OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La fiecare reevaluare istorica a intervalului 1989-2007, motivele de bucurie ale romanilor ne-autoexilati se arata a fi tot mai firave si tot mai mult asemanatoare scuzelor pe care esuatii emigrati (vezi I.V. Boca, Occidentul nevazut) si le invoca atunci cind ar vrea sa revina „la vatra“, dar o rusine prost aplicata ii opreste: „e bine, nivelul de trai e acceptabil, avem acces la o bruma de civilizatie, la un graunte de cultura… oricum, prea mult nu ne prea mai trebuie, pentru ca abia avem timp sa folosim timpul ramas dupa munca“ s.a.m.d.

Unul dintre adevarurile pe care le traim fiind acela ca, intr-adevar, capitalismul obliga la unele optiuni asumate – iar daca am ales sa traim in patria romaneasca si sa facem cultura, trebuie ca, in spiritul sado-masochismului romanesc, pe undeva… ne place. Ne place sa constatam, iata, ca in Bucuresti incepe sa se faca arta acceptabila in strada si in spatii publice neconventionale (vezi excelenta expozitie de fotografie de pe gardurile Muzeului National de Arta, abia incheiata, sau expozitia de instantanee foto de la Carturesti-Patria, ambele meritind elogii pentru initiativa si pentru calitatea de ansamblu), ca s-au facut si se vor mai face expuneri de proiecte ale studentilor de la Arte si Arhitectura in spatii mai mult sau mai putin consacrate, ca, la rastimpuri, se fac chiar si expozitii (deloc proaste) din partea sectiei de critica a UAP, ca, la nivelul superior, se fac ofertante invitatii expozitionale la MNAR si MNAC (cu toate limitele snobiliare y compris); desigur, ar trebui sa ne bucuram ca mai exista Galeria UNA si spatiul special al Galeriei H’Art, cel din urma adesea gazduitor de „bombe“ sau cel putin de „fumigene“ artistice, ca exista pseudolaboratorul Mogosoaia, acolo unde se retrag artistii cu vocatie crestina... – toate acestea si, desigur, si altele, pe care, „din binecuvintate pricini“, le omitem aici, dovedesc ca o viata artistica a Capitalei, cel putin la nivel declarativ si de infaptuire, exista. Desigur, calitatea acestor manifestari-in-banchizare (thanks to Reli Mocanu) este cel mai adesea „valah-blagiana“, deal-vale, deal-vale, asa cum este si calitatea criticii insotitoare, adeseori substituita de o privire cronicareasca in suferinta, in cazul fericit in care isi propune sa nu fie „cu simbrie“. Ar fi loc, in aceasta lume a reevaluarii scriptice, cel putin pentru decenta etica si gramaticala, daca nu pentru o pozitionare deferenta, cu urme valorice, intr-un cimp in care nici artistii vechi, nici cei noi nu prea mai stiu sa se pozitioneze corect. Corect insemnind aici, la modul minimal, doar „in respectul unei etici profesionale“ – a lucra pentru bani, dar a nu te prostitua pentru ei, a detine o pozitie estetica, dar a practica respectul si pentru o alta perspectiva argumentata, a acredita valoric un sens al lucrarii sau expozitiei vizionate fara a face sluj unei politici oarecare s.a.m.d.: practic a re-crea, cu fiecare gest public, independenta absoluta a artistului sau criticului/cronicarului, care sa-i permita acestuia sa fie cel putin un martor onest al istoriei.

„Expozitii mitraliate“
Or, frecventa si infrigurarea cu care o parte dintre semenii nostri intru ale artei isi traiesc prezentul nu pare sa fie deloc in spiritul acestei invocate verticalitati. Dimpotriva, doritori de recompensa imediata, artistii expediaza prea adesea problematica reala a genurilor practicate, fie ca este vorba despre a produce, onest, arta „clasica“ (o statuie decent gindita, taiata si articulata, o pictura cu atributele clare ale picturalului, un tip de arta decorativa constient de conditionarea spatiala), fie de a miza pe mijloacele interogative si comunicative ale artei post-postmoderne (de a-i insoti acesteia, cu atentie si intentie, procesualitatea) si se dau in stamba organizind „expozitii mitraliate“, cu tablouri ca gloantele de asemanatoare si de nocive sau, mai acuzat-capitalist, iesind la vinatoare de clienti pe baza sofismului: „exista oameni a caror ignoranta nu le permite sa ma cunoasca si, drept urmare, ma voi arata lor cu – vorba cintecului - «valoarea mea, valoarea mea!»“, reducindu-si astfel, cu buna stiinta, operele la nivel de marfa, adeseori penibil de ieftina… Din pacate, nu doar persoanele private se dedau la astfel de negocieri vinovate cu sinele, dar si institutiile, se pare, au frecvent astfel de momente „de orbire“, care transforma unele spatii expozitionale, altadata cu grele vocatii valorizatoare, in binevoitoare adaposturi pentru din ce in ce mai numerosii homelesi ai artei-de-pe-Dimbovita.
Galeriile Orizont, de pilda, expun multa pictura din familia Botan – tatal si fiul.

Demult n-a mai inflorit atita iedera artistica pe peretii galeriei... – productia de metri patrati de manifestari estetice ar fi meritat din plin sa se desfasoare pe simezele vreunui oarecare cerc artistic din Calarasi sau Cracanatii din Deal, iar contributia ei la destinele artei romanesti ar fi fost la fel de cutremuratoare. E cu neputinta sa vezi in astfel de futilitati expozitionale altceva decit (din partea Uniunii Artistilor Plastici) dorinta de a mai cirpi bugetul institutiei cu chiria pentru sala sau, din partea autorilor, vreo alta intentie decit aceea de a-si atasa inca o linie la CV, o tigva la briul trofeelor adjudecate prin neprezentare, eventual de a mai prinde in capcana vreo sensibilitate revoluta de cumparator tomnatic. Ce puteau face, in acest Sahel pseudoestetic exhibitional, cele 5-6 nuduri mici alb-negru, unicele oaze de salvare ale unui timp pe care oarecine si-l putea petrece mai cu folos in statie, asteptind autobuzul sa te care undeva de acolo?
Luni seara s-a produs si vernisajul expozitiei (tot de pictura) Gabriela Ricsan. Stare de déjà-vu: tot truda coloristica si linie de prezenta in CV, tot lipsa de idee estetica, tot recuperare costuri chirie UAP si absenta totala a vreunui alt criteriu pentru care „aratarea“ a fost permisa, tot sensibilitate de budoar de altadata in Romania, Europa, 2007…

Si, tot amintindu-ne ca adeseori am vazut in ultimii ani expozitii mult mai bune de sfirsit de an ale studentilor de la Universitatea de Arte, am patruns in (cindva) asezamintul Dalles, unde, in spatele librariei, troneaza retrospectiva Marcel Guguianu, la al carei vernisaj de acum citeva saptamini participase destula lume buna a artei Capitalei, ca sa nu zicem a artei romanesti – printre ei Mihai Oroveanu si Razvan Theodorescu. Probabil ca implinisera, astfel, vreo datorie de onoare catre o persoana care – expozitia ne este martor – muncise si produsese semnificativ intr-o anumita vreme. insa senzatia de Brancusi reloaded a fost cu neputinta de invins, de la tematicile si decupajele operate si pina la re-vederea polisarii acutizate a pietrelor, cea in care Cristian Robert-Velescu vedea una dintre importantele insusiri spirituale ale operei artistului (Brancusi, desigur). Greu de reprimat ideea (de salvare posibila a expozitiei) cum ca, daca aceasta ar fi apartinut cuiva care ar fi „comentat“, ar fi „pus in criza“ tipul de arta cunoscut prin orice alta atitudine afara de cea de repetitie, expozitia ar fi fost nu doar interesanta, dar de-a dreptul „revolutionara“, data fiind autoritatea „sacra“ a modelului. N-a fost sa fie…

La adapostul traumei de a fi artist consacrat
Si, pe cind aproape ne impacasem cu ideea de a constata definitivul esec al ofertei inceputului de saptamina, am riscat sa accesam expozitia anuntata de Casa de Cultura Schiller a artistei Cristiana Negoescu. O tinara de doar 16 ani, parca la adapostul traumei de a fi artist consacrat (inca eleva la un liceu din Bucuresti) – drept pentru care expune fara a-si propune sa dovedeasca ceva, cu o dezinvoltura buna, atit ca explicatie verbala, dar mai ales ca fel de fi plastic – o tusa puternica, aproape masculina, dar limpede, citeva modele estetice acceptate (Picasso, Braque), insa atitudine fata de ele. Tablourile nu sint calcuri dupa marii cubisti, ci revival-uri ale artei acestora, in cheia pozitiv-naiva amintita – cea a unei priviri si miini de o sinceritate in acelasi timp nobila si nubila. (Deloc intimplator, abia acest gest artistic ne-a evocat, ca o potentiala ancorare intr-o actualitate dezirabila, un citat critic – „Simularea este singura noutate, desi nu produce decit noutati simulate“, Thierry de Duve). Marca a cautarilor de expresie si de statut, expozitia mai cuprinde si doua minunat-de-sincere pinze à la Pollock si chiar o secventa amintitoare de suprarealism, toate originate, ca posibilitate artistica, intr-o gindire/prezenta cel putin dezgolita de morga „profesionistului“ si care, repetam, isi traieste cvasispontan propria experienta adolescentina. Dincolo de care, daca unele lectii de profunzime ideatica si maturizare tehnica ii vor fi accesibile (probabil ca regretatului Florin Mitroi i-ar fi placut sa o aiba eleva, pentru claritatea intuitiva a exprimarii), se poate intrevedea fara un prea mare efort o voce personala care – indraznim sa anticipam – va pune mari probleme si mediului osificat al artei mioritice si, desigur, evaluatorilor ei. Dar poate ca tocmai asta ar fi de asteptat – un semnal care sa anunte inceputul sfirsitului…