OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

14 martie 2007: Vad pe fereastra trenului cimpii si dealuri verzi, muntisori bombati. Unele case vechi, construite din piatra de piatra, acoperite cu muschi. Satele sint inghesuite pe cite un virf de deal, inconjurind o biserica. Soare mult, aer cu iz de mare, sarat. Oriunde ai fi in Italia, daca te cocoti pe virfurile picioarelor si iti intinzi gitul si apoi nasul si mirosi, neaparat vei simti iz de mare. E cald in tren. Un tinar grasut, la vreo 35 de ani, imbracat in trening si adidasi, tinind o sacosa de plastic intre picioare ii cere barmanului care trecea cu caruciorul de la vagonul restaurant trei pahare de plastic ca sa serveasca domnisoarele din compartiment cu suc din sticla din plasa. E cald, foarte cald! Iar el, surprinzator, spune la un moment dat: „Pina si Hristos s-a oprit la Eboli!“.
Potenza e un oras foarte mare, din care eu am vazut foarte putin: centrul, adica virful dealului, partea veche, daca se mai poate spune asa. Cutremurele care au facut ravagii o data la o suta de ani au distrus mare parte si din acest centru, ultima oara in 1980. Ceea ce vedem azi sint doar edificii reconstruite.

Acest centru e de fapt o strada lunga ca spinarea unui peste oceanic. Capul e Turnul, ramasita a vechiului Castel de aparare de unde se vede toata valea ce inconjoara orasul, iar coada e Porta San Gerardo, cu statuia Sfintului. Perpendicular pe aceasta linie, alte citeva stradute taie vechiul centru in citeva puncte. La capatul lor erau cindva vechi porti de intrare in oras: Porta San Giovanni, Porta Salsa, San Luca. Se mai pastreaza doar citeva. Tot in centru e si Teatrul, Primaria si Muzeul de Arheologie Dinu Adamesteanu (!). Nici o piata in care sa simti ca poti lua loc sa-ti tragi sufletul, ci doar citeva „largo“, cum le spun ei, adica stradute cu cite un colt un pic mai lat unde gasesti un copac la umbra caruia se odihneste o banca. Cu orasul asta e ceva! Am aflat niste povesti. Piata centrala a orasului era mult mai mica decit este azi. La un moment dat, dupa un mare cutremur, municipalitatea s-a decis sa mai darime citeva rinduri de case si sa largeasca piata centrala.

Asa a facut, dar nefirescul se simte. Vinturile iuti de munte si mare vijiie prin toata piata si vara si iarna, iar o straduta mica ce da in piata se cheama popular chiar „Polmonite“. Au si ei Dom, dar nu e spectaculos, e pictat cindva prin anii ’60-’70. Se poate intra intr-o cripta sub altar si acolo se vad ramasite de mozaic roman. Minunata este bucatica de gradina care a mai ramas din vechiul „chiostro“ al Minastirii Sfintul Francisc. Un mic colt de Rai, asa cum pentru iuresul Bucurestilor poate fi gradina de linga biserica Stavropoleos. Singura biserica ce a ramas in picioare dupa ultimul cutremur este Basilica San Michele. A fost un miracol, spun oamenii, tot centrul a picat, numai ea nu! Din loc in loc mai vezi cite o cismea la colt de strada susurind apa. Asta mai aminteste de vremurile de odinioara. Cind tinerii sau mai batrinii intelectuali lucani se luptau pentru independenta acestei zone de sub burboni si unirea la Italia lui Garibaldi.
Ce are poetic orasul vostru? – l-am intrebat pe Antonello Faretta, unul dintre membrii Landscape Association, care organizeaza un Festival de film de Arta si Poezie (International Film Festival Potenza), in decembrie in fiecare an. Il largo di Ricco, adica piateta din spatele Primariei, ramasa neatinsa dupa ultimul cutremur, mi-a spus el.

Si Bucaletto, orasul in oras, la marginea Potenzei, in zona industriala, acolo unde li s-au construit case de lemn celor care au fost mutati din centru dupa cutremur si unde in continuare multi oameni traiesc ca in anii de dupa razboi. Fabrica abandonata care facea tigla, acum fara acoperisul din tigla. Il Serpentone, acel cartier facut exclusiv dintr-un singur bloc maaare si luuung cit un sarpe imens. Imaginati-va un bulevard Stefan cel Mare cu toate blocurile unite intre ele, de doua ori mai inalte si suite pe virful unui mal de pamint, asa ca sa fie si mai impunator. Tot poetice mai sint si inchisorile, mi-a spus el, si spitalul. Cel mai mare spital din Italia. Aceste ultime doua locuri sint locuri ale visarii. Acolo oamenii stau, nu mai alearga. Poetici mai sint copacii, focul, ploaia, oamenii comuni si poezia din viata lor de zi cu zi.