Primarul oraşului New York, Michael Bloomberg,
alături de colaboratorii săi, a apărut zilele trecute la televiziunile
americane şi a decretat starea de urgenţă. Pericolul era iminent, situaţia –
extrem de gravă. Uraganul Irene se apropia de marea metropolă americană. Sute
de mii de oameni urmau să fie evacuaţi. Cele mai periclitate zone erau cele de
coastă. Se aşteptau valuri uriaşe, de zece metri. Evacuarea sub semnul urgenţei
devenea obligatorie.
Pentru prima dată în istoria oraşului, avea
loc o acţiune de proporţiile debarcării aliaţilor în Normandia, din timpul
celui de Al Doilea Război Mondial. Nu e chiar simplu să disloci mase mari de
oameni. Prin CNN, ameninţarea oraşului New York a devenit cunoscută şi a
pătruns peste tot. Hărţi ale oraşului în diverse culori arătau zonele înroşite
în care pericolul unor grave inundaţii devenea iminent: sudul Manhattanului şi
o parte din Staten Island, Queens şi New Jersey erau ameninţate de o catastrofă
de proporţii.
Realitatea a fost totuşi mai blîndă decît
imaginaţia realizatorilor de ficţiuni. O omenire întreagă a stat cu sufletul la
gură să vadă cum se va desfăşura întîlnirea de gradul zero dintre uraganul
Irene şi marea metropolă americană. După ce devastase zone întregi – deja 10
morţi în Carolina de Nord –, năbădăiosul uragan şi-a mai pierdut din puterea distructivă.
Cu toate acestea, pagubele sînt imense în Vermont şi Pennsylvania. Iar
pericolul nu a trecut, după cum atenţionează preşedintele Barack Obama: „Încă
nu s-a terminat!“.
Experţii au estimat pagubele la şapte miliarde
de dolari. Deocamdată. La New York, ordinul de evacuare obligatorie a
pus în mişcare sute de mii de cetăţeni. 5.000 de zboruri aviatice au fost
anulate în weekendul trecut. Două aeroporturi, JFK şi La Guardia, au fost
închise. Ca şi circulaţia bătrînului metrou.
Un oraş asediat. New York. Care nu a cedat.
După ce a avut parte de un cutremur – şi ştim bine că zona nu este considerată
seismică, altfel nu se construiau zgîrie-nori într-o veselie –, acum a venit şi
acest uragan.
New York este un oraş aparte în geografia
Statelor Unite, un oraş aparte în alchimia întregii lumi. Criminalul atac din
11 Septembrie 2001 a dat un nimb tragic acestei urbe mult invidiate. Ar trebui
să învăţăm cîte ceva din experienţa, deseori, dură şi dramatică a acestui oraş.
Şi a locuitorilor săi. Preşedintele Barack Obama, care şi-a întrerupt concediul
şi a revenit la Casa Albă, a răsuflat cumva uşurat. Asta îi mai lipsea actualei
Administraţii de la Washington, un cataclism natural de „proporţii istorice“,
cum elegant puneau în gardă experţii autorităţile. Americanii erau pregătiţi de
un dezastru, dar nu a fost chiar aşa de rău, ca să zicem aşa. Paza bună păzeşte
bostănăria. Mai ales cînd nu este vorba despre pepeni, ci despre oameni. Şi nu
puţini. Şi nu dintre cei mai înstăriţi. La astfel de nenorociri cei mai
vulnerabili sînt cei săraci şi cei necăjiţi.
Deşi un dezastru natural a ocolit America,
Statele Unite dau semne de slăbiciune. Motorul economiei mondiale s-a gripat.
Crize de tot felul – nu doar cele financiare de pe Wall Street, care au creat
mari dificultăţi Administraţiei Obama şi Congresului pentru a le depăşi – sînt
în curs de desfăşurare. Crize sociale, economice, politice, militare.
Asigurările sociale şi sănătatea sînt deja probleme grave pentru Administraţia
americană. Situaţia din Irak şi Afganistan este extrem de fluidă. nu se
întrevede nimic concret şi spectaculos pînă cînd se vor retrage trupele NATO.
Miliarde de dolari tocate ca să ce? – se întreabă mulţi americani. Şi, apoi, ce
se va întîmpla?
Ce se va întîmpla în viitoarele săptămîni şi luni
în Libia? Nu este vorba doar de petrolul libian – extrem de bun în raport cu
cel extras în alte zone din Orientul Mijlociu –, ci de soarta unui întreg
popor. Donald Trump vrea acces la petrolul libian. Acesta a declarat, pe 22
august, într-un interviu pentru emisiunea Fox and Friends de la postul de
televiziune FoxNews, că Statele Unite ar trebui „să ia jumătate din petrolul
libian“, deoarece americanii i-au sprijinit pe rebelii ce luptă împotriva
forţelor lui Muammar Gaddafi). Dar şi francezii, şi italienii s-au implicat în
Libia, de partea forţelor anti-Gaddafi. Criza alimentară şi de combustibil este
deja o realitate la Tripoli. Măsuri urgente vor lua Italia şi Franţa, direct
interesate în zonă, chiar dacă nici situaţia lor nu este prea grozavă. Ce să
mai vorbim despre Grecia, care încearcă să-şi revină după ce a fost în pragul
falimentului! Ajutorul internaţional, substanţial, a fost decisiv.
Poate de aceea insistă acum preşedintele
Băsescu pe proiectul Roşia Montană şi pe extragerea aurului românesc în orice
condiţii. Nu avem expertiza necesară pentru a avansa opinii pro sau contra
proiectului, avem doar întrebări şi nedumeriri. Problema este: cu ce se alege
România? Este Roşia Montană un proiect gîndit ca o soluţie pe termen mediu şi
lung sau doar un acord politic, pentru a se salva guvernarea?
Sigur că un şef de stat poate judeca altfel
decît o fac profesorii-arheologi sau experţii în mediu. Dar, chiar şi aşa,
poate salva aurul extras la Roşia Montană situaţia dificilă în care se găseşte
România? Pentru cîtă vreme? Dacă partea română se pricopseşte cu doar 600 sute
de milioane de dolari, iar Gabriel Resources cu 15 miliarde, treaba nu e în
regulă. Problemele sînt de natură strategică şi nu e de joacă. Dăm de lucru la
1.000 de oameni şi salvăm o guvernare sau România are o şansă pe termen
lung? Sau noi „ţinem criza sub control“
şi cu asta, basta, ne agăţăm de fiecare pai, pentru a nu ne scufunda?
Ce se întîmplă azi la New York sau la Tokyo,
la Moscova sau la Ierusalim ne priveşte pe toţi. În acest punct al globalizării
sîntem deja parte. Chiar dacă unele ţări
au un PIB mai ridicat, iar altele trag mîţa de coadă, riscurile unei catastrofe
sînt cumva egal distribuite. Cel puţin aşa spun experţii. Să mai amintim, cu
titlu de ştire de ultimă oră, că guvernul turc a dispus retrocedarea unor
bunuri confiscate cu decenii în urmă de la comunităţile greacă, armeană şi
evreiască. Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva cu doar cîţiva ani în urmă? Dar
iată că solicitările Uniunii Europene încep să-şi facă efectul. Vrem, nu vrem,
ne place sau nu, sîntem pe aceeaşi arcă a lui Noe (resturile ei s-au găsit pe
muntele Ararat).
New York, New York. Liza Minelli ne poate
cînta în continuare faimosul şlagăr. Dacă New Yorkul s-a salvat printr-un efort colectiv remarcabil, de ce nu
ar avea o şansă şi restul omenirii?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters