OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dramaturgia lui Werner Schwab, unul dintre numele de rezonanta ale dramaturgiei austriece contemporane, e taioasa si sfredelitoare, concentrata pe un tip de supravietuire la granita imundului, adincita in propria-i dezintegrare. Schwab traieste in proximitatea formulelor in descompunere si le articuleaza multiplele sensuri, incitante si socante pentru spiritele pudibonde. Scriitura sa este frinta, contorsionata, extrem de expresiva prin asocierea poeticului cu derizoriul si grotescul, iar personajele traseaza parcursul meandrat spre straturile abjectiei. Sorin Militaru intuieste cum nu se poate mai bine resorturile acestei lumi care se agita si colcaie la nesfirsit. Regizorul are ochi pentru detectarea sordidului impregnat in fiecare particula dintr-un organism dezarticulat, lucru dovedit in Genocid sau Ficatul meu e fara rost de la Odeon, purtind tot semnatura rebelului Schwab, unde indivizii sint redusi la statutul de marionete care viermuiesc in gol.

Sefele este o radiografie a detaliului, o incizie facuta cu maxima rigurozitate, in deplina cunostinta de cauza. Replicile opereaza pe viu, sint percutante si directe, avind forta unui bisturiu care diseca pina la stratul cel mai ascuns de existenta. Trei femei devin prizonierele unei camere claustrante, pe care incearca sa o domine prin exacerbarea propriei personalitati – fiecare invingatoare si invinsa, disputindu-si suprematia intr-un cadru unde tempoul se masoara prin recursul la imaginatie, singura in stare sa decongeleze si sa anime aceste entitati debusolate. Cele trei se intilnesc intr-un punct comun pe care il valorizeaza la maxim: fantasmagoria, ce ajunge la un moment dat in zona delirului. Erna este foarte bine surprinsa de Mihaela Dobrin, in registre diferite, de la detasare si malitiozitate excesiva, momente in care trasaturile fetei se aspresc si vocea devine mai ragusita ca de obicei, la emotia puternica – ochii inlacrimati – atunci cind se inchipuie alaturi de barbatul iubit. O completeaza Grete, strident machiata, aflata intr-un scaun cu rotile, abandonat atunci cind valseaza imaginar cu chipesul pretendent... Miscarile Dorinei Lazar, construind un personaj care-si traieste fiecare clipa cu maxima intensitate, sint atent dozate intre un comic exploziv si un grotesc dezarmant. Cele doua se contrazic, se provoaca, se tachineaza voluptuos, devin agresive atunci cind nu mai pot controla situatia si se retrag epuizate, domolite de obedienta Mariedl, cea care desfunda fara nici o retinere latrine si crede habotnic in Dumnezeu.

Excelenta Coca Bloos in acest rol de compozitie, cel mai paradoxal dintre toate ca evolutie, gradat in crescendo. Cu codite, sosete, un glas stins si o privire nauc-pierduta, rupta parca de lume, pledeaza aproape obsesiv pentru jertfa adusa lui „Doamne-Doamne“ prin desfundarea closetelor, pe un ton dezinvolt si induiosator. Inocenta deconcertanta este marca unei fragilitati ce ascunde in acelasi timp o forta intempestiva. Caci Mariedl este singura capabila sa constientizeze limitele fictiunii si sa-i demistifice jongleriile, singura care traseaza granita transfuziei perverse si aproape halucinante dintre real si fictiv. Farsa pe care o pune in practica in final este tocmai pretul acestui joc periculos, pentru ca autoritatea ei se disputa la alt nivel, mult mai insinuant si mai taios. Le asculta elucubratiile celor doua partenere, le inghite supusa bataia de joc – savuroasa scena cind isi inmoaie degetul in cana cu vin pentru ca, intentionat, Erna i-a turnat cel mai putin –, pentru ca in final sa le deconstruiasca accesele delirante. E ca si cum le-ar pune in fata o oglinda marita, in care se disting pregnant trecutul fracturat, imbibat de frustrari, si ridurile unei vieti consumate in gol. De aici incolo, pariul este asumat cu cartile pe fata. Autoritatea lui Mariedl este atit de puternica, incit nu poate fi suportata, si atunci ea este omorita de Grete. Mariedl devine incomoda pentru un joc care trebuie sa continue indiferent de implicatii, tocmai pentru ca exacerbeaza ideea raportului de forte.

Sefele este infruntarea incrincenata dintre trei femei salvate si, in acelasi timp, macinate de plonjarea in imaginatie, un analgezic ce pastreaza continuu marja ambiguitatii. Sorin Militaru mizeaza pe expresivitatea fiecarei nuante, fie ca e vorba de un simplu gest, de inflexiunea vocii, de priviri dure sau de taceri. Scenografia creata de Alina Herescu este minimala, insa foarte sugestiva ca impact si efect: o pinza imensa figureaza ecranul televizorului si o masuta acoperita cu taieturi din ziare este locul celor mai aprinse dezbateri.
De undeva, din fundal, un ecou puternic pe muzica-ritual demistificant a Adei Milea denunta autoritatea-masinarie: „Dumnezeu e o masina, cind te rogi ii dai benzina… Dumnezeu e ca o apa, te ineci ca lui sa-i placa“.