OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alors que l’exposition Paul Morand, l’Européen aux Archives Nationales prend fin, les Editions Cartier et l’Ambassade de France en Roumanie célèbrent ensemble la traduction roumaine des deux tomes du Journal Inutile, par Simona Modreanu et Sorina Dănăilă. En présence de SEM l’Ambassadeur de France en Roumanie, Henri Paul, Emilian Galaicu-Păun, Igor Mocanu et Alexandru Matei, l’événement a mis à l’honneur un travail de traduction fascinant et de longue haleine : plus de 2000 pages comme témoignage des liens profonds et complexes de Paul Morand avec la Roumanie.

Voir l’Anthologie de la poésie française de Gide.

Painter raconte que derrière les dictionnaires, dans la bibliothèque de Gide, à Paris, on trouva tout un matériel pour la fabrication de faux papiers d’identité. Gide, ou le Lafcadio de la Résistance !

« J’ai dû attendre d’être un homme pour qu’on n’empesât pas mes devants de chemise » (Gide). Même en col mou, il est, malgré ses efforts, resté empesé, comme tous les protestants.

Gide parle avec horreur de la « propriété de famille ». Cela me rappelle celles de ma grand-mère. Ris-Orangis, j’étais enfant, cela allait encore. J’aimais le jardinier, malgré ses massifs (toujours eu horreur des massifs, où, justement, au lieu d’être traitées en masse, les fleurs sont réparties idiotement, un rang de bégonias, un rang de sauges, une touffe de fuchsias, etc.) J’aimais les bains dans la Seine, ou la pêche au goujon, avec Maman, sur un sable fin, dans une eau alors transparente. Le jardin partait de la maison (située, avec avant-cour, sur la grand-rue) et allait jusqu’à la Seine, d’où, le soir, j’apercevais la tour Eiffel. Mon père arrivait par le train du soir, après avoir laissé Alphonse Daudet descendre à la station d’avant, à Champrosay. Ce que je détestai, ce furent les autres demeures de ma grand-mère Charrier, Boissy Saint-Léger, le Petit Saint Mars (près d’Etampes). La surveillance de toute la famille par ma grand-mère ; son regard de blâme, quand je ne voulais boire que de l’eau. Les rites, à table, la décantation du bordeaux en carafe, les pyramides de cerises auxquelles il était défendu de toucher.

Oscar Wilde « roi de la vie ». Bon titre.

On me dit que l’hôtel parisien où Wilde mourut existe encore et que l’hôtelier se fait des rentes à organiser des visites d’une fausse chambre mortuaire, avec mobilier d’époque. Les pédés ont le culte des tombeaux ; religion secrète.

« Degas n’aimait pas les juifs », disait Francis Jammes. Tout ce qu’on sait de lui, de son caractère, a, en effet, un fort parfum d’antisémitisme.

Comme Giraudoux, Degas voyait en Poussin le premier peintre français. Enfant, je demandai à mon père si Poussin était l’inventeur de la peinture à l’oeuf. (Quel vaudevilliste qui s’ignorait!)

Je me souviens qu’en 1913 je lisais dans un train me menant à Ravenne Les Caves du Vatican, lorsqu’entra dans mon compartiment un individu si inquiétant que je le soupçonnai d’intentions homicides. A tel point que, pour me rassurer, je sortis mon revolver et fis semblant de le nettoyer.

L’art de Gide est un art concerté.

Solos ou orchestre, musique de chambre ou opéras, on est toujours au concert.

Courtoisie ou accortise ?

Monsieur de Rabat-joie.

Ecrire contre quelqu’un.

O’Meara cite cette étonnante phrase de Napoléon : « On respectera ma mémoire, alors que les barbares posséderont l’Europe, ce qui ne serait pas arrivé sans vous, signori Inglesi! ».

4 août

Un léger lumbago, comme il y a un an. Un galop pour le faire passer. Je descends de cheval me tenant le ventre. Couché, sur le dos quatre jours, tellement je souffre de ce que je crois être une déchirure musculaire. Tous les médecins en vacances. Je décide de me faire transporter en ambulance à l’Hôpital Américain, où le docteur Bismuth remplace les professeurs Heffe et Alluaume, partis pour six semaines.

Les silences. D’abord neutres, ils prennent tellement d’épaisseur qu’ils deviennent présents , agressifs, écrasants.

Les journaux d’écrivains sont pleins du drame de la composition de l’œuvre. Cela les passionne et nous ennuie : « Aujourd’hui, terminé mon chapitre X, après 10h de travail… relu ce soir mon chapitre XX, dont la fin me désespère », etc., etc.

Les joueurs à une table de jeu « toutes les passions comme suspendues » (La Bruyère – « Des biens de la fortune »).

Mon rêve : une maison jamais vide. 8h avec une infirmière de nuit suisse, âgée, calme, servant de secrétaire. 8h avec une femme de chambre française et 8h avec une infirmière anglaise, chauffeuse et aidant Hélène à marcher. Le tout chantant et ne se faisant pas la guerre.

Abel Bonnard est mort. Jules Romains va pouvoir asseoir sa seconde fesse sur son fauteuil.

Dès mon enfance, je pensais qu’à notre mise au monde on devrait nous donner une contremarque, nous indiquant le jour, l’heure et l’année de notre mort. On saurait où on va, dès le début.

Tome I, 1968-1972, collection « Les Cahiers de la NRF », Ed. Gallimard, Paris,

2001, pp. 39-42

Paul Morand, Jurnal inutil

– fragmente –

Painter povesteşte că, în spatele dicţionarelor, în biblioteca lui Gide, a fost găsit un întreg arsenal de fabricare de documente de identitate false. Gide sau Lafcadio al Rezistenţei!

„A trebuit să aştept să devin bărbat pentru ca să nu mi se mai apreteze cămăşile“ (Gide). Chiar şi cu un guler moale, el este, în ciuda tuturor eforturilor sale, un scorţos, ca toţi protestanţii.

Gide vorbeşte cu groază de „proprietatea familiei“. Asta îmi aduce aminte de bunica mea. Cît am fost copil, Ris-Orangis mai mergea. Îmi plăcea să grădinăresc, în ciuda tufelor imense (pe care le-am detestat întotdeauna, pentru că, paradoxal, în loc să trateze florile în bloc, le repartizează prosteşte, un rînd de begonii, un rînd de salvie, o tufă de salcîm etc.). Îmi mai plăcea, apoi, scalda în Sena sau pescuitul de murgoi, cu Mama, pe un nisip fin şi într-o apă limpede, la vremea aceea, transparentă. Grădina pleca dinspre casă (aşezată, cu curtea ei din faţă, pe strada cea mare) şi înainta pînă pe malul Senei, de unde, seara, zăream Turnul Eiffel. Tata sosea cu trenul de seară, după ce se despărţea de Alphonse Daudet cu o staţie mai devreme, la Champrosay. Ceea ce am urît în tot acel timp au fost casele bunicii mele Charrier – Boissy Saint-Léger, le Petit Saint Mars (lîngă Etampes). Supravegherea întregii familii de către bunica; privirea sa permanent critică, cînd nu voiam să beau decît apă. Ritualurile la masă, decantarea vinului de Bordeaux în carafă, piramidele de cireşe de care nu aveai voie să te atingi.

Oscar Wilde, „rege al vieţii“. Bun titlu.

Mi se spune că hotelul parizian în care Wilde ar fi murit mai există încă şi că proprietarul face o adevărată afacere din organizarea de vizite într-o falsă cameră mortuară, cu mobilier de epocă. Pederaştii întreţin cultul mormintelor; religie secretă.

„Degas nu-i iubea pe evrei“, spunea Francis Jammes. Tot ceea ce ştim despre el, despre caracterul lui poartă, într-adevăr, cu sine un puternic parfum de antisemitism.

Ca şi Giraudoux, Degas vedea în Poussin pe primul pictor francez veritabil. Copil, îmi amintesc că l-am întrebat pe tata dacă Poussin era inventatorul picturii cu ou. (Ce autor de vodeviluri nedescoperit eram!)

Latura asta de vînător de carne proaspătă a pederaştilor înrăiţi (Montherlant, care pîndea la ieşirea marilor licee, Gide, care străbătea în lung şi-n lat bulevardele – Alexandre, Emile, citaţi de Painter), iată de unde au ieşit personaje precum Lafcadio sau Bernard din Les Faux-monnayeurs.

Îmi amintesc că, în 1913, citeam, într-un tren care mă ducea la Ravenna, Les Caves du Vatican, cînd, deodată, a intrat în compartiment un tip atît de neliniştitor, încît l-am bănuit de îndată de intenţii criminale. În aşa măsură, încît, ca să mă liniştesc, mi-am scos revolverul, prefăcîndu-mă că-l curăţ.

Solouri sau orchestră, muzică de cameră sau operă, eşti tot timpul ca la concert.

Curtoazie sau amabilitate?

Domnul Strică-Chef.

A scrie împotriva cuiva.

O’Meara citează această uimitoare frază a lui Napoleon: „Atunci cînd, graţie domniilor voastre, signori Inglesi, barbarii vor stăpîni Europa, amintirea mea va fi respectată!“

4 august

O uşoară criză de lumbago, ca acum un an. Un galop şi-o să-mi treacă. Cobor de pe cal ţinîndu-mă de burtă. Culcat pe spate, timp de patru zile, sufăr cumplit de ceea ce cred că este o ruptură musculară. Şi toţi medicii sînt în vacanţă. Hotărăsc să chem o ambulanţă care să mă ducă la Spitalul American, unde doctorul Bismuth îi înlocuieşte pe profesorii Heffe şi Alluaume, plecaţi pentru şase săptămîni.

Tăcerile. La început neutre, devin, mai apoi, atît de dense, încît seamănă cu o prezenţă agresivă, copleşitoare.

Jurnalele scriitorilor sînt pline de drama compunerii operei. Această dramă pe ei îi pasionează, pe noi ne plictiseşte: „Astăzi, terminat capitolul X, după 10 ore de muncă… Recitit în seara asta capitolul XX, a cărui încheiere mă disperă“ etc., etc.

Jucătorii la o masă de joc „cu toate patimile parcă suspendate“ (La Bruyère – Des biens de la fortune).

Drepturi de succesiune între ambii soţi, dublate de către un guvern care, pe de altă parte, suprimă controlul asupra cursului de schimb valutar! Fiscul se crede încă în secolul al XVIII-lea; ignoră că Parisul se află la trei sferturi de oră de Geneva, de Bruxelles sau de Londra, ţări care au introdus conturile comune sau conturile numerice.

Visul meu: o casă niciodată goală. 8 ore cu o infirmieră de noapte din Elveţia, în vîrstă, calmă, care-mi ţine loc şi de secretară. 8 ore cu o cameristă franţuzoaică şi 8 ore cu o infirmieră englezoaică, care să ştie să conducă şi să o ajute pe Hélène să se deplaseze. Toate trei vesele şi în bună pace.

Abel Bonnard a murit. În sfîrşit, Jules Romains îşi va putea aşeza şi a doua fesă pe fotoliul aceluia.

Încă din copilărie, mă gîndeam că, la naştere, ar trebui să ni se dea o programare în oglindă, care să indice ziua, ora şi anul morţii noastre. Aşa, am şti de la bun început încotro ne îndreptăm.

Vol. I, 1968-1972. Text stabilit

şi adnotat de Laurent şi Véronique Boyer. Traducere din limba franceză

de Sorina Dănăilă, Editura Cartier,

Colecţia „Biblioteca deschisă“, 2009,

pp. 43-47