OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca român care trăieşte în afara graniţelor geografice ale patriei, am suferit în toţi aceşti ani, fără să pot face nimic altceva decît să iau notă, cu amărăciune, despre procesul dizolvării vechii Românii. Cu fiecare generaţie care se stinge, tărîmul mioritic îşi mai pierde cîte un strat din aura de mit patriarhal de odinioară şi se afundă tot mai mult în îngălarea agresivă a ciocoismului de mahala cvasidemocrată de blocuri comuniste în ruină. Dar adevărata nenorocire derivă din ecuaţia că degradarea fizică duce la degradarea umană.

În lipsa simbolurilor naţionale, mulţimile alcătuiesc gloate asociate sub imperiul ameninţării. Gloata de la poalele Carpaţilor. Simbolurile cu orice preţ nu sînt de ajuns. Dacă ele se trag din zonele crepusculare ale ignoranţei, agresivităţii şi fărădelegii, gloata va deveni cel mult o adunătură.

Să presupunem că ar veni clipa cînd, din ceţurile purgatoriului balcanic, o mînă de oameni ar ajunge să-şi dorească refacerea paradisului românesc. Unde vor regăsi modelul uman cîntat de poeţi şi descifrat de filozofi, amprenta genetică a societăţii? În afara voinţei divine, nu avem decît un răspuns: în biografiile şi operele exemplare ale marilor caractere prevăzute cu har evocator.

Mesajul genetic al unei naţiuni se află în opera marilor creatori, pentru că ei au cizelat-o. Dumnezeu ni i-a dat pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Mateiu, Cioran, Arghezi şi Păstorel. Din opera lor poate fi reconstituită România de dinainte de comunism. Pentru perioada neagră îi avem pe Alexandru Monciu-Sudinski şi Paul Goma.

Popor… Destin… Istorie… Românii de azi au reuşit să devalizeze orice, nu numai bănci frauduloase şi uzine falimentare, ogoare sterpe şi păduri anemice, şepteluri de vite ologite şi hălci slinoase din patrimoniul naţional, dar şi sensul noţiunilor înălţătoare, făcînd din limba română un depozit inert de cuvinte goale şi de poceli barbare.

Inima se zbate pe talerul recunoaşterii şi al recunoştinţei. În absenţa lor, nu reprezentăm nimic. La cine să faci apel pentru dreptate, cînd toată puterea, pînă şi cea la nivel de stînă părăsită, de atelier în paragină, ori de editură de apartament se află în mîna uzurpatorilor? Cine să facă dreptate celui pe care l-au nedreptăţit cu toţii, plecînd de la foştii prieteni şi colegi de breaslă artistică, pînă la cei care aveau nevoie de el ca să scape de lanţuri? Cum să fie reparată injustiţia, cînd ea este oxigenul şi fărădelegea, sîngele organismului în care convieţuiesc românii de azi?

Un exemplu recent ilustrează elocvent opţiunile clasei noastre politice referitoare la reperele morale şi la făcăturile de serviciu. Se spune că decizionalii băştinaşi fug de Paul Goma ca de tămîie, pentru că acesta ar fi jignit întreaga suflare a patriei, de la Corneliu Coposu (fost Senior) la Traian Băsescu (azi, preşedinte). Puţini au scăpat vitriolantelor lui scrieri, cărora nimeni nu le-a putut găsi vreo pricină de încolţire (exceptînd făcătura securistoidă a rasismului, care, în cazul altora, funcţionează sub privirile indulgente ale detractorilor gomici, fără nici o sperietură). Se schimonoseşte raţiunea la ideea comparaţiei, dar, forţînd aparenţele, în aceeaşi categorie s-ar încadra şi C.V. Tudor. Numai că, în timp ce observaţiile acide ale lui Paul Goma sînt obiective şi riguros întemeiate, pamfletoaiele lui Vadim păcătuiesc prin subiectivism umoral, imoral, mincinos şi continuu schimbător, în funcţie de ordinele păpuşarilor zilei.

Au iertat scriitorii români toată dezonoarea indusă de colaboratorii Securităţii, revărsînd fluvii de stimă academică şi balastiere de preţuire socială peste „bieţii“ noştri turnători. Lui Paul Goma nu-i pot ierta crima de a fi fost obligaţi să-l izgonească din rîndurile lor la cererea Securităţii şi ruşinea de a se fi zvîrcolit la picioarele nespălate ale Partidului, pe care el a avut cutezanţa să-l înfrunte.

Cînd oglinda te arată strîmb şi ticălos, e mai simplu să spargi oglinda decît să te schimbi.

Un popor poate fi bătut pentru propriile erori, poate fi pedepsit pentru deciziile conducătorilor, dar, cînd îi batjocoreşte pe cei care au mizat totul pe cartea adevărului şi a demnităţii umane, se spune că a căzut sub semnul blestemului, pentru că numai furia divină mai poate explica atîta nebunie şi nelegiuire. Paul Goma s-a zbătut să redea poporului român ceea ce comunismul i-a confiscat: nobleţea firească a decenţei de toate zilele. Iar poporul, căzut în capcana fricilor mărunte şi a mizeriei provocate, i-a întors spatele, înjurînd şi uitînd.

Prezentă permanent, uitarea nu poate fi uitată.

Ignorată, nedreptatea sporeşte.

Nopţile patriei sînt din ce în ce mai lungi.

La mulţi ani, Paul Goma!