Vineri, 12 iunie, la sediul
Institutului Cultural Român a avut loc dezbaterea Mai avem un
oraş?..., dedicată patrimoniului românesc, cu
participarea lui Pierre Housieaux, preşedintele Asociaţiei
Paris Historique, Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului
Arhitecţilor din România, Dan Marin, arhitect, Anca Boagiu,
senator, Caroline d’Assay, preşedinte Pro Patrimonio France.
Evenimentul a fost organizat de Institutul Cultural Român, în
parteneriat cu ProPatrimonio şi ProDoMo, cu sprijinul Freedom House,
al Ordinului Arhitecţilor din România, Institutului Naţional
al Monumentelor Istorice şi al Institutului Francez.
În deschiderea dezbaterii a fost
prezentat un film documentar, regizat de Pierre Housieaux, despre
Asociaţia Paris Historique, care a readus pe harta Parisului
Cartierul du Marais, în anii ’60-’70. Asociaţia Paris
Historique este o organizaţie nonprofit înfiinţată în
anul 1963 „cu scopul de a promova, de a proteja şi de a face
cunoscută armonia arhitecturală şi bogăţia sociologică a
cartierelor pariziene vechi“.
Domnule Pierre Housieaux, v-aţi ocupat
de salvarea şi de repunerea în valoare a Cartierului du
Marais.
Da, în anii ’60, în
Franţa, ca şi în Europa, de altfel, se produce o dinamică a
tuturor centrelor oraşelor. Trebuiau reconstruite, suprimate
bidonvilurile şi găsite alte locuinţe pentru oameni. Dorinţa
guvernului la acea dată era de a reconstrui aceste cartiere
sărăcăcioase cu locuinţe improvizate, care nu mai semănau cu
nimic, pentru a face cartiere noi, moderne, cu tot confortul: apă
curentă, electricitate, gaz şi soare, fiindcă străzile erau
înguste, iar soarele nu putea pătrunde în casă. Am
pornit de la ideea de a reface centrul oraşului. Trebuia distrus
Cartierul du Marais, foarte insalubru. I se spunea Îlot XVI1,
un îlot era o entitate administrativă. Erau 17 la Paris.
Distrugerea lui era o prioritate. Aceste îlots au fost
declasate din pricina ameninţării sanitare pe care o reprezentau –
era vorba mai ales de tuberculoză. Una dintre priorităţi a fost
Îlot 1, pe care a fost construit Centrul „Georges Pompidou“.
Am demolat ici şi colo, iar în anii ’70, cînd s-a luat
hotărîrea de a reconstrui, de a distruge, de a face o
transversală care să străpungă cartierul, un anumit număr de
cetăţeni, nu foarte numeroşi, au luat atitutidine şi s-au
împotrivit, încercînd să sensibilizeze opinia
publică. Unii oameni au susţinut că nu trebuie să ne atingem de
acest cartier, care era foarte bogat din punct de vedere istoric şi
arhitectural. Fireşte, nu era construit după norme moderne, dar îl
puteam reabilita.
Totuşi, e de înţeles: oamenii
erau obişnuiţi cu locuinţele lor, cu un anume stil de viaţă,
aveau micile lor obiceiuri legate de acest spaţiu, aşa cum era el.
E firesc să reacţioneze aşa, pentru că, în fond, era
spaţiul unde trăiau. Bănuiesc că a trebuit să fie deplasaţi şi
că au fost nevoiţi să se obişnuiască cu un alt spaţiu, chiar
dacă mai aerist şi mai confortabil. Însă obişnuinţele
oamenilor sînt puternice, iar uneori schimbarea aduce un mare
disconfort sufletesc.
Au fost reacţii, dar cred că atunci
cînd le propui oamenilor să aibă apă curentă, o baie –
pentru că pe vremea aceea nu existau săli de baie în
Cartierul du Marais, chiar şi azi mai sînt locuinţe fără
baie, fără toate aceste lucruri indispensabile confortului modern
–, atunci ei înţeleg. De fapt, în ciuda a tot şi a
toate, aspirau la aşa ceva. Pentru ei însemna să treacă
într-o altă epocă. Gîndiţi-vă că era în
acelaşi timp epoca formica, a acestor materiale din plastic. Pe
vremuri existau mobile foarte frumoase, din lemn masiv. Ţăranii,
fermierii au lăsat în paragină sau au vîndut aceste
lucruri frumoase şi le-au înlocuit cu formica. Totuşi, în
momentul în care am început reabilitarea, exista totuşi
o voinţă a oraşului, a oamenilor. Am reuşit să demonstrăm că
reabilitarea era la fel de rentabilă ca şi reconstrucţia
cartierului. Abia după ce această idee de restaurare a fost
acceptată, am început să mutăm oamenii. Desigur, oamenii nu
au primit locuinţe exact acolo unde locuiau, dar erau totuşi în
acelaşi cartier, iar astăzi mai pot fi întîlniţi
oameni care s-au născut acolo, chiar dacă puţini şi în
vîrstă.
Cînd vorbiţi despre reabilitare,
ce înseamnă ea mai exact?
Reabilitare înseamnă să
ordonezi după anumite norme urbanistice, respectînd ceea ce
există. Înseamnă şi ceea ce se numeşte curetage2. De
exemplu, în cel de-al III-lea şi de-al IV-lea arondisment din
Paris, centru istoric care în secolul al XVII-lea era partea
cea mai verde a Parisului, au fost construite clădiri-parazit,
garaje, ateliere. Tot ce era spaţiu liber a fost densificat. Am
curăţat acest centru de toate clădirile-parazit, pentru a reface
curţile şi grădinile. În anii ’60 se simţea nevoia unui
spaţiu respirabil, nevoia de aer, de soare. Străzile din centrul
oraşului erau destul de înguste, iar soarele nu putea pătrunde
înăuntrul locuinţelor. Era şi multă umiditate. Spre
deosebire de anii ’60, astăzi se întîmplă altceva.
Oamenii au acum confortul dorit, dar locuiesc în apartamente
identice, într-un soi de cutii. De aceea se întorc spre
cartierele istorice cei care au bani, pentru că aceste cartiere
devin din ce în ce mai mult spaţii rezervate. Apartamentele de
aici nu seamănă leit, ci sînt modulabile, au o puternică
identitate, iar oamenii îşi reapropriază această identitate.
În cele din urmă, fiecare are un loc al său, un chez-soi
diferit, ceea ce nu este cazul HLM3-urilor construite în jurul
Parisului.
Aţi spus că n-a fost uşor, că a
trebuit să duceţi muncă de lămurire pentru a convinge opinia
publică de oportunitatea reconstruirii Cartierului Du Marais. Cum
aţi reuşit?
A fost mai mult decît atît.
Nu am vrut numai să convingem opinia publică. Am urmărit ca opinia
publică să convingă Guvernul, pe cei responsabili. În acest
sens, am apelat la un instrument formidabil: am făcut un festival –
Festival du Marais – creat aproape în acelaşi timp cu
Asociaţia Paris Historique. Sînt de fapt două organizaţii
care au acelaşi preşedinte. Asociaţia Paris Historique urmărea să
sensibilizeze opinia publică, să facă şantiere şi să
reconstruiască. Festivalul a fost organizat în clădirile de
atunci. Erau concerte, piese de teatru. A fost un mod de a folosi
curţile interioare, clădirile particulare, încăperile, care
la început erau într-o stare de părăginire incredibilă,
dar aveau o anumită valoare. Însă, cu ocazia festivalului,
oamenii au putut vedea şi s-au putut convinge singuri de asta. Iar
cu vremea, vedeau şi cum evoluează restaurarea. Astfel, opinia
publică şi presa şi-au dat seama treptat, dar destul de repede, de
importanţa evoluţiei cartierului. Aşa că festivalul a devenit cel
mai important eveniment parizian. Şi dacă la început
festivalul, născut cam în acelaşi timp cu Festivalul de la
Avignon, a fost cel care a aprins fitilul şi a declanşat
restaurarea, el a devenit apoi un adevărat eveniment, care a încetat
abia în anii ’90.
Iar guvernul s-a predat în faţa
evidenţei. A cedat?
Da, pe vremea aceea, festivalul era
foarte prestigios. Şi totul a fost organizat cu ajutorul
voluntarilor, a fost făcut benevol, aveam doar cîţiva
salariaţi. În momentul manifestării, pe durata a trei
săptămîni, în luna iunie, sute de oamenii făceau
voluntariat, veneau şi vindeau bilete, plasau spectatorii, îi
ajutau pe actori. Era o uriaşă maşinărie care se urnea în
fiecare an pentru această manifestare.
Sînt şi alte cartiere care au
suportat o astfel de reconstrucţie?
La Paris, la o asemenea scară, nu. Am
început cu Cartierul du Marais pentru că era o urgenţă şi
am demonstrat că există interes pentru prezervarea patrimoniului, a
memoriei colective. Apoi, Asociaţia Paris Historique şi-a continuat
misiunea la nivelul întregii Capitale şi a intervenit mai ales
în privinţa clădirilor, a străzilor, dar nu a unor cartiere
întregi.
Care este ideea general admisă în
Franţa despre patrimoniu?
Cînd vorbim despre patrimoniu,
trebuie să înţelegem că nu numai trecutul, clădirile,
piatra contează, ci şi omul, ceea ce a făcut el, memoria
lucrurilor. Patrimoniul nu are sens decît dacă există şi
este funcţional astăzi. E o părere personală, pe care asociaţia
noastră o vehiculează totuşi. Patrimoniul nu are sens decît
dacă există o reală funcţionare a lui astăzi, adică dacă este
utilizat, oricare ar fi întrebuinţarea lui. Astfel, el poate
fi transmis generaţiilor viitoare. Patrimoniul nu este un punct, ci
o linie continuă. M-am născut în trecut, exist în
prezent, sînt contemporan cu ceva ce este util societăţii
actuale şi, în felul ăsta, pot să-l transmit generaţiilor
viitoare. Dar asta nu înseamnă că putem face orice cu aceste
clădiri. Prezerv patrimoniul, îl modific, îi deturnez
utilizarea, dar îl respect.
În sensul reconstrucţiei?
Da. Aş spune că în privinţa
patrimoniului este vorba de o chirurgie, dar de o chirurgie estetică,
nu o chirurgie de rafistolaj, de cîrpăceală. În plus,
prezervarea patrimoniului depinde de clădire, de starea clădirii în
momentul recuperării ei. Sînt clădiri care au trecut prin
timp şi sînt într-o stare impecabilă, adică n-au fost
modificate, ci păstrate ca atare. Dimpotrivă, sînt clădiri
care au ajuns într-un stadiu avansat de transformare, de
delabrare. Încercăm să facem în aşa fel încît
să le dăm o utilizare adaptată zilelor noastre.
Cum se face reconstrucţia? După
documente de epocă, există fotografii?...
Da, reconstrucţia se poate face şi în
felul ăsta, dar ea poate însemna şi readaptare. De exemplu,
în Cartierul du Marais, Palatul de Beauvais, construit în
secolul al XVII-lea, a evoluat cu timpul. În perioada
Revoluţiei Franceze a fost vîndut şi a devenit imobil de
locuit, HLM. Pînă în 1990, acolo au locuit oameni, care
au construit etaje intermediare, lucru complet lipsit de sens.
Decoraţiunile exterioare existau încă.
Este ceea ce s-a întîmplat
cu multe case în perioada comunismului, cînd încăperile
au fost transformate, împărţite, micite. Practic multe case
şi imobile s-au transformat în cutiuţe de chibrituri.
În cazul Palatului de Beauvais,
transformarea s-a produs în privinţa etajelor. Dacă era un
prim etaj foarte înalt, se făceau două. La sfîrşitul
anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Primăria Parisului,
care deţinea această clădire, hotărăşte, din motive sanitare,
să nu mai fie imobil de locuinţe. Oamenii au fost mutaţi în
altă parte, iar clădirea a fost dată spre reabilitare.
Unei persoane particulare?
Nu, statului. Astăzi este un tribunal:
Curtea Administrativă de Apel din Paris. Unele clădiri au fost
cumpărate de persoane particulare. Statul face multe lucruri bune,
însă uneori le face şi prost. De asemeni, sînt şi
persoane particulare care fac lucruri frumoase. Totul depinde de cel
pe mîinile cui ajunge o clădire de patrimoniu. Statul n-a fost
întotdeauna un exemplu bun.
Asociaţia dumneavoastră este
non-profit...
Da, aşa e. Scopul nostru e
nonlucrativ.
Primiţi fonduri de la Stat, de la
particulari sau de la alte asociaţii?
În mare parte, 70% dintre fonduri
vin de la persoane particulare. Avem cîteva subvenţii, nu
foarte consistente, iar pentru asta trebuie să avem dosare bine puse
la punct. Dar scopul nostru este să fim liberi, şi nu putem fi
astfel dacă depindem în întregime de Stat. Pentru noi,
important este ca parizienii, francezii, chiar şi cei din
străinătate, să cotizeze.
Deci Statul se implică foarte puţin.
Statul se implică atunci cînd i
se cere. Facem un şantier benevol şi cerem fonduri, 2.000-3.000 de
euro, dar nu mai mult.
Cînd vorbim de reabilitarea unui
întreg cartier, cred că există o viziune de ansamblu, o
viziune a arhitecţilor, a sociologilor....
În Franţa, primăriile sînt
cele care se ocupă mai degrabă de asta. La Paris, mai ales Primăria
Centrală, căci primăriile de arondisment au o putere foarte mică.
Pentru planurile de reabilitare, de urbanism, deseori, primăria
apelează la cabinete de arhitecţi, de sociologi. Sînt făcute
numeroase anchete de teren, iar locuitorii, trecătorii sînt
întrebaţi. Asociaţiile participă şi ele la tot felul de
reuniuni. Există o întreagă infrastructură democratică ce
participă (de exemplu, un consiliu de cartier).
Un consiliu de cartier?
E vorba de un consiliu care ţine de
Primărie. Cei care fac parte din acest consiliu (fie că locuiesc
acolo, fie că lucrează) sînt traşi la sorţi. Consiliul se
întîlneşte lunar. El reprezintă întru cîtva
legătura dintre populaţie şi primărie.
Asta implică o responsabilitate
civică.
Evident. Orice democraţie presupune că
ai o responsabilitate, că trebuie să iei decizii. Consiliile de
cartier, asociaţiile dau sfaturi, dar pot face şi presiuni asupra
aleşilor, pot apela la presă. Iar în Franţa, la Paris, chiar
s-a întîmplat de curînd ca oamenii să nu mai fie
realeşi tocmai pentru că au gerat prost problemele de patrimoniu.
În Bucureşti există multe
clădiri lăsate în paragină (foştii proprietari fie sînt
plecaţi din ţară, fie au murit) sau a căror retrocedare a
generat litigii. Statul nu se implică. Există şi situaţia
clădirilor construite în baza unor aprobări abuzive care
strică armonia oraşului. Clădiri de sticlă care nu se potrivesc,
nu se încadrează deloc în peisaj. Cum s-ar putea schimba
această situaţie?
Nu prea ştiu nici eu cum, pot doar să
vă spun cum stau lucrurile în Franţa. În orice caz,
cred că nu trebuie să vă gîndiţi numai la Stat, care nu
poate face totul. În schimb, poate face legi, ăsta-i primul
lucru. Apoi trebuie să le pună în aplicare, să vegheze la
respectarea lor. Este vorba aici de o voinţă politică. Iar
alegătorii pot să-i forţeze să dea aceste legi şi să fie
respectate. Pentru asta, oamenii trebuie instruiţi, formaţi,
sensibilizaţi în privinţa patrimoniului. Se pot face
festivaluri, vizite, plimbări prin Bucureşti. Se poate face
educaţie în şcoli. În Franţa, am lucrat mult cu copiii
pe tematici vizînd patrimoniul, trecutul. Copiii sînt un
foarte bun vector, se duc acasă şi le povestesc părinţilor.
Pentru proprietarii imobilelor părăginite sau în stare
proastă se pot lua măsuri fiscale: plătiţi un impozit mai mic
dacă vă restauraţi imobilul. Mai sînt şi întreprinderile,
firmele, băncile mari care ar putea participa la restaurarea
clădirilor de patrimoniu, în schimbul reducerii taxelor. Dar
şi jurnaliştii şi asociaţiile au un rol important în
sensibilizarea opiniei publice. Este ceea ce noi am făcut în
anii ’60. Apoi mai este Ziua Patrimoniului. În a treia
duminică din septembrie, începînd din 1982 sau 1983,
toate clădirile de patrimoniu, de stat sau private, sînt
deschise publicului. Palatul Elysée, Matignon, ministerele,
ambasadele care sînt situate în clădiri magnifice. În
spatele a toate acestea, stau asociaţii precum a noastră. Îi
însoţim pe oameni, le explicăm, în aşa fel încît
să priceapă importanţa patrimoniului. Şi vă asigur că este un
demers care, în Franţa, de 25 de ani de cînd durează
această deschidere spre public, n-a fost niciodată dezminţit. De
cîţiva ani, Ziua Patrimoniului şi-a schimbat denumirea. Acum
se cheamă Zilele Europene ale Patrimoniului. Deci şi alte ţări au
făcut acelaşi lucru. E un mod de a arăta că patrimoniul nu e ceva
inaccesibil.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters