Cu siguranţă, în
ziua de azi, Bienala de artă de la Veneţia nu este nici cel mai
bine organizat eveniment mondial de acest fel şi nici cel mai mare,
iar simpla vizitare a pavilioanelor naşte o mulţime de nemulţumiri.
Şi, totuşi, rămîne cel mai prestigios, iar prezenţa în
selecţia unuia dintre pavilioanele naţionale sau în cel
internaţional constituie un motiv de mîndrie pentru oricare
artist.
Tocmai de aceea, alegerea
celui/celor care reprezintă România este nu doar un moment
aşteptat de curatori şi artişti, ci şi un prilej pentru aprinse
discuţii despre cine şi cum expune în Giardini.
În ultimul deceniu,
pavilionul românesc a fost, în general, bine apreciat de
vizitatorii specialişti sau nespecialişti. Scopul acestui articol
nu este, însă, analizarea calităţii artistice a proiectelor
care au prins viaţă în pavilionul României de la
Veneţia, deşi este limpede că nu avem de ce să ne fie ruşine.
Începînd cu pavilionul „desenat“, în 1999, de
Dan Perjovschi (artistul a revenit, în 2007, în
pavilionul internaţional) şi continuînd cu cele care au
reunit grupuri de artişti ce au reuşit să se impună pe piaţa
europeană (Gheorghe Rasovsky, Bogdan Achimescu, Alexandru Antik,
Olimpiu Bandalac, Sándor Bartha, Matei Bejenaru, Sebastian
Bertelan, Mircea Cantor, Călin Dan, Teodor Graur, Gusztav Ütö,
Salbolcz Kiss Pál, Călin Man, Dan Mihălţianu, Alexandru
Patatics, Rostopasca, Sorin Vreme, Peter Hügel, George Sabău,
Caius Grozav, Roxana Cherecheş, Judit Angel, Ioan Ciorbă şi
Romulus Bucur), pînă la mai recentele participări (Daniel
Knorr, curator fiind Marius Babias, în 2005, Mona Vătămanu,
Florin Tudor, Cristian Pogăcean şi Victor Man, curator fiind Mihnea
Mircan, în 2007, şi Ştefan Constantinescu, Andrea Faciu şi
Ciprian Mureşan, curator fiind Alina Şerban, în 2009),
contribuţia românească a fost, în general, remarcată,
chiar dacă nu a fost încununată cu vreun Leu.
Dacă la ediţiile din
1999, 2001 şi 2003, ministerul a desemnat, direct sau prin
intermediul Muzeului Naţional de Artă Contemporană al României,
artiştii care au expus la Bienală, la ultimele trei ediţii a fost
lansat un concurs de proiecte. Un juriu desemnat de ministru a decis
ce proiect urmează să prindă viaţă în pavilion. O
procedură similară era deja aplicată în cazul Bienalei de
arhitectură, unde rolul decisiv în selecţionarea proiectului
cîştigător îl avea un juriu constituit cu sprijinul
Uniunii Arhitecţilor din România.
Cine au fost membrii
juriilor
În 2006 şi 2008,
juriul a fost, de asemenea, numit de ministru. Poate că nu este
lipsit de interes să precizăm cine a făcut parte, în ultimii
cinci ani, din aceste jurii. În cazul juriilor care au decis
proiectul pentru Bienala de artă, ele au reunit pe Matei Bejenaru
(în 2007; a fost numit în juriu, dar nu a mai participat
la jurizare), Marcel Bunea (în 2007), Mirela Dăuceanu (în
2009), Ruxandra Demetrescu (în 2009), Dorel Găină (în
2005), Ion Grigorescu (în 2005 şi în 2007), Adrian Guţă
(în 2007), Timotei Nădăşan (în 2007 şi în
2009), Anca Oroveanu (în 2009), Mihai Oroveanu (în 2005
şi în 2007), Dan Perjovschi (în 2005), Romelo
Pervolovici (în 2005 şi în 2007), Ileana Pintilie (în
2007 şi în 2009) şi Magda Radu (în 2009). Pentru
Bienala de arhitectură, juriile au fost alcătuite din Ioan
Andreescu (în 2006; a fost numit în juriu, dar nu a mai
participat la jurizare), Ruxandra Demetrescu (în 2008), Ştefan
Lungu (în 2008), Marius Marcu-Lăpădat (în 2006 şi în
2008), Dan Marin (în 2006), Cătălin Sârbu (în
2006), Florian Stanciu (în 2006), Iulia Stanciu (în
2008), Ioan Strejan (în 2006) şi Radu Teacă (în 2006).
În toţi aceşti cinci ani, am avut onoarea de a prezida juriul
(desigur, o calitate datorată, exclusiv, funcţiilor pe care le-am
ocupat în minister în această perioadă).
Evident, în fiecare
an, au existat concurenţi nemulţumiţi că nu au cîştigat
selecţia naţională. Faptul e de la sine înţeles: orice
examinare supusă judecăţii unui arbitru poate naşte frustrări.
Unii dintre cei nemulţumiţi au depus chiar şi contestaţii.
Totuşi, numărul acestora este insignifiant, raportat la cel al
proiectelor înscrise în concursuri.
Ce susţine Memoriul
întocmit de Liviana Dan şi Anca Mihuleţ
Selecţia din 2009 nu a
făcut excepţie, dar ea a născut o dispută care a făcut valuri în
presă. Astfel, ca urmare a unui memoriu depus la minister, prin care
Liviana Dan şi Anca Mihuleţ, curatoarele unui proiect respins la
selecţia din 2009, au constatat „că textura intelectuală,
stilul, estetica şi structura unei cercetări începute în
anul 2006 de artistul Sebastian Moldovan şi puse în practică
în diferite expoziţii şi proiecte (Catching Passages –
Casino de Luxembourg, Luxemburg/ Galeria de Artă Contemporană a
Muzeului Naţional Brukenthal, Sibiu, 2007, Transfer Rumaenien 1 –
chafhof Kunstlerhaus, Freising-München, Luxury is..., Jan Dhaese
Galerie, Gent, 2008, D.I.Y. Shelter for the Midnight Sun, propunere
pentru Lulea Art Biennial, 2009, coperta PAVILION #13, Sebastian
Moldovan – Sketch for the tomato garden, ball point pen on paper,
21x30 cm, 2009) se regăseşte în lucrarea Exuberantia
suspended, a artistei Andrea Faciu, parte a pavilionului României
la Bienala de Artă de la Veneţia 2009“ şi au conchis că „este
de neacceptat ca munca onestă a unui artist să fie anulată din
cauza erorilor unui sistem de evaluare confuz şi a lipsei de idei
creative“.
Acest memoriu, transmis şi
la Cotidianul, a determinat-o pe jurnalista Lucia Popa să preia, în
articolul Ministerul Culturii a finanţat un plagiat
(www.cotidianul.ro/ministerul_culturii_a_finantat_un_plagiat-89284.html),
acuzele lansate de cele două curatoare. Citînd-o pe Simona
Tănăsescu (în momentul de faţă, consilier al ministrului),
care a declarat că „este evidentă şi penibilă asemănarea“
între proiectele celor doi artişti (Sebastian Moldovan şi
Andrea Faciu), „motiv pentru care ne-am mobilizat şi vom face în
curând o dezbatere publică pe această temă“, articolul
Luciei Popa, care avea drept subtitlu textul „Una dintre lucrările
cu care (sic) România a participat la Bienala de la Veneţia
este acuzată de plagiat, iar Ministerul Culturii îşi asumă
critica, cu tot cu zecile de mii de euro plătite“, a dat naştere
nu doar la dezbaterea menţionată, ci şi la un val de reacţii
emoţionale.
Cuvintele Luciei Popa
spuneau, limpede, că ministerul ar recunoaşte că ar fi finanţat,
cu zeci de mii de euro, un plagiat. Aceste cuvinte au avut efectul
unui detonator. Chiar dacă Liviana Dan şi Anca Mihuleţ au precizat
că ele nu au utilizat niciodată cuvîntul „plagiat“, motiv
pentru care Lucia Popa şi-a modificat titlul articolului, în
ediţia electronică a ziarului, în Ministerul Culturii a
finanţat un posibil plagiat, chiar dacă Sebastian Moldovan însuşi
nu a adoptat nici o atitudine publică prin care să susţină aceste
acuze, şi chiar dacă nici măcar Simona Tănăsescu nu a declarat
că ministerul ar constata vreun plagiat, ci doar că îşi
însuşeşte comentariile celor două curatoare sibiene, privind
asemănarea proiectelor, propoziţia care deschidea articolul din
Cotidianul a alimentat o discuţie care a depăşit, adeseori, nu
doar cadrul propus de minister, ci şi limitele decenţei. Acuzele la
adresa juriilor din ultimii cinci ani şi, implicit, la adresa
proiectelor selecţionate de acestea, au fost augmentate şi de un
memoriu al lui Răzvan Ion, transmis ministerului. În textul
său, preluînd fraze din blogul publicat de Bogdan Ghiu pe
Liternet (în care, pornind de la „absenţa oricărui dram de
creativitate, de noutate a conceptului acestei Bienale: Making
Worlds, Ghiu consideră că „Nu arta este de vină pentru această
ofertă curatorială slabă“), prin care acesta solicită
„desecretizarea“ proiectelor româneşti care concuraseră
pentru ediţia din 2009 a Bienalei, fiind „curios, intelectual şi
patriotic, să le văd proiectele, să constat dacă bogăţia,
creativitatea artistică românească actuală este autentică
sau falsă“, Răzvan Ion, vorbeşte despre „ministrul Culturii şi
toţi cei din minister“ considerînd că aceştia „Se
pozează să fie frumoşi şi rămîn aşa (creierul rămîne
şi el tot aşa, pe post de figură de ceară)“.
Ideea „desecretizării“
este preluată de Simona Tănăsescu, ea acccentuînd: „Eu am
propus să se facă o expoziţie cu toate proiectele, la încheierea
Bienalei. Cred că impostura celor ce s-au ocupat de partea
administrativă a făcut ca lucrurile să iasă prost“. Şi
continuă consilierul ministrului: „După părerea noastră, juriul
trebuie să fie compus din oameni care au avut experienţa bienalelor
trecute, ceea ce nu s-a întâmplat în această
comisie. Asemănarea dintre cele două proiecte ne face să devenim
penibili şi anacronici pe un discurs mărunt şi redundant“.
Disputa de la Ministerul Culturii
Dezbaterea preconizată de
minister pornea, aşadar, de la termeni duri: plagiat, incompetenţă,
sistem de evaluare confuz, lipsă de experienţă, penibili,
anacronici, desecretizare, zeci de mii de euro etc. Comunicatul prin
care ministerul anunţă aceeaşi dezbatere
(www.cultura.ro/News.aspx?ID=1405) pune accent pe „transparentizare“,
susţinînd că „procedurile de selecţie a comisiei au variat
aproape de la an la an“ (afirmaţie pentru care comunicatul
ministerului nu aduce, însă, nici o dovadă) şi menţionează
ce consideră ministerul că ar trebui să se aibă în vedere
la selecţionarea proiectului românesc la Bienală: „criteriul
transparenţei manifestate prin realizarea unei grile de evaluare
unice, publicate înaintea concursului, şi criteriul
referinţelor critice internaţionale în ceea ce priveşte
curatorul şi artiştii participanţi“.
Discuţia de la minister a
avut loc în ziua de 1 iulie şi a fost moderată de Alexandru
Bălăşescu, directorul de cabinet al ministrului. Dar tocmai lipsa
de reacţie a moderatorului – la atitudinea constantă a unor
participanţi (aici, Răzvan Ion s-a remarcat, dintru început
şi pînă la sfîrşit) de a-i jigni, la grămadă, pe cei
prezenţi şi pe cei absenţi, de a refuza dreptul celorlalţi la
opinie şi de a considera doar propriile idei drept singurele
valabile, în numele, probabil, al unei presupuse expertize
absolute în domeniul artei – i-a determinat pe unii dintre
invitaţi (Mariana Celac şi Marius Marcu-Lăpădat) să părăsească
sala, în semn de protest. Discuţia a fost dezlînată şi
a pornit de la un material alcătuit în minister din opinii
primite, în avans, de la persoane care nu au putut să
participe (Maria Rus Bojan, de exemplu) sau preluate dintr-o mai
veche dezbatere găzduită, în 2007, în paginile
Observatorului cultural (www.romaniaculturala.ro/
articol.php?cod=5538). În esenţă, ministerul a propus cinci
subiecte: data organizării concursului, criteriile pentru numirea
comisiei de jurizare, apelul la proiecte, condiţiile de înscriere
la concurs şi criteriile de jurizare.
Selecţia înaintea temei?
Mai concret, dacă pînă
acum, cel puţin, din 1990 încoace, artiştii care expuneau în
pavilionul veneţian erau aleşi (indiferent dacă în urma unei
jurizări sau nu) după ce organizatorii Bienalei anunţau tema, se
pare că ministerul înclină să devanseze, cu pînă la
un an de zile, această procedură, ceea ce face ca între
proiectul selecţionat şi tema anunţată să nu mai fie nici o
legătură. Acesta ar fi şi cel mai mare impediment al propunerii.
Ce-i drept, artiştii ar avea ceva mai mult timp să îşi
pregătească realizarea proiectului şi, poate, printr-un efort
administrativ dublat de acordul controlorului delegat al Ministerului
Finanţelor, în Ministerul Culturii, poate, ar exista
posibilitatea acordării avansului financiar prin care sînt
susţinute proiectele prezentate în pavilion, cu mai mult de
40-50 de zile înainte de deschiderea Bienalei, aşa cum, din
păcate, se întîmplă de regulă, din cauza procedurilor
create de legislaţia actuală (ceea ce face ca avansul sumei
contractate de curator cu ministerul să plece extrem de tîrziu
din bugetul public, fapt care îi determină pe curatori să se
împrumute din alte surse, pentru a putea iniţia proiectul).
Propunerile Ministerului
Culturii
În ceea ce priveşte
comisia de jurizare şi toate celelalte subiecte abordate, deşi
ministerul a anunţat printr-un drept la replică (la un alt articol
din Cotidianul) postat pe site-ul său
(www.cultura.ro/News.aspx?ID=1413), potrivit căruia „întîlnirea
a făcut posibilă determinarea unor concluzii cu privire la toate
temele aduse în discuţie“, trebuie să remarc faptul că nu
toate aceste concluzii au adus ceva nou. De exemplu, a fost reţinută
regula prin care „curatorul desemnat al pavilionului nu trebuie să
fie funcţionar public“. Normal! Nici nu a fost vreodată! S-a spus
că „este necesară prezenţa unui birou în cadrul
ministerului dedicat Bienalei de la Veneţia, cu atribuţii clare de
legătură a cîştigătorilor concursului cu aparatul
birocratic“. El a existat, ca un compartiment de sine stătător,
din 2005 pînă în 2009, chiar dacă, prin denumire, nu a
fost „dedicat“ Bienalei. Compartimentul în cauză există
şi astăzi, cu o denumire schimbată, şi este inclus în
Direcţia muzee, colecţii şi arte vizuale din minister şi are
exact atribuţiile amintite (pe lîngă multe altele,
bineînţeles). În comunicatul său, ministerul a mai
reţinut regula potrivit căreia „nu vor fi permise conflictele de
interese ale membrilor comisiei care să evalueze proiecte depuse de
persoane înrudite şi/sau în relaţii de muncă“. Numai
că această regulă a funcţionat şi pînă acum, membrii
juriilor fiind obligaţi să semneze şi o declaraţie pe proprie
răspundere, în acest sens. De asemenea, se spune că „apelul
la proiecte se va face într-o formă standardizată pe baza
unui formular“. Aparent, tot aşa s-a întîmplat şi în
ultimii cinci ani. Totuşi, ceea ce s-a sugerat în discuţie a
fost că formularul de înscriere ar trebui să fie unul mult
mai detaliat şi că, de fapt, toţi concurenţii ar trebui să îşi
prezinte proiectele într-o formă standardizată, ca în
cazul proiectelor depuse la Administraţia Fondului Cultural
Naţional.
Ceea ce se pierde din
vedere aici, în opinia mea, este că juriul este interesat, în
primul rînd, nu de un formular procustian, capabil doar să
anonimizeze artistul, ci, dimpotrivă, de calităţile creative ale
acestuia, de ceea ce îl individualizează. Tocmai de aceea,
faptul că documentaţia pe care concurenţii au depus-o în
2009 (Curriculum vitae al autorului/autorilor, documentaţie scrisă
cu prezentarea conceptului plastic al proiectului, planşe (format
A3) care să cuprindă prezentarea proiectului la scara stabilită de
autor/autori şi care vor reuni: perspective, vederi, schiţe,
planuri, secţiuni caracteristice, detalii ale proiectului etc., un
portofoliu cu imagini ale proiectelor sau lucrărilor realizate
anterior, devizul estimativ al proiectului) mi se pare a fi suficient
de concludentă, fără a mai fi nevoie de formulare de genul celor
care se depun pentru proiectele finanţate de AFCN. Poate că aceste
formulare ar aduce mai multă linişte unor responsabili
ministeriali, dar ar elimina proiectele „neconvenţionale“. După
cum observa, pe bună dreptate, Timotei Nădăşan, cu aplicarea unei
asemenea formularistici, şansele – ca un proiect de genul celui
propus de Daniel Knorr şi Marius Babias în 2005 să fie
acceptat – scad considerabil.
Există însă şi
noutăţi. Astfel, „membrii comisiei nu trebuie să aparţină unor
galerii comerciale sau unor edituri“ (dorinţă pioasă, dificil de
pus în practică, pentru că numărul celor care ar îndeplini,
riguros, aceste criterii ar duce la micşorarea drastică a bazei de
selecţie a membrilor juriului). De asemenea, ar trebui „cooptat în
comisie ultimul curator al pavilionului“ şi „nu este nevoie de
un preşedinte al comisiei, sau cel puţin acesta nu va mai proveni
din cadrul M.C.C.P.N.“ (ambele idei s-ar putea dovedi benefice, dar
ele nu asigură, în mod necesar, creşterea calităţii
procesului de jurizare).
Totodată, ministerul a
reţinut propunerea potrivit căreia „concursul se va desfăşura
în două etape: mai întîi, o preselecţie a
proiectelor pe baza documentaţiei transmise de către participanţi
(care pot fi fie proiecte curatoriale, fie proiecte individuale ale
artiştilor); în urma stabilirii listei scurte, candidaţii vor
fi invitaţi la un interviu în faţa comisiei de prezentare a
proiectului“. Evident, dacă va exista timpul necesar, o asemenea
etapizare ar fi binevenită.
Probabil însă că
cel mai sensibil punct al concluziilor ministeriale este acesta:
„juriul va consemna rezultatul proiectului oferind o justificare
scrisă a alegerii proiectului cîştigător, pe baza unui
buletin de evaluare cu criterii profesionale, clare şi publice“.
În cadrul discuţiei am avut ocazia să precizez că şi pînă
acum, cel puţin, în anii în care am făcut parte din
juriu, acesta a avut foarte clar precizate cinci criterii de
jurizare:
– conceptul inovator al
fiecărui proiect în parte, sustenabilitatea acestuia în
contextul general al Bienalei şi reprezentativitatea artiştilor
participanţi;
– analiza participărilor
internaţionale şi ale României în cadrul ediţiilor
anterioare ale Bienalei;
– tendinţele
internaţionale cu privire la reprezentativitatea la Bienală;
– capacitatea prezumtivă
a organizatorilor proiectului de a materializa un proiect de o
asemenea anvergură (experienţa curatorilor în organizarea de
proiecte culturale de anvergură);
– înscrierea în
cadrul temei şi a direcţiilor generale trasate de organizatori.
Cu ce ar fi aceste
criterii mai puţin „profesionale“ decît cele propuse de
minister, în timpul discuţiei? Mai concret, acestea au fost
puse în următoarea grilă:
Criteriu, subcriteriu
Punctaj
1. Originalitatea
demersului artistic 50
2. Existenţa altor surse
de finanţare,
proprii sau atrase: 60
surse proprii 20
surse atrase 40
3. Importanţa
proiectului 40
din punct de vedere
internaţional 20
naţional 10
zonal 5
local 5
4. Gradul de relaţionare
al demersului
artistic cu alte domenii
ale cunoaşterii
sau vieţii sociale 10
5. Obiectivele
proiectului 10
6. Numărul
participanţilor implicaţi
în realizarea
proiectului 10
7. Prezenţa unor
participanţi aparţinînd
minorităţilor
naţionale 5
8. Prezenţa femeilor în
realizarea
proiectului 5
9. Referinţe critice
asupra realizatorilor
proiectului ori asupra
proiectului 10
Nu are rost să comentez
această propunere de grilă (lăsînd la o parte amuzamentul
creat în sală, mai ales în ceea ce priveşte criteriile
7 şi 8, ea a fost propusă, totuşi, doar drept exemplu), dar
convingerea mea este că înlocuirea unor criterii cu un grad, e
adevărat, mai mare de generalitate, cu unele mai detaliate şi
aplicate mecanic, aşa cum se pare, doreşte ministerul, nu ar
rezolva nimic. Şi aceasta pentru că, de exemplu, acelaşi proiect
poate fi punctat de un membru al juriului, cu un maximum posibil, la
„criteriul importanţei“, şi cu un minimum posibil, de un alt
membru al juriului. Cum este dovedit, „ştiinţific“ gradul de
importanţă?
De fapt, se pare că se
încearcă, printr-o asemenea grilă, eliminarea
„subiectivităţilor“. Ca să o citez pe Anca Oroveanu, „ideea
de a elimina dintr-un asemenea proces orice urmă de subiectivitate e
nu numai utopică, ci şi pernicioasă. Subiectivităţile fiecăruia
se corectează şi se echilibrează reciproc“. Ce va aduce nou o
asemenea grilă? În afară de faptul că membrii juriului ar
putea să se pronunţe şi de acasă, după ce au „vizionat“
proiectele pe site-ul ministerului (aşa după cum, de asemenea, s-a
propus), fără să mai discute între ei, fără să mai
asculte argumentele celorlalţi, se pare că singurul cîştig
ar fi acela că buletinele de punctaj ar deveni publice după
jurizare.
În acest fel, de
exemplu, toată lumea ar afla că opinia unui jurat despre un proiect
ar fi: importanţa sa internaţională este nulă. Şi? Îi va
putea cineva schimba decizia post factum? Nu. În schimb, poate
că se vor trezi unii curatori care, jigniţi de o asemenea
apreciere, nu se vor mulţumi doar să depună contestaţii la
minister (ceea ce ar putea presupune numirea unei comisii de
soluţionare a contestaţiilor... şi a unei alte comisii, de
soluţionare a contestaţiilor depuse la soluţionarea contestaţiilor
etc.), dar îl vor şi acţiona pe respectivul în
justiţie.
Asemenea grile
funcţionează în cazul selecţiilor de proiecte pe care le
face Administraţia Fondului Cultural Naţional, dar şi acolo, chiar
şi numele membrilor juriilor, nu numai buletinele de punctaj rămîn
secrete, pentru a nu crea posibilitatea exercitării de presiuni
asupra juraţilor. E adevărat, marota „transparentizării“
procesului de selecţie a unor proiecte finanţate din bani publici
dă foarte bine în presă. Decidenţii politici, mînaţi
adeseori de un populism devastator, nu vor să lase impresia că ar
cheltui iresponsabil banul public. Pe de altă parte, jurnaliştii,
dornici să gîdile orgoliile, ignoranţa şi aroganţa
omniscienţei asumate de majoritatea consumatorilor de mass-media,
vor să se arate vigilenţi cu orice „funcţionar“ care „uite,
domnule, pe ce aruncă banii“!
„Cutremurul cultural“
n-a existat
Acesta a fost şi
mecanismul care a funcţionat pe traseul articolului din Cotidianul
(care dorea să „dezvăluie“, să „demaşte“ etc.) –
reacţia ministerului (care ia măsuri ca „să nu se mai risipească
banii contribuabililor“) – reacţiile unor participanţi la
discuţie (de genul, „să decidem toţi, democratic“, dar numai
noi, „cei care sîntem avizaţi“; de aici, pînă la
„cine eşti dumneata să îţi dai cu părerea?“ nu a fost
decît un pas – care a fost adeseori făcut în amintita
discuţie din 1 iulie). Se publică, oare, asemenea buletine de vot,
chiar în cazul acordării Leilor, la Bienală? Nu. Există şi
acolo implicaţi bani publici? Evident, da: sînt banii
contribuabililor italieni.
Tot ca măsură menită să
„transparentizeze“ procesul de selecţie, s-a propus expunerea
proiectelor într-o expoziţie sau afişarea acestora pe site-ul
ministerului. Evident, lucrul se poate face, dar trebuie avut în
vedere că esenţiale, pentru o bună înţelegere a proiectelor
şi, în ultimă instanţă, şi a opţiunilor juriului, sînt
textele argumentative, în situaţia în care juriul nu
alege dintre nişte opere realizate, ci dintre nişte proiecte! Pe de
altă parte, rămîne de discutat cît de mulţi artişti
ar mai fi dornici să participe la concurs, dacă expunerea publică
a proiectelor ar fi o condiţie şi mai ales dacă ar avea în
vedere posibilitatea ca proiectele lor să fie respinse şi ar afla,
ulterior, şi cum le sînt judecate proiectele de juriu. Fără
îndoială, ideea discutării modului în care România
este reprezentată la Bienala de la Veneţia este benefică şi sper
că această dezbatere va continua în mediile de specialitate,
cu mult mai mult cîştig decît ceea ce s-a întîmplat,
la 1 iulie, în sala multimedia a ministerului. De acolo, din
păcate, pe fondul unei pregătiri mediatice care a inflamat foarte
mult spiritele, care a rănit multe orgolii şi a oferit ocazia unor
reglări de conturi între diverşi participanţi, am plecat cu
un gust amar: încă o dată, am constatat că simpla diplomă
de absolvire a unei facultăţi nu garantează învăţarea
regulilor dialogului civilizat. Am asistat la un dialog al surzilor,
agrementat cu ţipete, insulte şi atacuri la persoană şi combinat,
pe de o parte, cu impresia că mă aflam nu într-un mediu
academic, ci în Piaţa Obor, şi, pe de altă parte, cu teama
că anii în care se desfăşurau şedinţele de „înfierare
a elementelor declasate“ nu sînt chiar atît de departe.
În plus, nici unul
dintre cuvintele dure ce păreau să anunţe un adevărat „cutremur
cultural“ nu mi s-a părut să fi fost confirmate la o privire
atentă. Nediscutînd, evident, despre persoana mea, juriile au
fost, în ultimii cinci ani, competente; afirmata „impostură“
rămîne nedovedită; mai mult decît atît,
proiectele selecţionate de aceste jurii, potrivit criteriilor pe
care le-am enunţat mai sus, nu au fost nici penibile, nici
redundante, ba chiar au făcut cinste culturii din România;
nici un posibil plagiat nu a putut fi dovedit (pentru a o cita, din
nou, pe Anca Oroveanu, „juriul s-a pronunţat nu cu privire la
operele individuale incluse în cutare sau cutare proiect –
deşi a fost, fireşte, atent la interesul lor artistic –, ci cu
privire la potenţialul proiectelor curatoriale propuse pentru
Bienală şi la felul în care se putea imagina, în acel
stadiu, integrarea operelor individuale în aceste proiecte.
Din acest punct de vedere
nu există nici o asemănare între proiectul cîştigător
şi cel propus de dnele Dan şi Mihuleţ, la fel de în lucru,
fiindcă veni vorba, ca şi cel care a fost ales şi ca larga
majoritate a proiectelor propuse“); sumele de bani alocate
participării României la Bienală nu numai că nu au fost mari
(am auzit, adeseori, că s-ar fi „aruncat pe fereastră“ sume
imense), dar, comparabil cu orice alte finanţări europene, rămîn,
în continuare, mici; cît despre „transparentizare“,
ea rămîne, în opinia mea, un simplu exerciţiu cu
puternice arome de demagogie şi amatorism.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters