OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In Romania, dupa caderea comunismului, presiunea reformatoare a venit mai ales dinspre „intelectualii democratici“ (Olivier Mongin, Face au scepticisme: Les mutations du paysage intellectuel ou l’invention de l’intellectuel démocratique, Editions La Découverte, Paris, 1984). Intelectualii democratici au militat pentru impunerea lustratiei, pentru reguli democratice, pentru privatizare, pentru retrocedarea terenurilor si a imobilelor acaparate de statul comunist, pentru schimbarea manualelor mistificate sub ceausism, pentru o altfel de societate.

Intelectualii democratici au amendat rind pe rind derapajele clasei politice autohtone din 1989 incoace, purtind in acelasi timp vina tacerilor din perioada dictaturii. Intelectualii democratici sint aceiasi care observa si acum ca democratia autohtona ia forme dintre cele mai originale, sub impulsurile oligarhilor aflati in spatele celor care au in miini manetele puterii.

Rind pe rind, politicienii care au cistigat puterea au incercat sa-si puna la butoniera intelectuali (re)cunoscuti, prin care sa-si legitimeze actiunile discutabile. PSD-ul din perioada guvernarii Nastase avea chiar, printre obiectivele declarate, atragerea intelectualilor, iar premierul Tariceanu a facut tot felul de piruete pentru a-si alinia in spate membri semnificativi ai „intelighentiei“. La rindul sau, Dan Voiculescu si-a creat propriul insectar de publicisti care semneaza in ziarele fondate de el sau care ii sustin tezele politice la posturile sale de televiziune.
Intelectualii democratici s-au aflat insa mereu in opozitie, sustinind mai degraba idei decit persoane, intarind permanent partea fragila a baricadei. Rolul lor ramine acela de „critici morali ai ordinii existente“, care „nu trebuie sa il inlocuiasca pe principe, ci sa-l completeze si daca este nevoie sa il traga la raspundere“, dupa cum explica Vladimir Tismaneanu (Sorin Antohi, Vladimir Tismaneanu (ed), De la utopie la istorie. Revolutiile din 1989 si urmarile lor, Curtea Veche, Bucuresti, 2006). Acesti intelectuali critici, vesnic nemultumiti de ritmul modernizarii autohtone, vesnic nemultumiti de jumatatile de masura cu care opereaza puterea, sint la rindul lor vesnic improscati cu noroi, acuzati nu doar de ceea ce au facut, ci si de ceea ce n-au facut.

Daca pina acum noroiul era aruncat doar din zona fostilor colaborationisti, a reactionarilor obscurantisti, mai nou lucrurile se amesteca. Voit sau nu, corului defaimatorilor de profesie i se adauga, intr-o perioada complicata, oameni respectabili, care cad in capcane bine ticluite. Astfel poate fi interpretata de pilda „revolta“ tinerilor istorici de la Institutul „Xenopol“ impotriva mentorului lor, profesorul Alexandru Zub. Dincolo de conflictul dintre generatii, de deficitul de reforma din institutele de cercetare si poate chiar de unele inabilitati manageriale ale profesorului, discipolii sai au inceput un razboi public cu Alexandru Zub, exact in momentul in care acesta era pus la zid in presa regionala, pe motiv ca s-a angajat alaturi de Comisia Tismaneanu in procesul de condamnare a comunismului. Pacatele lui Zub nu se opresc insa aici, fiindca el s-a aflat mereu de partea intelectualilor democratici, in conflict cu populistii puterii postcomuniste, oricare ar fi fost ei. A cunoscut inchisorile politice inainte de 1989 si marginalizarea profesionala, iar tranzitia nesfirsita nu i-a rasplatit nici umilintele, nici eforturile academice sau pedagogice.

Revolta tinerilor istorici impotriva celui care le-a fost model, mentor si protector, intr-un moment politic sensibil, in care Alexandru Zub a luat atitudine impreuna cu alti intelectuali fata de derapajele clasei politice, pare sa faca parte dintr-un scenariu mai mare, in care inocentii nemultumiti il pun la zid pe profesorul care le-a deschis usi, le-a pus la dispozitie propria biblioteca, propriul timp, propriile relatii, pentru a deveni mai mult decit sint.
Punerea la zid a profesorului Zub, cu argumentele tinerei generatii, intr-o lume confuza in care valorile se inverseaza, poate deveni un nou studiu de caz despre tentatia de a anula putinele referinte morale care ne-au mai ramas. Impotriva intelectualilor democratici se reiau represaliile de la inceputul anilor ’90, iar demonstratia foloseste si de data aceasta puterii care sustine „democratia oligarhica“, tot mai vizibila in Romania dupa suspendarea presedintelui.