OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu o temeinică formaţie germană concretizată în stagii de predare şi cercetare la universităţi din Freiburg, Viena, Köln, Heidelberg şi într-o teză de doctorat summa cum laudae despre poetica romanului modern (1997; ediţia germană a apărut la Frankfurt am Main, în 1998), Romaniţa Constantinescu se numără printre teoreticienii şi comparatiştii români de elită afirmaţi în anii ’90. Deşi ar fi avut toate datele pentru o carieră academică în spaţiul german, traducătoarea lui Wolfgang Iser a optat – în România – pentru o identitate profesională „de frontieră“, de interfaţă între culturi şi discipline. În mod simptomatic, principalul proiect colectiv pe care l-a coordonat se intitulează Identitate de frontieră în Europa lărgită. Perspective comparate (Polirom, 2008). Iar recent apărutul volumPaşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei reprezintă debutul ei editorial, pe cont propriu, în limba română. Mărturisesc că m-am temut să nu dau peste o lucrare specioasă şi aridă, în tradiţia unei anume hermeneutici germane. Surpriza a fost aceea de a descoperi un demers pe cît de solid, pe atît de provocator, şi o abordare însufleţită de autenticitatea implicării personale, o carte care nu se sfieşte a fi, dincolo de impecabilul ştaif teoretic, pitorească. În fapt, pitorescul se dovedeşte cheia de boltă a acestei propuneri de pe urma căreia ar putea extrage învăţăminte inclusiv instituţii responsabile de „imaginea ţării“.

 

Primele titluri de capitole („România pitorească – un brand de ţară“, „Sudul şi sud-estul pitoresc“, „Balcicul pitoresc: monstruos şi agreabil“) sînt, ele singure, în măsură să-ţi bulverseze aşteptările. Despre conceptul de „frontierologie“ (sau border studies) se va mai discuta mult la noi: e vorba despre un complex de abordări interdisciplinare ce vizează depăşirea relaţiilor tradiţionale dintre centre şi periferii, Orient şi Occident, Nord şi Sud etc., prin acomodarea reciprocă a diferenţelor culturale. Geocritica (teoretizată de Bernard Westphal, de la Universitatea din Limoges), observaţiile lui Deleuze & Guattari privind fenomenele moderne de deteritorializare / reteritorializare şi definirea operei de artă ca „obiect tranziţional“ între imaginar şi real, propusă de Wolfgang Iser, sînt principalele repere ale lucrării de faţă, potrivit căreia „integrarea periferiei se poate face prin aplicarea reţetei pitorescului, parte a unei adevărate poetici a coeziunii“, iar pitorescul „este brandul unei ţări cu potenţial, în plină dezvoltare“, implicînd deopotrivă „neutralizarea diferenţelor“ şi „neutralizarea prin diferenţă“. Afirmînd, surprinzător, că primul „brand“ al României a fost formula lui Vlahuţă din titlul cunoscutului său memorial de călătorie prin ţară (1901), iar comunismul nu a făcut decît să delegitimeze această identitate „pitorească“, în numele unui ideal utopic de monumentalism şi măreţie, autoarea merge foarte departe, schimbînd perspectiva asupra reprezentărilor identitare ale istoriei noastre moderne. Însăşi definirea tradiţională a pitorescului e reformulată prin disocieri între un pitoresc exterior, idilic, „contemplativ“, un pitoresc „dramatic“, de adîncime, şi un pitoresc „colonial“, caracteristic naturii originare invadate şi recreate de om (referinţă obligatorie: Pitoresc şi melancolie de Andrei Pleşu).

 

Spre deosebire de cazul Cadrilaterului, unde pitorescul cîştigă teren în faţa exotismului oriental, îmblînzindu-l, în cazul Basarabiei, pitorescul este unul mai degrabă „invertit“ şi sălbatic – în ciuda eforturilor lui Sadoveanu şi C. Stere de a-l „moldoveniza“/ domestici –, iar exotismul devine dominant; frontiera „Europei civilizate“ cu stepa rusă şi, după 1918, cu U.R.S.S. înstrăinează vizitatorul, producînd monştri şi fantasme compensatorii. Hotarul devine „tranşee“, iar pitorescul nu reuşeşte să corecteze decît în parte sentimentul de alteritate radicală. Trebuie spus însă că, reexaminînd graniţe care azi nu mai aparţin statului român, Romaniţa Constantinescu nu face sugestii „revizioniste“, ci atrage atenţia asupra caracterului labil, relativ, fluctuant şi „spiritualizat“ al frontierelor europene, cu memoria lor specifică. Riscantă, dar irezistibilă, transgresarea în dublu sens a graniţelor geopolitice şi a celor disciplinare e văzută ca un exerciţiu de libertate, de reciprocă îmbogăţire şi, în ultimă instanţă, de îmblînzire a diferenţelor prin dezamorsarea imaginară a conflictelor identitare.

 

Cele două mari secţiuni ale volumului – „Pitorescul frontierei de sud“, cu studii de caz despre puncte „vilegiaturistice“ de contact între Orient şi Occident, precum Balcic, Cavarna, Vama Veche/ Doi Mai şi fosta insulă dunăreană Ada Kaleh), respectiv „Pitoresc şi exotic: frontiera răsăriteană“, cu examinări ale reprezentărilor frontierei basarabene din România interbelică – au în vedere, nu întîmplător, zone ale frontierei româneşti de Sud şi Est din perioada interbelică. Mai precis, Cadrilaterul şi Nistrul. De ce nu zone ale frontierei de Nord-Vest, nu ni se spune explicit. Înclin să cred, totuşi, că autoarea a avut în vedere o depeiorativizare a Sud-Estului autohton, conotat de regulă ca „subdezvoltat“, „balcanic“ sau „oriental“, în opoziţie cu Occidentul „civilizat“. Principalele atuuri ale zonei rămîn pitorescul şi exotismul – un exotism acomodant, capabil să împace contradicţii aparent insolubile.

 

Impresionantă în aceste abordări, ce interferează, la limită, cu studiile postcoloniale, nu sînt doar rigoarea analitică şi substanţa teoretică, ci şi acribia documentării. Romaniţa Constantinescu a defrişat periodice vechi şi arhive, a exploatat documente greu truvabile, a examinat texte literare, publicistice şi memorialistice, dar şi studii istorice, sociologice, economice, rapoarte militare, documente juridice şi administrative. Copios ilustrată cu fotografii şi reproduceri peisagistice, cartea se însufleţeşte cînd scapă din chingile formalizante ale ideilor generale şi se abandonează investigaţiilor concrete, istorice, analitice. Evident, nu avem de-a face cu reevaluări literare ale unor texte mai mult sau mai puţin frecventate (controversata Trilogia balcanică de Olivia Manning, Ioana de Anton Holban, Pînza de păianjen de Cella Serghi, Salata de Petru Dumitriu, Ţări de piatră, de foc şi de pămînt de Geo Bogza, Pagini basarabene de Mihail Sadoveanu, Papucii lui Mahmud de Gala Galaction, Un port la răsărit de Radu Tudoran, Fuga lui Şefki şi Maica Domnului dela Mare de Emanoil Bucuţa, Nopţi la Ada-Kaleh de Romulus Dianu, Rusoaica de Gib Mihăescu, În preajma revoluţiei de C. Stere, versuri de Ion Pillat, dar şi de poeţi locali, precum Alexandru Gherghel, Dumitru Batova ş.a., alături de scrieri uitate sau ignorate), ci cu nişte reexaminări culturale, transliterare ale imaginilor şi stereotipurilor pe care textele ficţionale, nonficţionale sau memorialistice le pun în undă.

 

Însă analizele voluptuoase despre Ioana sau despre Rusoaica constituie adevărate triumfuri ale libertăţii eseistice, iar narativizarea caleidoscopic-reconstitutivă din „dosarele“ despre paradisul pierdut al Balcicului sau despre Ada-Kaleh – insula turcească scufundată de statul socialist în 1968, prin construirea barajului de la Porţile de Fier – conţin în subsidiar un discurs îndrăgostit, cu efecte impresionante prin capacitatea de a recupera dramatismul unei istorii necruţătoare. Romaniţa Constantinescu vede în excelenţa literară şi artistică un no man’s land ideal în care problema identităţilor se negociază cu maximum de libertate/ toleranţă/ deschidere şi cu minimum de prejudecăţi ideologice. Competenţa pe care o dovedeşte nu doar în materie de hermeneutică literară, ci şi în materie de istorie a artelor sau de istorie socială impune respect, iar căile de acces pe care le utilizează sînt atît „excursiuni“ în spaţiu, cît şi incursiuni în timp: relatărilor lăsate de paşoptiştii exilaţi despre „necivilizata“ Ada-Kaleh sau istoriile de contrabandă despre acest „loc al nimănui“ din romanul interbelic al lui Romulus Dianu le corespund mitologia paradisiac idealizantă a nostalgicilor postbelici (dintre care unii nu au văzut niciodată insula) şi relatările turcilor forţaţi să o abandoneze. „Colonizat“ de vilegiaturişti, după Primul Război Mondial, şi legitimat simbolic de Regina Maria (Regele Mihai va prefera învecinata Cavarnă-Kaliakra, ca şi Anton Holban...), Balcicul, principalul „erou“ al volumului, va fi la rîndul său evocat prin mărturiile lăsate de „coloniile de artişti“, pictori, scriitori, actori. Abundent exploatate sînt cu deosebire amintirile criticului de artă Balcica Moşescu-Măciucă, fiică a ultimului primar român din Balcic. Inclusiv sate ca 2 Mai şi Vama Veche – locuri postbelice de vilegiatură a boemei artistice, după cedarea Cadrilaterului – apar drept „moştenitoare“ ale tradiţiei Balcicului, trecute în anii ’70 prin filtre flower power.

 

Imaginilor pitoreşti ale turiştilor cu privire la Cadrilater le corespund însă, în oglindă, cele crude, conflictuale din Salata lui Petru Dumitriu (pretext pentru filmul O vară de neuitat al lui Lucian Pintilie) şi cele tendenţios demitizante ale reporterului Geo Bogza. Acelaşi Bogza – paradoxal avocat al prejudecăţilor „Centrului“, împotriva „periferiilor“ de Sud şi Est ale României Mari – va propune, în Basarabia, ţară de pămînt, o imagine expresionistă a monstruosului geologic şi a mizeriei umane extreme, în vreme ce Sadoveanu sau C. Stere încearcă, în compensaţie, să mute centrul moldovenismului între Prut şi Nistru, contrabalansînd astfel imaginea respingătoare şi terifiantă a zonei. Notabile sînt, cu deosebire, consideraţiile autoarei despre identificarea Orientului musulman cu un timp preexistent civilizaţiei – la limită, cu un illo tempore pe care artiştii Balcicului încearcă să-l conserve – şi despre identificarea Estului transnistrean din Rusoaica cu fantasmele idealizate literar ale unei Rusii „aristocratice“, prerevoluţionare, pentru totdeauna apuse. După cum se vede, pitorescul nu poate fi separat de melancolie: el „apropie“/ aproprie trecutul, amortizînd distanţele culturale în timp şi în spaţiu. La urma urmei, pitorescul însuşi se cere a fi privit ca o graniţă mobilă, prietenoasă, care nu separă, ci apropie şi integrează.

 

E de mirare că autoarea, care analizează scrupulos paginile de călătorie a lui Sadoveanu prin Basarabia, nu discută decît un articol al acestuia despre Cadrilater (Bazargicul, 1928), dar omite din seria Pe ţărmul pontic în 1925 alte texte revelatoare despre Balcic, Ekrené, Kaliacra ş.a.m.d. Singura rezervă mai importantă pe care aş formula-o la adresa acestei lucrări admirabile este de natură pragmatică şi priveşte redactarea capitolului final („În loc de concluzii. Note la teoria iseriană a raporturilor dintre ficţiune şi imaginar“), în care autoarea „aplică“ nuvelei Iţic Ştrul dezertor de Liviu Rebreanu teoriile lui Iser despre invenţia ficţională. (Pentru teoreticianul german, textul ficţional presupune existenţa a „trei stadii“: selecţie, combinaţie şi denudare; primele două ţin de operaţiunile ce instituie configurarea textului propriu-zis, în vreme ce al treilea implică o depăşire a lumii textului, prin recunoaşterea lui ca lume imaginată şi prin intrarea lui în dialog cu lumea reală a cititorului.) Nu subtilitatea ingenioasă a analizei e de pus aici în dicuţie, nici evidenta relevanţă a teoriei iseriene într-o lucrare despre imaginarul frontierei, ci faptul că, la capătul unor investigaţii pasionante în istoria socială, politică, literară şi în istoria artelor, Romaniţa Constantinescu riscă, trăgînd discuţia spre zona poeticii şi a retoricii narative, să-şi piardă o parte dintre cititorii pe care i-a captat. Desigur, autoarea a urmărit dintru început să pună în evidenţă „modul ficţiunii de a fi transgresiv, capacitatea ei de a se derealiza ca ficţiune pentru a se întoarce în realitate, pentru a lucra asupra ei, în sînul ei“, întrucît „ceea ce am căutat la graniţă, şi anume ridicarea interdicţiei, reducerea contrastului, socializarea diferenţei, este în-făptuit prin ficţiune şi devine, dintr-o ficţiune, realitate“. În plus, elementele de retorică a ficţiunii sînt convocate în mod avenit: „Figura care a reprezentat ficţiunea de-a lungul veacurilor a fost cînd comparaţia, cînd metafora. Amîndouă au izolat-o însă de realitate. [...] Este vremea să îi atribuim o nouă figură retorică: metabasis, figură a trecerii peste limite şi peste diferende“. Numai că a încheia astfel un asemenea volum pare cam specios...

 

Editura Polirom, Iaşi, 312 p.