Doina CORNEA
Jurnal. Ultimele caiete
Editura Fundaţiei Academiei Civice,
Bucureşti, 2009, 288 p.
Editarea, de către Centrul
Internaţional de Studii asupra Comunismului, a notelor de jurnal
(1988-1989) ale Doinei Cornea reprezintă ocazia unei lecturi nu doar
cu valoare istorică – acoperind trei epoci distincte: interbelic,
comunism şi postcomunism –, cuprinzînd şi notaţii de
factură morală, estetică, religioasă. Cartea mai cuprinde o
convorbire cu Doina Cornea şi copiii săi, Ariadna Combes şi
Leontin Iuhas, moderată de Georgeta Pop, pe 16 august 2002 – şi
din care se pot afla numeroase detalii biografice –, dar şi
fotografii şi anexe conţinînd fotocopii ale unor documente
din arhiva CNCSAS (scrisori personale, fişe de urmărire ale
autoarei de către Securitate), precum şi alte însemnări, de
după ’89.
Interesul stîrnit de notele de
jurnal merge dincolo de anecdotic, de simplul fapt istoric,
consemnările putînd fi urmărite pe multiple paliere, care
conferă jurnalului o notă de profunzime (de la aprecieri legate de
ideea de frumos, la perspectiva filozofică în abordarea unor
concepte precum adevărul, binele, răul, memoria, de la amintirea
momentelor cînd a căzut victimă distopiei comuniste pînă
la consideraţii despre situaţia politică de după ’89).
Revenirea la momentele copilăriei este un punct comun al acestor
note. Doina Cornea nu ezită în a-şi face o aspră analiză
interioară, conştientă fiind că, în copilărie, sentimentul
de vinovăţie era un semn clar al timidăţii şi laşităţii
mascate ineficient prin intermediul unui subterfugiu cu o aparenţă
de victorie: minciuna. Sînt numeroase scene în care Doina
Cornea îşi reaminteşte permanenta ei fugă de adevăr: de
pildă, laşitatea de a mărturisi părinţilor pornirea de a se izbi
voit de o femeie distinsă, îndoliată, pe lîngă care
trecea pe stradă, acţiune căreia nici la maturitate nu îi
poate găsi clar cauzele. Mai presus rămîne însă gîndul
că nu a fost capabilă de onestitate. Lecţia vinovăţiei o face să
constate, mai tîrziu, că „nici cele mai tăinuite fapte nu
se pot şterge din conştiinţă“. În schimb, „recunoaşterea
lor pe loc ar fi mai avantajoasă: ne-ar exonera, fără să ne
oblige a comite un rău în plus – minciuna“.
În foarte multe locuri, adîncirea
în trecut urmează un proces proustian: contemplarea
peisajului, în timpul plimbărilor care se dovedesc a fi
odihnitoare, mărturiseşte, „chiar cu securiştii după mine“,
are capacitatea de a o transpune într-un timp îndepărtat,
viu, prin aceeaşi persistenţă a senzaţiei de vină şi de
laşitate. Vederea unui cîine bolnav recuperează, neaşteptat,
din memorie un fragment din copilărie cînd, la ştrandul din
Reghin, văzînd o fetiţă în pericol de a se îneca,
nu e capabilă să acţioneze: „nici azi nu ştiu cum să-mi
interpretez atitudinea“. Absolvirea de aceste „tare“ ale
spiritului va fi adusă de un medicament amar, de un fel de
„pharmakon“: situaţia politică dificilă, greutăţile venite
odată cu ocupaţia maghiară în Transilvania şi, apoi, odată
cu instaurarea comunismului – noul regim politic, ce a preluat
puterea în 1945, oferă o perspectivă atît de sumbră
încît este simţit de Doina Cornea a se prelungi la
infinit, a nu-şi arăta niciodată urmele declinului. În
această distopie, „abuzurile, nedreptatea – mai ales în
regimul comunist – erau atît de evidente, încît
laşitatea (chiar şi în mintea unui copil, respectiv a unui
adolescent) ar fi însemnat dezonoare... O, cît e de
salutară pedagogia suferinţei!“.
Tot de un accentuat proustianism sînt
şi scenele în care unele mirosuri readuc în prezent, cu
o dureroasă acuitate, momente luminoase, nostalgice ale unui trecut
învăluit de o bogăţie de senzaţii şi trăiri: „mirosul
dulceag de liliac al detergentului îmi restituie subit un
univers magic de simţiri şi visări născînde de nostalgii
nedefinite, de melancolice aşteptări...“.
Impresionant este modul în care
autoarea înţelege ideea de rău: răul exterior nu devine
superior răului interior, ambele lasă urme adînci, dar, poate
paradoxal, reprezintă un imbold spre continua perfecţionare
spirituală: „şi experienţa – regretabilă – a răului a
îndeplinit uneori un fel de funcţie pedagogică în
formarea mea“. Poate mai mult decît răul istoric, răul
interior e cel care îi provoacă, retrospectiv, cele mai
dureroase reamintiri (de pildă, micile răutăţi faţă de părinţi,
pe care nu are răbdarea să îi cunoască în profunzime,
regretele venind mult prea tîrziu, situaţie amintind de
„kadişul“ Iuliei Deleanu).
Un filon esenţial al notelor de jurnal
este cel religios, dialogul cu Dumnezeu reprezentînd un aspect
vital în perseverenţa autoarei de a se lupta cu răul social,
dar şi cu demonii interiori. Îndreptîndu-şi gîndul
către un Dumnezeu luminos, Doina Cornea învaţă să vadă
realitatea şi în aspectele cele mai mărunte, dar înzestrate
cu o neaşteptată forţă vitală. Întoarcerea către
Dumnezeu, adesea sub formă de rugă, prin care cere înţelepciune
şi deschidere către viaţă, este o cale de a se lupta cu
sentimente ce ameninţă să îi întunece orice acces la
viaţă, la spirit. „Ajută-mă să pot fi mai trează, mai atentă
la ce se petrece în spiritul meu. Să-l păstrez cît mai
mult deschis spre Tine. Să nu Te uit, să nu-Ţi uit prezenţa.“
Iar a nu uita prezenţa lui Dumnezeu înseamnă a putea să
ierţi, pentru ca ura să nu împiedice adevărata libertate.
Înseamnă a-l ierta şi pe miliţianul care îi urmăreşte
fiecare mişcare, şi pe securistul „care m-a lovit şi
insultat..., care încearcă să-mi întemniţeze spiritul
şi să-i răpească puterea“.
Din însemnările Doinei Cornea nu
lipsesc consideraţii despre statutul artistului, al scriitorului, în
speţă. Autoarea, care caută viaţa şi iubirea chiar şi în
petalele crăciunelului dăruit de mamă sau în „ciobul de
cer printre crengi“, nu putea să nu caute în intelectualul
ideal acea zvîcnire de vitalitate, acel imbold dat de forţele
interioare de a răspunde provocărilor realităţii. Există, la
Doina Cornea, o neîncetată căutare a formelor de manifestare
a spiritului, o dorinţă explicit afirmată de trezire din
lîncezeala spiritului.
Fragmentele de jurnal readuc în
prim-plan personalitatea de o deosebită forţă spirituală a Doinei
Cornea, ce impresionează prin capacitatea de a-şi păstra credinţa
în victoria împotriva răului şi în necesitatea de
a elimina ranchiunile lipsite de orice finalitate. Aşa cum considera
şi Todorov, adevărata luptă împotriva totalitarismului nu
este întoarcerea spre trecut şi condamnarea oarbă a acestuia,
ci păstrarea mereu vie a atenţiei asupra pericolului prezentului.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters