OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pavel TUGUI
Tineretea lui Petru Dumitriu
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, Colectia Biografii, 168 p., 55.000 lei


„…eseul tov. S. Toma e deosebit de instructiv pentru noua generatie de critici si in general pentru noul stil critic, pentru ca e una din primele lucrari de critica facuta la noi in lumina principiilor marxism-leninismului si totodata una din cele mai izbutite pe aceasta cale a analizei care – ca sa intrebuintez cuvintele lui A.A. Jdanov – trebuie sa fie «sigura, precisa si profund stiintifica»“, asa se incheia in 1948 un articol despre binecunoscutul studiu al lui Sorin Toma, Poezia putrefactiei…, scris de Petru Dumitriu.
Aparut in Colectia „Biografii“, te astepti ca volumul lui Pavel Tugui sa fie o… biografie a tineretii controversatului prozator. Ei bine, cartea nu e o biografie, ci doar o insiruire obositoare a prozelor si articolelor lui Petru Dumitriu publicate in Revista Fundatiilor Regale, Flacara, Scinteia, Contemporanul, Viata Romaneasca etc., intre anii 1944-1960 – articole si cronici mai mult sau mai putin contestate (Pavel Tugui se disculpa deseori ca nu stie, ca nu e informat, ca nu-si poate da seama) – a tuturor editiilor romanelor, a unor scrisori si biletele schimbate in diverse ocazii cu autorul, insiruire urmata spre final de citeva anexe reprezentind acte de aprobare pentru ultima plecare in strainatate a scriitorului.
Dar Petru Dumitriu nu este singurul personaj al acestei carti. Pavel Tugui insusi apare aproape in fiecare pagina din spatele propriului discurs, de cele mai multe ori cu notatii puerile cum ar fi transcrierea unor banale dedicatii de pe cartile primite de la diversi scriitori. Autorul se simte obligat sa se scuze: „Cititorii imi vor ierta evocarea sentimentala, pigmentata de fapte de natura personala“ (p. 51).

Stim ca Pavel Tugui n-a fost un personaj tocmai sinistru in epoca si ca a suferit el insusi de pe urma tratamentului unui Leonte Rautu, dar nu era nici timpul si nici locul sa aflam cum Pavel Tugui a salvat multi si valorosi scriitori interbelici de la saracie sustinind acordarea unor pensii, slujbe, aparindu-i in fata aceluiasi Rautu, militind pentru reabilitarea celor interzisi de sectiile, comitetele si comisiile aparatului comunist, sustinind realele valori ale culturii romane etc. etc.
Pavel Tugui gaseste de cuviinta sa faca unele comentarii rautacioase care nu-si pot gasi locul intr-o astfel de lucrare, vizibil intrigat de faptul ca scriitorul si-a renegat, indreptatit sau nu, cu mai multa sau mai putina convingere, propriul trecut: „E vorba de rabufniri otravite ale constiintei bolnave de anticomunism, acum in situatia de a-si recunoaste esecul total al aventurii sale in afara Tarii (sic). Pentru ca n-are argumente, Petru Dumitriu recurge adesea, la expresii de mahala imputita… (p. 91) si inca „Dl P. Dumitriu devine astazi prizonierul ideologiilor politice si al prejudecatilor civice. El sustine ideea stupida ca tot ce e urit, «intunecat, negru, dobitoc…» – ma opresc aici pentru ca vulgaritatile le socotesc reprobabile si i le las lui Petru Dumitriu! – in Cronica de familie este «opera partidului comunist si a imperialismului istoric rusesc»“ (p. 108).

De altfel, intreaga carte este un exemplu perfect de esec. Pavel Tugui nu reuseste cu nici un chip sa gaseasca tonul potrivit unei asemenea scrieri, cititorul avind reale sanse sa se simta, pe alocuri, deranjat, chiar stinjenit, de impertinenta unor comentarii, autorul fiind preocupat aproape exclusiv sa polemizeze cu unele declaratii ale scriitorului din interviul acordat in 1994 lui Eugen Simion.
Limbajul folosit, stilul insusi, ne arata ca o indelungata ucenicie in atelierele limbii de lemn nu pot fi depasite atit de usor: „publicist si scriitor al Cetatii“, „faurirea operei“, „multe initiative folositoare literaturii romane“, „constiinta/ arta/ amicitie ulcerata/ cariata“, „propria Tara“, „florilegiu intelectual“ etc.

Pavel Tugui rateaza regretabil scrierea unei biografii interesante despre un scriitor interesant, cu atit mai mult cu cit este posesorul unor documente inedite, unele de un umor si de o expresivitate involuntara colosale. Multe aspecte sint tratate cu naivitate. Aflam citeva lucruri despre controversa cu Ion Vinea si dubioasa acuzatie de plagiat ridicata Cronicii de familie, in schimb nici macar nu este amintit faptul ca fosta sotie a scriitorului, Henriette Yvonne Stahl, a fost incarcerata un an de zile si constrinsa de comunisti, dupa plecarea lui Petru Dumitriu in strainatate, sa scrie articolul din Glasul patriei in care afirma ca ea i-a scris Cronica de familie.
Ramine sa speram ca altadata, altcineva va scrie cu adevarat o biografie a acestui controversat scriitor.
„Evident, punerea pe doua coloane a marturisirilor dlui P. Dumitriu din finalul romanului Cronica de familie si a declaratiilor din anul 1994 ofera drama unei constiinte de o inconsecventa caracteriologica ce nu poate fi explicata nici de psihanaliza. Distorsiunea este imposibil de priceput si totul se afunda intr-o aiureala neguroasa“ (p. 107).