OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind ati venit prima data in Romania, cit de multe stiati despre aceasta tara, despre jazzul romanesc?
Am amintiri minunate din prima mea vizita in Bucuresti, asa ca acum ma bucur tare mult sa fiu in Sibiu. Dar trebuie sa fiu sincera – nu stiam prea multe. Singurele mele informatii despre Romania erau legate de evenimentele neplacute ale ultimilor ani, cind erati inca sub Ceausescu. Apoi, bineinteles, eforturile de revenire si de refacere a acestei tari, incercarea de a obtine intr-adevar libertatea, in primul rind de expresie, de fapt libertatile firesti, democratice. Sint foarte impresionata de ce am vazut in Bucuresti si chiar mai impresionata sa vad ca exista un progres vizibil dupa doi ani.
Am fost socata sa vad cit de mult se construieste, chiar si aici in Sibiu. Totusi, am anumite retineri, si sper ca Romania va reusi sa isi pastreze identitatea, mai ales acum, dupa integrarea in Uniunea Europeana.

Sa ne intoarcem putin in timp. Care a fost primul dvs. contact cu muzica? Va amintiti primele concerte, primele albume?
inca de foarte mica am avut o legatura speciala cu muzica, tatal meu, Matthew Garrett, cinta la trompeta, era profesor si director muzical la un liceu din Memphis, Tennessee, acolo unde m-am nascut. El a fost responsabil pentru implicarea mea in muzica la un nivel profesionist. Cind am plecat la facultate, la Universitatea din Michigan, l-am cunoscut, tot datorita tatalui meu, pe un prieten al lui, in al carui cvintet mi-am inceput, de fapt, cariera si de la care am invatat ce inseamna sa fii cu adevarat profesionist in ceea ce faci.

Acesta a fost momentul in care ati inceput sa va considerati cintareata de jazz?
Nu... nu chiar. Ma consideram cintareata, de jazz deja de doi ani. Pe vremea aceea pusesem bazele unui trio, eram numai fete si ne numeam Iridescence. De la 14 la 16 ani, adica din 1964 pina in 1966, am cintat foarte mult impreuna cu fetele, dar dupa doi ani mi-am dat seama ca pentru mine muzica era ceva mult mai serios, asa ca am inceput sa cint pe cont propriu, sa ma apropii de jazz, aveam senzatia pe atunci ca toata lumea asculta jazz. Bineinteles, eram departe de adevar.

Cine sint oamenii care v-au influentat cel mai mult evolutia, cariera, de la care ati invatat cel mai mult?
Cred ca si profesional, si uman, am invatat foarte multe de la cei din jurul meu, dar in primul rind trebuie sa o mentionez pe Betty Carter, o cintareata de jazz mai putin cunoscuta, pe care eu o consider o femeie extraordinara. A fost prima femeie care s-a luptat sa isi creeze propriu sound, propriul stil, avea un fel aparte de a conduce o trupa. A fost prima cintareata afro-americana, din cite stiu eu, care sa isi produca singura albumele, avea propria firma – Betcar –, se ocupa, de acasa, de difuzarea si distribuirea albumului. Femeia asta e responsabila pentru felul in care a decurs intreaga mea cariera, iar astazi am ajuns sa imi produc singura albumele, inca din 1993, am propria casa de discuri, Dee Dee B Records. Tot de la Betty Carter am invatat ce inseamna sa fii cu adevarat liderul unei formatii, prin ’96 am hotarit ca ultima decizie in ceea ce priveste muzica mea imi va apartine, pentru ca stiam cel mai bine ce fel de sound vreau, ce fel de aranjamente muzicale, cum vreau sa iasa concertul, asa ca mi-am luat in serios rolul de lider. in toate aceste privinte, Betty Carter a avut cea mai mare influenta.

Dar un rol foarte important l-a jucat si Dizzie Gillespie, cu care am avut privilegiul de a cinta si de la care am invatat cit e de important aspectul performativ al jazzului, cit de mult conteaza sa faci muzica accesibila unui public foarte larg. Am descoperit ca umorul e esential, pe scena esti un fel de actor de comedie – trebuie sa ii faci pe oameni sa rida, pentru ca asta ii face mult mai relaxati si mai receptivi. Dizzy era un adevarat performer si imi doream foarte mult sa fiu si eu la fel. Dorinta mea de a ma desavirsi ca artista a avut o mare legatura cu Miles Davis, imi placea foarte mult faptul ca nu era niciodata la fel, nu se repeta. Am fost intens criticata, nu numai de oamenii de specialitate, dar si de iubitorii de jazz, pentru ca am inceput sa fac la fel, exista o prejudecata ca in jazz, dar si in general, femeile trebuie sa fie cumva constante, sa stea intr-un singur loc. Asa ca am fost intr-un fel renegata, si pentru asta ii datorez foarte multe lui Miles. Felul in care ma comport pe scena are legatura, in buna masura, si cu cunostintele dobindite din perioada cind am luat lectii de actorie.

Cit e de greu sa fii femeie in jazz, sa fii lider de trupa? Care sint aspectele cele mai placute si care sint partile cele mai dificile?
Cel mai placut e sa cistigi respectul muzicienilor cu care lucrezi si cred ca am acest privilegiu, de a fi inconjurata numai de oameni care imi sint loiali, cu unii lucrez de mai bine de 16 ani, cu altii numai de 5, dar chiar ma consider foarte norocoasa sa ii am linga mine. Ca lider, e foarte important sa ai o relatie deschisa cu muzicienii de linga tine, sa fii democratic. E bine sa tii cont de parerile muzicienilor cu care lucrezi, si cuvintul lor cintareste greu atunci cind luam deciziile finale pentru un album. Pentru ultimul CD am tinut foarte mult cont de parerile lor, iar eu am intervenit abia in final, cind a venit momentul sa procesam, sa editam materialul. I-am lasat pe toti sa-si spuna cuvintul, si abia apoi am luat inregistrarea si am mai prelucrat-o.

Daca ar fi sa va descrieti muzica, sa ii dati o definitie, care ar fi aceasta?
Cred ca muzica mea spune totul despre procesul meu de desavirsire ca artist, ca om, ca femeie. Toate zonele diferite pe care am incercat sa le explorez au reflectat acest proces de constructie a mea ca individ, care a culminat cu ultimul CD, intitulat Red Earth. Am hotarit ca e momentul sa imi regasesc radacinile africane, ca acest proiect, care a venit imediat dupa J’ai Deux Amours, e o continuare fireasca, pentru ca am inceput sa imi pun problema legaturilor mele cu continentul african abia dupa ce am ajuns in Franta. Cred ca un artist nu se opreste niciodata din cautarea identitatii si a unor noi forme de expresie, asa ca J’ai Deux Amours e felul meu de a multumi Frantei, unde m-am mutat in 1986, si o incercare de a arata ca am imbratisat intr-adevar aceasta cultura.

Daca inchideti ochii si va ginditi numai la publicul dumneavoastra, puteti spune cu precizie unde va aflati?
Nu, mi-e imposibil sa ma pozitionez in termeni strict geografici. Sint in centrul unui univers muzical care mi-a permis sa intilnesc oameni din diferite medii culturale si muzicale. Cred in puterea muzicii de a fi un mijloc de comunicare, si atunci nu mai conteaza unde esti, ci cum reusesti sa ajungi la sufletul oamenilor.

Interviu realizat de Attila Daika
Traducere de Ruxandra Ana