru limbă, confesiunea Nicoletei Esinencu ne priveşte
direct, ca români, pentru că drumul celei care îşi
părăseşte ţara, de nevoie1, e al nostru ... O tînără,
născută în Moldova sovietică, crescută în
schizofrenia comunismului brejnevian, crezînd cu toată fiinţa
ei în promisiunea căderii Zidului Berlinului („un popor care
capătă o ţară pentru că undeva s-a năruit ceva“), nădăjduind
ca un copil în promisiunile Podului de Flori (vă mai
amintiţi?), adusă apoi cu picioarele pe pămînt în
noile timpuri ale „independenţei“ şi ale economiei de piaţă,
alege – trist eufemism pentru a rezuma drama plecării spre Vest –
exilul economic. Un destin banal pentru mii de tineri de o parte şi
de alta a noii frontiere europene, o experienţă a căutării de
sine şi în sine, în vremea libertăţii de circulaţie
(a capitalului şi a fiinţelor umane, nu-i aşa?) a capitalismului
mondializat. Şi o eşuare simbolică în lumea liberă, a
societăţii în care visele oamenilor sînt cuantificate
în cerere solvabilă, unde comunicarea, denaturată,
schivnicită, imposibilă sub comunism, a fost înlocuită de o
altă limbă de lemn, aceea, edulcorată, a publicităţii
consumeriste.
Să fim noi, cei născuţi sub
comunism, cărora ne-a fost interzis să ne exprimăm liber şi să
fim noi înşine, la care s-a adăugat, în cazul
Basarabiei, rusificarea, negarea unicei legături cu românitatea
– limba –, să fim noi, prin urmare, condamnaţi la eşec, la
inadaptare, perdanţi în societatea occidentală, să devenim
victimele propriei năzuinţe spre libertate?
Imprecaţia din titlu e doar doza de
adrenalină necesară privirii în hăul interior. Reacţiile
demagogic-naţionaliste nu s-au lăsat aşteptate (dar şi
răspunsurile au fost pe măsură, din partea unor voci din noua
generaţie de scriitori2), dovedind cît de greu ne este încă
să mergem mai departe decît ne lasă cuvintele. „De ce fuck?
Nici de înjurat nu mai înjuri în limba ta.
Băga-te-aş în pizda mă-tii, America! Băga-te-aş în
pizda mă-tii, Europa! Băga-te-aş în pizda mă-tii de fuck!“
– nu este o respingere a civilizaţiei vestice, nu e nici măcar
năduful emigrantului marginalizat, exclus, ci expresia unei răni
interioare, strigătul de disperare al copilăriei furate.
Monologul imaginar se construieşte din
fragmente disparate, frînturi de viaţă ce compun, ca un
puzzle, o declaraţie de dragoste pentru acasă, pentru familia
pierdută, fie aceasta şi imaginată, în nevoia dobîndirii
unei identităţi. Adultul obligat la o maturizare forţată, aruncat
într-o lume în care a nimerit din lipsa unui cămin – o
mamă „ucraineancă grasă“, un tată mai mult absent şi beţiv,
o bunică sedusă de ideologia comunistă, rod al datoriei
cetăţeneşti, „primul pentru mama, al doilea pentru tata, al
treilea… pentru patrie“ –, are nevoie să înţeleagă
cine este, de ce viaţa poate durea atît de tare. Ca în
mai toate cazurile emigraţiei, asemenea Aglajei Veteranyi, acasă e
un teritoriu al papilelor, o complexitate gustativă care trece de la
zahărul pe cartelă, sacul de cartofi pentru o iarnă întreagă,
pînă la ardeii umpluţi cu carne şi castraveţii muraţi,
atîtea bucurii simple sau de zile mari pe care distribuitoarele
de cafea, supa instant şi piureul din fulgi din lumea abundenţei nu
le pot readuce.
Demonstraţie în tente îngroşate
Reprezentat la Caen la începutul
acestui mai, spectacolul Alexandrei Badea, tînără regizoare
care s-a afirmat pe teritoriul teatrului angajat, optează pentru
economia de mijloace. Un singur interpret pentru diferitele ipostaze
ale personajului, ecleraj redus, scenografie minimală, montarea pare
să se concentreze pe mesaj. Rezultatul este o demonstraţie în
tente îngroşate, compusă într-un fel anume pentru un
public inevitabil departe, dacă nu chiar străin de contextul
comunismului.
O actriţă, Mădălina Constantin, un
ecran în fundal, un scaun, cîteva obiecte şi o cameră
video. Alegerea acestei interfeţe pe toată durata spectacolului mi
se pare că deplasează accentul spre ceva neesenţial. Poate a fost
intenţia de a accentua veridicitatea, imaginea primează în
faţa cuvîntului, poate a fost doar forma aleasă pentru a da
corp falsului „concurs de selecţie pentru postul de
prim-ministru“. O falie apare între actriţă –
convingătoare în registrul interogativ, dar insuficientă în
cel tandru copilăresc – şi spectatori, eu unul cel puţin m-am
simţit pierdut în pendularea de la ecran la vocea care îl
animă. Hiatusul mi s-a părut şi mai vizibil în momentele în
care protagonista a avut de executat cîteva demonstraţii off,
superflue aproape în raport cu forţa textului: aruncarea
cravatei de pionier şi arderea acesteia într-o căldare,
strivirea unor păpuşi ruseşti, risipirea lichidului dintr-o sticlă
de vodcă. Momentul cel mai intens şi autentic al spectacolului e
atins cînd actriţa lasă camera – filmarea este oricum
anunţată dintru început ca o farsă, o luare în
derîdere –, adresîndu-se părinţilor dispăruţi,
într-un face-à-face care lasă sala fără suflare. De
ce atît de tîrziu?
Spectacol ratat? Cu siguranţă nu,
pentru că beneficiază de traducerea inspirată a Mirellei
Nedelcu-Patureau şi de fluenţa actriţei, de convingerea
interpretării, de asumarea fragilităţii şi vulnerabilităţii
personajului. Înţelegerea rupturii sufleteşti pe care o
produce exilul ar fi meritat o nuanţare, o îmblînzire a
strigătului, a felului de a zice. Pentru că atunci cînd ne
aflăm iremediabil departe de acasă, chiar şi cea mai teribilă
dintre înjurături poate deveni, oricît de paradoxal ar
părea, un alint.
–––––––––––
1. Radu Pavel Gheo, în a sa
prefaţă la Adio, patria mea, cu î din i, cu â din a,
numea în 2001, din perspectiva unei experienţe personale,
alungarea unei generaţii de tineri, abia ieşiţi din adolescenţă
la vremea căderii comunismului şi constrînşi la exil ca
ultimă soluţie de salvare a demnităţii individuale.
2. Precum Florin Lăzărescu, care în
august 2005 lua apărarea autoarei în Suplimentul de Cultură.
––––––––––
Dragoş Ioan a terminat Ştiinţe
Economice la Iaşi, în 1996. A făcut un an de D.E.A. la
Grenoble (Marketing), după care a lucrat la Bucureşti, în
presă (Ringier Romania, Şapte Seri, între 1997-1999), apoi la
Centrul cultural Francez de la Iaşi (1999-2000). A fost în
Polonia pînă în 2003, unde a ţinut ore de franceză în
diverse locuri şi a montat piese cu studenţii. Din 2004 lucrează
la Caen, unde este controlor INSEE.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters