Pe 9 iulie John Gabrian Marinescu
(autointitulat „President Romanian Independent Media Production of
America“) vizitează expoziţia Freedom for lazy people şi e
oripilat de privelişte. În chiar inima New York-ului,
„artistul plastic, designer pentru industria textilă americană şi
internaţională, cu o experienţă profesională de peste 27 de ani,
dar şi fost profesor de arte decorative în cadrul renumitei
Fashion Institute of Technology din Manhattan“ nu poate rămîne
indiferent – spune el – la „mizeria“ pe care au creat-o
„stradalişti“ precum Nuclear Fairy, IRLO şi Omar. Nume care
„nici pe departe nu sună a fi tradiţionale româneşti“,
după cum spune însuşi John Gabrian Marinescu în
articolul „Zvastică şi sex în vitrina ICR-New York!”,
publicat în pagina de atitudine a revistei româneşti New
York Magazin (a nu se confunda cu prestigiosul The New York
Magazine!), în data de 23 iulie, articol din care vom extrage,
ca şi pînă acum, toate citatele.
Revenit pe 16 iulie, autorul sesizează
„elemente noi“, mult mai incriminatoare, printre care şi
antisemitismul probat de svastica poneiului, ceea ce-l determină să
alerteze preşedinţia, ambasada României la Washington, pentru
că, nu-i aşa, „nu mai suportăm să ni se sugereze (de către
instituţii finanţate chiar de la bugetul statului) că sîntem
hoţi incurabili, primitivi, ţigani“. Cum expoziţia „NU ne face
cinste nouă, românilor, şi nici artei sau culturii noastre“,
autorul cere neîntîrziat înştiinţarea
directorului ICR-ului (dacă nu cumva acesta, Horia-Roman
Patapievici, nu e parte din procesul de „defăimare“),
înlăturarea urgentă din funcţie a Corinei Şuteu, element
periculos pentru tradiţia culturală şi, explicit, tradiţia
evenimentelor organizate de ICR NY, pînă nu demult gazda
„expoziţiilor de ţinută“, în care „te simţeai mîndru
şi pătruns de puternice vibraţii interioare, privind capodoperele
conaţionalilor“.
Aceasta este o chestiune de gust, de
criterii şi de valorizări personale. Pînă la urmă, John
Gabrian Marinescu exprimă ceea ce înţelege. Ar fi trebuit ca
mesajul lui să facă (eventual) doar obiectul unei verificări şi
al unor explicaţii (de genul „cine şi mai ales cu ce argumente
vorbeşte“). În anul 2008, anul european al dialogului
intercultural după un astfel de discurs, mă tem că o expoziţie
despre modul de viaţă al ţiganilor români nu avea cum să
facă cinste prea multor români neaoşi, nu-i aşa?
Dar articolul este preluat de către
Evenimentul zilei, ediţia online, Antena 3 online, badin.ro (Andrei
Bădin este colaborator al revistei New York Magazin şi Senior
editor al Antenei 3). Pe 25 iulie, un nou colaborator al revistei,
Robert Horvath (căruia i s-a interzis în 2007 accesul la
activităţile ICR NY pentru ameninţări şi scandaluri) anunţă
poliţia. Deşi sesizarea este înregistrată ca „alarmă
falsă“, expoziţia fiind găsită basma curată la acuzaţiile
aduse (încălcarea legilor americane sau imagini ofensatoare),
www.badin.ro „consemnează“ „succesul“ fantezist al
operaţiunii şi asigurările poliţiei că „naziştii vor pleca
acasă“.
În încercarea de a da un
răspuns acuzaţiilor aduse expoziţiei, ICR a organizat săptămîna
trecută o conferinţă de presă. Alertată de zvonurile lansate de
o parte din publicaţiile ahtiate după scandal, clasa politică a
reacţionat imediat. Dacă la întrebarea „pe cine reprezintă
ICR-ul?“, încă se mai caută răspunsuri, la elementara „la
ce foloseşte presa?“, mulţi dintre jurnaliştii care s-au
compromis serios de-a lungul timpului, ar avea un răspuns sigur: la
creşterea tirajului şi la inflamarea opiniei publice. Altfel,
„afacerea“ e o chestiune ce ţine de diversitatea culturală şi,
mai ales, de gust. Care, nu-i aşa, nu se discută.
Nota 10 la purtare
Nu ştiu în cîte state
există această aberaţie, aud că-n Germania, Franţa sau ţările
nordice, nu se acordă notă la purtare. Noi trăim încă în
epoca elevului care trebuie să fie as la orice materie şi a
românului, în general, bun la toate, învăţat să
bată din palme în echipă şi la comandă. Iată de unde
concluzia: putem fi specialişti în orice, mai ales cînd
vorbim despre reprezentarea României în lume. Care
Românie? Cea subnutrită, corporatistă, creditată? Şi care
lume? A diasporei nostalgice, a taberelor ştampilate sau a
studenţilor care nu se mai întorc? Şi asta în
condiţiile în care foşti aplaudaci ai regimului comunist îşi
prelungesc şederea în parlament, mandat după mandat, în
numele libertăţii date de revoluţie.
Dacă am face un exerciţiu şi-am
înlocui materiile şcolare, punînd muzica, filmul sau
teatrul în catalog, ICR NY ar „risca“ să devină premiant.
Să obţii atîtea cronici favorabile din partea profesorilor de
la alte „şcoli“, fără meditaţii şi reciprocităţi, nu-i la
îndemîna oricui. N-a fost nevoie decît de un
bolovan şi de cîteva sfori trase. Cîţi vorbeau pînă
mai ieri despre ICR NY în afară de cîteva comunicate
plasate-n colţul paginii? Cîte televiziuni au mai venit
vreodată aşa, buluc? Domnule Patapievici, ar trebui să gestionaţi
acest scandal în beneficiul ICR.
E falsă însă afirmaţia dvs. că
ICR-ul reprezintă poporul român. Falsă şi merită
sancţionată ca atare. Dacă ar fi s-o luăm pe „reprezentare“,
cred că un manelist oarecare ar fi perfect îndreptăţit să-şi
ceară drepturile. Parlamentul e (dis)pus să-şi dea cu părerea
despre ce are sub coadă un ponei, unde galopează şi cît de
gonflabil devine în jarul jurnalelor de ştiri. Nu vi se pare
că cerem prea mult unor politicieni? Poate din raport va ieşi o
carte cu poze, numai bună de pus într-o gazetă de perete, cu
legenda: „aşa nu!“
„Cîntarea României“
Fac parte din categoria celor care nu
mai merg la vot. Pentru că nu mă recunosc în clasa politică.
E dreptul meu de contribuabil să refuz să-i mai creditez. Cum tot
un drept are şi acuzatorul (nu ştiu cît de contribuabil) din
NY. Care vede în această expoziţie ceva neromânesc (!).
Ok, înţeleg, nu-i place omului expoziţia. Ce-are însă
asta a face cu numele artiştilor? Nu mi-au plăcut imaginile, poate
nu le-nţeleg. Dar vin şi-ntreb: de ce se-apucă dl Horvath şi dl
Bădin să inventeze? În loc de 4 poliţişti, apar 15, apar şi
diplomaţi care aplaudă, plus mesaje de la FBI...
Daţi-mi voie, domnule Patapievici, să
vă mai spun un singur lucru. Aţi greşit grav! Nu trebuia să-i
trimiteţi pe artişti să ne reprezinte, trimiteţi-i să se mute
definitiv. Acolo vor găsi contracte, vor fi plătiţi, vor avea cu
ce să-şi ţină copiii la şcoală şi vor scăpa numaidecît
de joaca de-a şi cu politica. Pe cont propriu, însă, nu ca
reprezentanţi ai unor contribuabili isterizaţi de moaştele
naţionale pe care le ţin sub pernă. Iată de ce, propunerea mea e
să vă împăcaţi cu situaţia, să trimiteţi comisiei un
castronel cu sarmale, fie şi pictate, şi un cd cu strigături
neaoşe, ca să vă anunţaţi neîntîrziat pocăinţa.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters