OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bursele se pot prăbuşi, iar căderea lor poate da insomnii, poate stîrni panică, există însă o bursă care a avut un cu totul alt efect, cel puţin asupra mea. Se numeşte „Bursa de texte noi româneşti“. După prăfuitul Bucureşti şi rutina de toate zilele, Festivalul de la Tîrgu-Mureş a fost pentru mine, dar nu numai pentru mine (toţi cei cu care am stat de vorbă mi-au mărturisit acelaşi lucru), o gură de aer proaspăt. Am descoperit un orăşel curat şi liniştit, oameni generoşi, pasionaţi de ceea ce fac. Am descoperit o lume unde orgoliile artistice nu au ce căuta, o lume vie, în care m-am simţit foarte bine.

 

Cele cinci spectacole-lectură din competiţie Pe mîine, Bye-bye America, Blackout, La mulţi ani!, parcă aşa se spune, You-toube o fată nebună merită toată atenţia. În ciuda imperfecţiunii textelor (trebuie să spun că e de lucrat serios la ele; de altfel, o dovedeşte şi opţiunea juriului de a nu acorda Marele Premiu, ci de a-l împărţi între autori), aceste lecturi m-au făcut să-mi dau seama că tinerii (cel mai în vîrstă dintre ei este Dan Lungu şi se şi vede diferenţa de perspectivă şi de abordare) dornici să-şi încerce puterile în dramaturgia românească în momentul de faţă tind să mizeze nu pe teme şocante, cu bătaie socială, nu pe comedii uşoare, ci pe lucruri trăite pe viu, pe experienţe care vor să treacă pragul exprimării în formule dramatice diverse, de la monodrame la piese. Această aplecare către existenţa concretă cu toate ale ei, cu suferinţe, umilinţe, drame intime, mi se pare de bun augur: o întoarcere la sensul revelator al scriiturii. Universul futurist din Blackout de Mugur Grosu, cu toate situaţiile lui hilare care virează spre tragicomic, aduce în prim-plan drame ale omului contemporan sufocat de reclame şi de discursuri de tot felul, încercînd să-şi găsească o platoşă împotriva agresiunii unei lumi care scapă hăţurile. Din păcate, construcţia deficitară, retorismul replicilor, dar mai ales fractura personajelor care, la mijlocul piesei, ies din propria piele şi devin nişte proiecţii ale dramatugului, îi fac un deserviciu serios.

 

Pe mîine de Mihaela Iancu este o monodramă, în centrul căreia stă o relaţie tensionată tată-fiică. Punctele de tensiune: întoarcerea acasă şi găsirea unui dialog, încercarea de reconciliere mereu amînată te ţin pînă la un moment dat. Însă textul ajunge să lîncezească destul de repede, îşi pierde suflul, iar traumele copilăriei, presărate ici-colo, sînt insuficiente pentru a susţine drama. Textul oferă prea puţin, în doze diluate. De cele mai multe ori, momente importante, precum cel al mărturisirii avortului, nu trec pragul unor simple afirmaţii. Suferinţa unei femei care avortează pentru a nu-şi creşte singură copilul, regretul de după rămîn la nivel discursiv. Nu-i de ajuns să spui am avortat, mi-am omorît copilul, trebuie să văd acel zbucium, să mi se transmită acea stare.

 

Bye-bye America de Carmen Dominte pare cel mai închegat dintre texte. De altfel, el a cîştigat Marele Premiu la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de anul acesta şi va avea parte şi de o montare radiofonică la Tîrgu-Mureş. Marginalitatea şi mirajul visului american sînt desigur teme mai vechi, însă ceea ce aduce nou piesa lui Carmen Dominte este, de fapt, tratarea temelor. Visul ca formă de supravieţuire devine mai important decît împlinirea lui pentru două dintre personaje, Mişa, fata naivă, cu probleme de familie, dornică de a pleca în lume, şi Batman, cinicul-firav (personaj jucat foarte bine de Marius Turdeanu, pe care îl remarcasem cu o seară în urmă în piesa Alinei Nelega, Taxi Vinil). Minciuna, minciuna de sine devine o formă de supravieţuire cînd e vorba de a păstra acea iluzie fecundă pentru cei încremeniţi în marginalitatea şi în neputinţa lor, paralizaţi de propria iluzie. Personajul cel mai slab se dovedeşte cel mai puternic, el este cel care pleacă şi îşi realizează sau măcar încearcă, visul. Final destul de previzibil. Un alt neajuns al textului ar fi ambiguitatea replicilor, mai ales la început. Nu-ţi dai seama (poţi doar să bănuieşti, dar presupunerile nu ajung) dacă dialogul îndrăgostiţilor e o sumă de clişee, o minciună frumoasă pe care personajele şi-o servesc reciproc, pentru că asta vor să audă, de asta au nevoie, sau e vorba chiar de nişte clişee care-i scapă autoarei. Mărcile textuale sînt insuficiente şi atunci spectatorul riscă să piardă direcţia şi chiar mare parte din semnificaţiile piesei.

 

Cea mai inconsistentă, scrisă în mare grabă, parcă doar pentru concurs, este piesa lui Dan Lungu, La mulţi ani!, parcă aşa se spune. Un personaj care virează spre patologic, pentru care iubirea înseamnă posesie orişicum, chiar şi a unei femei nenorocite, violate de farmacistul satului, o lume schematică, plină de clişee. O piesă după care te întrebi: Asta a fost tot?