OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu o saptamina in urma, cind Lucian Pintilie era, dupa memoriul trimis autoritatilor si presei, doar temporar mentinut in functia de director al Studioului de Creatie Cinematografica al Ministerului Culturii – ministerul pastrindu-si „asul din mineca“, respectiv decizia „legala“ a destituirii marelui artist –, ma obseda expresia-parafraza: „patria vesnic nerecunoscatoare“, o reiterare/reformulare a mitului suicidar privind „blestemul romanesc“ si indepartarea valorilor, condamnarea la nesfirsite inceputuri etc. – perpetuarea, pasamite, a unor „stramosesti-voioase“ traditii ale autosuprimarii. Acum, lucrurile s-au clarificat, au luat, asadar, o intorsatura radicala: ajunge cu „mitul“ Pintilie!; omul e „pensionabil“, prea „egocentric“, nu mai este nevoie de el, care s-a dovedit stimabil pina in 1990, insa de atunci incolo, prin ce s-a remarcat?

Cind „patriotismul“ se revendica de la Burebista, care traverseaza, in „super-sub-productii“ cinematografice autohtone lanul de porumb (!), sau de la Decebal ori Mihai Viteazul, ai caror soldati poarta la incheietura miinii ceasuri Pobeda, ori prin adularea fara discernamint a maresalului Antonescu, integrarea valorilor noastre in Europa se facea, in tara si peste hotare, prin Lucian Pintilie. Despre Lucian Pintilie s-au scris volume de cronici in Statele Unite sau in Europa occidentala, semnate bunaoara de personalitati de talia unor Eugéne Ionesco, Susan Sontag, Alberto Moravia, Alain Besançon, Françoise Giraud, Alain Finkelkraut, Roland Barthes, Cathérine Durandin, Leonore Fini, Jack Lang, printre multi altii nu mai putini renumiti; in plus, de curind, doamna ministru al Culturii din Franta, Cathérine Tasca, i-a decernat lui Lucian Pintilie gradul de Mare Comandor al Ordinului Artelor si Literelor. Intre timp, in tara i se orchestra o noua eliminare, ultima, prin imperativul virstei, din cultura romana. Cu toate acestea, actualul ministru al Culturii si Cultelor din tara sa de bastina, Romania, „nu intelege de ce se face atita caz“.
Mai aflam de la acelasi inalt for ca: „Exista personalitati cu mult mai importante in aceasta tara (subl. m.), academicieni, oameni de stiinta. Lucian Pintilie e un om important pentru mine, e un creator stimabil pentru ceea ce a facut pina spre anii ’90, dar atita tot“ (Adevarul, joi 12 iulie 2001). Departe de mine gindul minimalizarii vreunui efort creativ in orice domeniu… insa impactul paideic-afectiv al celor mai importanti artisti este totusi altceva! Va fi acceptind si ministrul Culturii ca ei reprezinta, in fond, esenta fiintarii noastre, daca acest lucru mai are importanta…

Sa recapitulam: institutiile statului functioneaza dezastruos, cu efecte potrivnice ratiunii lor de-a fi; tinerii, creatorii ori liderii opiniei de miine, ramin siderati in fata absentei reactiei publice pe parcursul scandaloaselor revelatii ale realitatii cotidiene; identificarea surselor Raului in societatea romaneasca si a devastatoarelor sale consecinte n-au nici un ecou, fapt ce nu mai mira pe nimeni… cel putin asa se crede si se… doreste, probabil. Tocmai in astfel de imprejurari sint invocate legi ori se inventeaza legi pentru a tulbura asezarea putinului bine ramas ca, spre exemplu, activitatea Studioului de Creatie Cinematografica de sub conducerea lui Lucian Pintilie, institutie ce aducea bani in tara, si nu invers…
Ne iluzionam pina nu de mult ca mai exista si la noi repere, cel putin la nivelul aspiratiilor. S-a mai spus, si de ce n-as repeta-o: cultura romana rezista prin exceptii. Consider ca cea mai evidenta dintre exceptii a fost si este azi Lucian Pintilie (opinie sustinuta de mari exegeti ai spectacolului, oameni de cultura), care din 1972 si pina in 1990 s-a vazut nevoit sa lucreze in strainatate fiindca nu i s-a dat voie sa munceasca in Romania acelor ani. Sintem nevoiti sa credem azi, dupa 11 ani de la o singeroasa revolutie, ca se repeta istoria pe calea unor si mai draconice procedee?!

Nu stiu la care dintre academicienii si oamenii de stiinta „mai importanti“ face trimitere omul de cultura Razvan Theodorescu. Foarte bine daca ei exista. Ce stiu precis, insa, este ce a facut Lucian Pintilie in tara si pentru cultura romana (si) din 1990 incoace: „numai“ cinci filme „de autor“ (scenariul si regia), iar in total 15 productii ori coproductii ale Studioului de Creatie Cinematografica al Ministerului Culturii. Cifra indica jumatate din productia cinematografica a tarii in perioada 1990-2001, bucurindu-se de semnatura unor incontestabili meseriasi, nume de larga audienta: Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Nicolae Margineanu, Michael Haneke etc., totodata oferind sansa debutului unor notabile tinere talente, precum Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Cristi Puiu. Numai doua dintre filmele acestui an, coproduse la Studioul de Creatie al Ministerului Culturii, au fost selectionate la Cannes (Marfa si banii de Cristi Puiu) si la Venetia (Dupa-amiaza unui tortionar de Lucian Pintilie); in ansamblu, prezenta romaneasca la Cannes si Venetia – intre 1992-2001 – nu are precedent in cinematografia romaneasca: sapte selectionari la Cannes, doua la Venetia. Mai pot fi consultate citeva kilograme de cronici selectate, dedicate exclusiv lui Lucian Pintilie dupa 1990! Si „nu intelegem“ de ce se face atita caz! Un regizor de film nu lucreaza doar cu stiloul si hirtia asemeni scriitorului, el are nevoie de conditiile unui studio. Cu un buget minimal, Studioul de Creatie Cinematografica a Ministerului Culturii a inlesnit, cum ziceam, crearea a 15 filme in 11 ani. Poate face Ministerul Culturii o comparatie cu alt studio cinematografic din tara? Sau tocmai aceasta munca si evidentele ei rezultate trebuie „ponderate“, pentru a nu spune eliminate, fiindca… e mai linistitor-egalizator „sa le dam la cap supradotatilor“ (in cazul de fata, un prea talentat si, fireste, deranjant regizor), daca va amintiti celebra secventa din filmul Balanta – care n-a fost o metafora…
Revin insa: lista principalilor coproducatori europeni ai filmelor realizate de Studioul de Creatie Cinematografica al Ministerului Culturii demonstreaza nu doar abilitatile manageriale ale aceluiasi Lucian Pintilie, ci si respectul, increderea de care se bucura regizorul roman in lume. Mai putin la noi… caci, nu-i asa?, „patria“ nu e doar „vesnic recunoscatoare“ eroilor – de preferinta – morti, ci poate fi etern nerecunoscatoare.

Ma tem ca, pe linga stiuta definitie, „patria“ este/sintem noi toti, si cei care se implica, si cei care se pastreaza in rezerva, fie ei conducatori sau cei ce se asaza „sub vremi“. Scepticilor, ezitantilor in fata gesturilor decise si clare, atunci cind miza este mentinerea in tara si crearea conditiilor de munca ale putinelor noastre valori de talie europeana, tuturor, deci, le-as aminti scenarii similare petrecute in mult hulitii ani ‘50-’70… Cu ce drept acuzam acum hotaririle acelei epoci, impreuna cu nefastele ei consecinte (subiecte pentru tratate academice), cind la inceput de mileniu trei, la capatul atitor sacrificii, ne mentinem in „diplomatice“ rezerve, invocind mereu si mereu aceleasi avantaje ale prudentei. Ne revolta enorm totalitarismul, dar stam neclintiti cind trebuie actionat pe viu, si inca in favoarea unui foarte mare artist, care a contribuit la buna faima a tarii, tocmai lucrind impotriva abuzurilor totalitarismului.
Azi clopotele bat pentru Lucian Pintilie; dar miine, dar poimiine, pentru cine vor bate? Sau poate ca nici nu vor mai fi clopote…

iulie 2001