OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ăla a fost securist, ălălalt a fost turnător-informator-ofiţer acoperit, ba tu, ba ăla, nici faptul că ai fost în regulă pe toată linia nu mai foloseşte la nimic. Am distrus şi puţinele repere (Doina Cornea, Paul Goma, Mircea Dinescu etc.) la care ne raportam înainte şi imediat după 1989. O uriaşă isterie a luptei tuturor cu toată lumea riscă să aneantizeze într-un dezinteres general, tot ce ţine de politică. Dar şi de etică.

 

Este un moment pentru a pune pe tapet diferite interogaţii. Atît pentru cei care l-au admirat şi iubit – nu puţini –, cît şi pentru cei care i-au privit cu rezerve prestaţia publică – nu puţini. Dar şi pentru cei care l-au duşmănit, sans frontières, mai ales după 1989, cînd justiţiarismul mioritic a dat în clocotul patetismului de tip Caţavencu.

Adrian Păunescu a fost şi el un om ca toţi oamenii. A debutat ca poet la mijlocul anilor ’60, într-un moment de relaxare politică, atunci cînd echipa stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se schimba cu cea care urma să devină naţional-comunistă, a lui Nicolae Ceauşescu. Am reţinut, recent, afirmaţia actualului preşedinte Traian Băsescu, declarînd senin că, dacă „stejarul din Scorniceşti“ se oprea după zece ani de conducere, intra glorios în istoria românilor. Avem mari rezerve să acceptăm această opinie, dar este folositoare pentru a situa şi locul lui Adrian Păunescu în acest interval de istorie naţională. Păunescu debutează cu Ultrasentimente (1965) şi-şi consolidează poziţia de tînăr şi talentat poet prin Mieii primi (1966) şi Fîntîna somnambulă (1968). Ajunge redactor la România literară a lui Geo Dumitrescu, cînd deja Blaga, Arghezi şi Bacovia sînt reconsideraţi şi o anume relaxare în planul vieţii de zi cu zi se resimte direct: filme occidentale, ţigări imperialiste pînă mai ieri, băuturi străine, blugi şi fuste de tergal, adidaşi şi ciorapi de nylon. Invazia trupelor Pactului de la Varşovia dă un nou curs istoriei româneşti, iar aşa-zisa depărtare de Moscova este urmată rapid de strîngerea şurubului ideologic după Tezele de la Mangalia. Istoria unei secunde (1971) şi naşterea revistei şi, apoi, a Cenaclului Flacăra fac din Adrian Păunescu un om al timpului său. Vulcanicul poet devine şi un patetic jurnalist, personalitatea lui dă în clocot, iar spiritul critic şi luciditatea sînt puse deoparte. 12 ani de cenaclu şi 1.500 de spectacole fac din Adrian Păunescu un mit. Poetul devine şi om al cetăţii, aşa cum Nicolae Ceauşescu ajunge, dintr-un simplu politruc, prim-secretar al PCR şi, apoi, preşedinte al Republicii Socialiste România. A urmat ce a urmat. Nu avem spaţiu pentru a urma, pas cu pas, cele două destine. În Decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu este împuşcat după o farsă de judecată, iar Adrian Păunescu, fugărit de revoluţionari, ajunge să-şi găsească protecţie în incinta Ambasadei SUA din Bucureşti.

 

Au trecut 20 de ani.