OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Blues-ul, pentru cine nu stie, este un gen muzical nascocit de negrii eliberati din sclavie, dupa razboiul civil american. Oameni care traisera citeva secole in obisnuinta supunerii s-au trezit deodata cu un statut pe care nu si-l puteau administra. Si-atunci au inceput sa-si plinga necazurile, pentru ca libertatea e o lupta, nu mereu victorioasa, dar si o munca rareori platita bine. Zilnic ocupati sa-si cistige existenta, seara si noaptea negrii din Sud se racoreau cu whisky ieftin, sex si blues cit incapea. Unii au facut din blues un mod de viata. Artisti care nu se adaptau la societate, in anii ’20-’30, isi cintau suferinta cu speranta ca ajuta la alinarea suferintelor celorlalti. Ei au lasat multe inregistrari de blues, o parte din ceea ce azi se numeste mostenirea culturala a Americii.

Paul Goma este, in primul rind, un om care a suferit enorm. De copil, de la virsta cind altii abia se joaca sau invata rudimentele unei limbi straine, Paul Goma a invatat ce este suferinta. Refugiul permanent din calea unor armate niciodata bine definite (dusmani putind fi si „ai nostri“), traiul in bejenie, saracia, suspiciunile, scoala in care trebuia sa-si cenzureze talentul si curiozitatea de copil dotat, facultatea din care este exmatriculat direct la... inchisoare, domiciliul fortat, tribulatiile anilor ’66-’68, cind debuteaza literar si vrea sa lupte cu arma contra agresorului rus, piedicile puse romanelor sale cu tematica de inchisoare, apoi tuturor celorlalte scrieri, urmarirea permanenta de catre Securitate si invidia confratilor pentru publicarea cartilor sale in strainatate, miscarea de rezistenta contra lui Ceausescu, re-arestarea si expulzarea, exilul, cu celelalte batalii, dezamagirile dupa ’89, cearta cu lumea romaneasca, cearta cu prietenii, apoi cearta cu sine insusi... Cartile lui Paul Goma, de la Ostinato la Saptamina rosie, sint roade ale unei experiente de neinvidiat, ale unei existente triste, ale unei sensibilitati ranite. Nimic nu are gust in viata lui Paul Goma, dar din acest ne-gust el face o arta, dind senzatia ca i-a fost menit sa stearga ranile istoriei prin marturia sa. Toate astea configureaza profilul unui artist care isi cinta suferinta, cu speranta ca ajuta la alinarea suferintelor celorlalti. Cu alte cuvinte, Paul Goma este un bluesman!

La adresa de Internet www.paulgoma.net se pot citi Jurnalele scriitorului pe 1999-2003. Rinduri amare, de om dezamagit, de cetatean ignorat, de scriitor frustrat, de batrin sictirit ca lumea nu-l asculta, nu-l ia in seama, nu-l onoreaza. Un Paul Goma anti-american, de parca ar fi stilp de nadejde al comunismului biruitor din eterna (&fascinanta) URSS! Pagini si pagini de cuvinte risipite in stilul sau particular, cu inflamatii ce fac savoarea tuturor pamfletelor, cu inflorituri stilistice imposibil de trecut cu vederea, cu injustitii pe care oamenii lipsiti de umor le pot lua in serios, cu repetitii ce-i plictisesc mai ales pe criticii plicticosi, cu auto-ironii ce dovedesc, daca mai era cazul, ca scriitorul Paul Goma nu se crede chiar buricul universului, asa cum lasa sa se inteleaga multe afirmatii ale sale, cu bucurii minore, de batrin neconsolat ca epoca sa a trecut. Un om foarte singur, prezenta apropiatilor, a familiei fiind consemnata razant, nesemnificativ. Daca in Jurnal apropiatii nu sint prezenti, e de presupus ca nici in viata scriitorului nu sint. Ceea ce explica (nu justifica) multe acreli si filipice.
Aceste pagini (am in vedere numai Jurnalul pe 2003) exprima regretul omului care a avut cindva dreptate (si la ce i-a folosit?!), iar acum nu poate ori nu vrea sa inteleaga lumea din jur. Paul Goma este, probabil, un artist cu orgoliul ranit din cauza faptului ca „recunoasterea“ literara inca intirzie. In plus, meritele indiscutabile in „lupta anti-comunista“ nu au fost recompensate nici macar cit ale unui functionar de prefectura, ca sa nu mai pomenim de liota „revolut’onarilor“ cu patalama si inlesniri financiare. Nu e surprinzator ca batrinul razvratit clameaza si azi contra acelorasi nemernicii, pe care le vede perpetuate in forme si formule innoite. Aproape ca nu conteaza daca Paul Goma are sau nu dreptate in cele sustinute. La el, melodia face banii. Numai ca nu prea mai exista oameni dispusi sa dea bani pe asa ceva, fie ca n-au, fie ca folosesc eficient banii aceia.

Drept vorbind, Paul Goma nu este singular cind bate cimpii. Se poate lua de mina cu Ion Iliescu, ba chiar se poate mindri ca e un fel de precursor al acestuia in „problema“ ce-a produs agitatie mediatica deunazi. Ion Iliescu este, in secret, s-ar zice, unul dintre fanii lui Paul Goma. I-a si propus sa revina in tara, avind pregatit un post oficial pentru faimosul exilat. Cind presedintele patriei tale iti ofera asemenea recunoastere, ce-ti ramine de facut tie, profet dezmintit de contemporani, gata sa fii anihilat prin adulare „cu voie de la politie“? Paul Goma a stiut sa evite ridicolul unei reveniri triumfal-gaunoase. Ca orice bluesman autentic, el si-a luat muzicuta si-a pornit mai departe pe poteci salbatice, instrainat si singur, cintindu-si amarul vesnic... Un profet care predica in pustiu.